Primit pentru publicare: 21 iul.2015
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 21 iul.2015

Manifest pentru o conştiinţă a demnităţii

Demnitatea, un cuvânt atât de frumos dar totuşi o metaforă uitată sau ignorată. Un principiu ce ar fi trebuit să călăuzească viaţa fiecăruia dintre noi şi să ne situeze dincolo de limitele şi nevoile noastre organice, biologice şi cotidiene. O realitate ce ar fi însufleţit materia obscură a unui ethos uman închis în cercul împărăţiei orgoliului, dacă ea ar fi existat cu adevărat.

Acestea şi multe altele ar caracteriza demnitatea de la care omul s-a deconectat treptat, preferând să îşi asume stări de fapt ce l-au denaturat. Aşa se explică de altfel cutremurul şi criza conştiinţei care au lăsat în urmă o istorie a lacrimilor şi a sângelui nevinovat. Aşa se explică devenirea omului întru uitare şi abandon de vreme ce a învăţat să înoate în oceanul luptelor instinctuale. Aşa se explică indecenţa unei naturi umane ce s-ar fi dorit pură în starea ei iniţială. În cele din urmă, lipsa demnităţii explică în ce măsură ceea ce avem în prezent, evident în sensul conştiinţei colective, nu este ceea ce ar fi trebuit. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut de-a lungul istoriei a dus doar la o devenire a omului, dar nu şi la transformarea sa ca formă de purificare a conştiinţei istorice.

Demnitatea, haina sufletului dezrobit de nimicirea existenţială. Câtă nevoie ar fi de această haină pe care cei mai mulţi refuză să o îmbrace. De-ar fi îmbrăcată, omul s-ar întoarce mult mai uşor la propriile origini, la acea voce interioară care i-ar spune nu doar ce să facă, ci mai ales cum să gândească în vederea unei facticităţi autentice.

Pe de altă parte, dincolo de orice semnificaţie spirituală a demnităţii, ar trebui să luăm în considerare însăşi dimensiunea ei etică şi morală, statutul ei de regină a vituţilor. Evenimentele ce s-au succedat de-a lungul existenţei umanităţii au dat foarte clar de înţeles că orice faptă săvârşită, orice alegere, depinde în primul rând de relaţia pe care omul o cultivă cu propria sa conştiinţă. Astfel, se creează un raport de coexistenţă între conştiinţă şi demnitate, ceea ce înseamnă că omul demn este cel care are conştiinţă. Evident, o conştiinţă pură care să acţioneze moral fără să se folosească de vreun mijloc pentru un scop, cum ar fi spus Kant. Întrebarea care s-ar pune totuşi din acest punct de vedere ar fi următoarea: chiar există sau poate exista o conştiinţă pură? Dacă nu există, ce s-ar putea face?

Formularea unor asemenea întrebări ne determină să gândim negânditul însuşi pentru că în mod normal şi în limitele unei logici cotidiene nu ne gândim la o conştiinţă pură, ci doar la conştiinţa ca atare. Or, conştiinţa pentru a fi conştiinţă nu trebuie să fie şi pură? Dar dacă, avem această pretenţie de puritate, este posibil să cerem din partea omului ceea ce nu se poate, adică ceea ce nici Dumnezeu nu ar cere pentru că dacă vrem ca omul să devină pur în conştiinţa sa, este ca şi cum am dori ca el să dobândească perfecţiunea pe care numai Dumnezeu o deţine. Deci, o conştiinţă pură ar însemna o supramoralitate, pe care, omul în condiţia sa pământeană nu are cum să o deprindă. Dar această imposibilitate nu îl împiedică să se îndumnezeiască pentru că misiunea principală a omului este propria înduhovnicire din moment ce el a fost creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, încă din momentul creaţiei am fost înzestraţi cu sâmburele perfectabilităţii şi astfel avem şansa de a ne îndumnezei, aşa cum animalele se umanizează, vegetalele se animalizează şi mineralele se vegetalizează.

Din moment ce toate posibilităţie mai sus menţionate există, înţelegem că omul beneficiază înainte de toate de o profundă indulgenţă din partea celui care l-a conceput pentru că omul însuşi este definit în lumina propriilor limite pe care în timp şi le poate cunoaşte şi depăşi. Nu întâmplător, greşim pentru a învăţa şi din greşeală putem renaşte.

Reîntorcându-ne la problema înţelegerii şi indulgenţei de care beneficiem, şi la care de altfel avem şi pretenţii, ni se lansează o altă provocare a gândirii: în ce măsură contribuie înţelegerea şi indulgenţa la constituţia unei conştinţe a demnităţii? Din moment ce ne dorim să fim iertaţi dacă am greşit, din moment ce însăşi lumea în care trăim are dreptul de a-şi continua existenţa în ciuda minunilor pe care le-a strivit, noi de ce nu putem oare să ne asumăm responsabilitatea iertării faţă de celălalt? Aşadar, lipsa capacităţii de a ierta şi de a înţelege lucrurile în sine care ne înconjoară cu blandeţe duce la omul fără demnitate.

Iertarea şi demnitatea: ingredientele adevăratei naturi perfectibile care înţelege unde se situează, care înţelege că întotdeauna trebuie să facă paşi înspre desăvârşirea ontologică, pe care, în paradigmă teologică, o înţelegem drept mântuire. Lipsa iertării a dus la ciclul violenţelor în istorie, la zbuciumul moral al claselor sociale, şi nu în ultimul rând la incapacitatea de a vedea dincolo de văzut. A nu ierta înseamnă a încuraja diferiţi colportori ai înfierării, dar a ierta nu înseamnă a permite perpetuarea greşelilor şi a voinţei răului. Dimpotrivă, iertarea contribuie la discernământul sufletesc pentru lupta împotriva răului cu propria conştiinţă a binelui reglementată prin demnitatea datoriei faţă de sine însuşi şi faţă de celălalt.

Observăm prin urmare că demnitatea are multe înţelesuri dar ea nu poate fi definită în niciun fel pentru că marile virtuţi nu au nevoie de nicio definiţie. Ele sunt pur şi simplul stări de fapt care pentru unii reprezintă o vocaţie, în timp ce pentru alţii pot reprezenta cel mult curiozităţi teoretice sau conceptuale. Dar cum se poate scrie totuşi un manifest pentru o conştiinţă a demnităţii? Pur şi simplu prin accceptarea imperativului schimbării interiorului pentru a acţiona demn şi moral în situaţii care ne lansează provocări şi dileme etice. Acela care nu poate învăţa să locuisacă în sine însuşi pierde sensul înţelepciunii pozitive care se bazează pe speranţă şi echilibru. Deficitul demnităţii provine din imposibilitatea împăcării cu sine însuşi, care duce la un comportament laş, violent şi reacţionar faţă de persoana celuilalt, ceea ce explică suficient de bine minoratul conştiinţei într-o lume a majorităţii ignobile.