Cezar VASILESCU

Eseu cu…singurătatea matematicianului Solomon Marcus

Al optulea copil al unui croitor din Bacău, născut la 1.05.1925, când avea peste 40 de ani. Deși toată protipendada târgului își făcea costumele la el, criza anilor interbelici 30 i-a spulberat bruma de avere. De aceea Solomon Marcus a trebuit să dea meditații pentru a viețui. Iar datorită originii sale evreiești, mulți ani a trăit cu spaima supraviețuirii. Matematica o socotește un noroc al său, optând aleatoriu la ea, când, la 19 ani, luase bacalaureatul în fruntea a 160 de liceeni. A avut privilegiul ca la facultate să-i aibă profesori pe Miron Nicolescu, Ion Barbu și Moisil (un Călinescu din amfiteatrul științelor exacte). Datorează mult celor două stări necunoscute: aceea de plictiseală și de distracție. Matematica modernă e interdisciplinară, de aceea printre cele 50 de cărți proprii și 400 de studii figurează cele despre lingvistica matematică și matematica poetică. I-a plăcut mult o dedicație a lui Nechita: „Matematica se va fi scris cu cifre, dar literatura nu se scrie cu cuvinte. Cucurigu!”

Iată justificarea necuvintelor, așa cum Solomon Marcus susține că matematica există dincolo de numere. Prin…nenumere?! Dar să-l ascultăm în anul 2013 pe cel de-al 8-lea copil de croitor băcăuan, la vârsta palindromică de 88 de ani: „Da, aveau dreptate vechii greci, o teoremă este un spectacol de teatru, dar trebuie să-i asigure cineva regia”; „O teoremă poate fi un sentiment, cum observa Moisil, dar pentru a-l trăi este nevoie și de expresia sa verbală”.

Savantul va fi mereu obsedat de dorința de a micșora distanța dintre ceea ce simte și ceea ce poate exprima, precum și de oroarea de periferie (în sensul filosofic, nu urbanistic). Reținerea atâtor „umaniști” față de matematică nu se datorează atât unei lipse de har a profesorilor, cât ezitării elevilor de a pune întrebări. Chiar matematica este menită de a rosti mereu întrebări, nu de a da răspunsuri. Cercetarea are rădăcini în copilărie: micuțul Solomon, obsedat de luminile care se aflau „dincolo” de oraș, s-a rătăcit pe străzi, mânat de acea curiozitate, într-un târziu fiind recuperat și întors acasă de niște vecini: „Dar dincolo de asta ce mai este?” – iată întrebarea permanentă a savantului, unul fiind răspunsul în anul 2000 și altul astăzi. Lui Solomon Marcus i-ar fi plăcut să fi trăit în secolul Renașterii, când toți pictorii erau și…geometri! În definitiv, matematica, la fel ca religia sau poezia, descoperă „într-un ocean de aparentă dezordine, o posibilă ordine, o simplitate ascunsă a lumii”.

Până la 47 de ani (1972), n-a deținut o locuință civilizată, de cele mai multe ori având băi și bucătării comune. Și-a scris opera prin parcuri, biblioteci sau la catedră. Dacă se fălește cu magiștrii săi, academicianul e mândru că a lăsat în urmă-i mulți discipoli. Chiar dacă nu-i revendică 100%, oricum au marca…Marcus. În abordări subtile, profesorul își va povesti cu farmec de „puterea creatoare a greșelii”, „căutările febrile ale lui Dan Barbilian, când rătăcea drumul logicii” (credincios axiomei sale „Maximum de gând în minimum de cuprindere”), risipirea celor care, stând la coadă la alimente nu citeau nimic, „comportamentul asimptotic al poeziei”, de cum să fii bolnav de mirare și imposibilitatea de a trăi „fără mâine în față”. În discursul de intrare în Academie (2008), Solomon Marcus a evocat existența fulgurală (a trăit doar 41 de ani) a unui emul (devenindu-i apoi maestru?!), Vasile Ene, care „din momentul în care a cunoscut adevărata matematică, n-a mai putut trăi fără ea”. Discursul de la Academie îl va încheia cu dramaticele stihuri ale lui Serghei Esenin: „Te-am trăit sau te-am visat doar viață?/Parcă pe un cal trandafiriu/Vesel galopai de dimineață!”. Singurătatea sau singurătatea matematicianului?