Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Evadare din real (I)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Evadare din real (I)

Primit pentru publicare: 17 Oct. 2018
Proză de Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 19 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

Nu se simţea prezentă. De fapt, starea de apartenenţă la ceva real n-o cunoscuse încă niciodată. Şi totuşi, oricât de bizar nu i s-ar fi părut totul, se parigorisea cu gândul că nu înceta să existe, cât timp rămânea conştientă de alte prezenţe din preajma ei. Chiar şi cele inerte, însă definite de culori clare. Nu ca în privinţa făpturii ei, când lumina nu putea răsfrânge nici o nuanţă demnă de a-i confirma existenţa. De parcă se scurgea prin ea, căpăta o vibraţie distonantă şi o poleială fadă, păstrând imagini de refracţii inexistente în realitatea imediat apropiată, însă destul de posibile în orice alt spaţiu comun. Aşa se făcea că profilul corpului ei, ca de felină mitologică, putea fi văzut doar spre seară, când în văzduhul lipsit de orice miros se infiltra deja o parte din întunericul nopţii. Atunci, totul se schimba intempestiv. Una din oglinzi reda o siluetă aproape desăvârşită, piele fără pori şi nişte ochi ca de sticlă lichidă. Căpătând nuanţa lemnului de nuc, în bătaia vântului ce sufla prin geamul deschis, părul elibera ceva asemănător pulberii ce acoperea aripile fluturilor nupţiali, fără de care n-ar fi fost posibil nici un zbor. Mâinile se abandonau unui tremur uşor, reamintindu-i că abia acum putea să se mişte din nou. Se putea vedea aşa cum era şi cum îşi dorea să fie. De aceea, se simţea nevoită să fie atentă la orice zvâcnet de prisos. Se obişnuia cu alte nuanţe, trepidând primprejur, amestecându-se, făurind prezenţe destul de posibile. Chiar şi cele pe care nu le-ar fi putut închipui vreodată, dar care existau în ciuda tuturor eludărilor. Cum era, spre exemplu, o formă de fum închegat, aproape solidificat, mai tot timpul pulsând chiar sub umbra ei, uşor desprinsă de peretele de nuanţa nisipului umed. Şi încă ceva ce nu se putea defini în cuvinte, dar persista şi chiar făcea parte din făptura ei. O apropia de tot ce putea fi văzut. O reţinea acolo, între pereţii de piatră milenară, de unde nu mai izbutea să plece nicăieri.

De altfel, îşi zise în multiplele rânduri, poate nici nu avea nevoie şi de alte perspective ori de alte prezenţe. Căci totul, după cum conchise cu mult timp în urmă, ar fi trebuit să fie la fel. Doar un melanj de culori şi forme din care se năştea aşa-zisul inedit. În esenţă, determinantul rămânea acelaşi. Mereu versatil. Pieritor. Şi la ce, se întreba destul de firesc, la ce ar mai fi ajutat-o mii şi mii de amintiri, mai toate ducând la amăreală şi resemnare? Prefera, în acest caz, puzderii de jinduiri ori închipuiri a ceea ce n-a existat ori nu va exista niciodată chiar şi pe acest pământ. Un fel de imagini născute aproape din nimic, însă mai toate fondând lumi imposibile, de neînţeles de nimeni altcineva. Ca şi cum locul ei, acei câţiva metri cubi în care continua să respire, s-ar fi aflat dincolo de orice timp. Mai ales în aceste ore, când se ştia tot mai singură şi tot mai îndepărtată chiar şi de gândurile celor ce poate că o zăreau doar în treacăt, dar care nu luau aminte la existenţa ei. Mai ales, în ultimele seri, când tot mai mult se temea de faptul că nu-şi putea argumenta existenţa. Chiar dacă lăsa geamul deschis, dorind să se facă văzută, cei care într-adevăr o priveau, păreau a se uita dincolo de ea. Scrutau semiîntunericul din interior, accentuat de oglinzile suspendate în locul tablourilor ce nu reflectau nici un chip. Şi abia atunci, văzându-se ignorată, se împăca cu gândul că urma să sosească şi acel timp când nici ea nu-şi va mai putea aduce aminte de ea. Dar până la acea stare de neant total îşi propuse să încerce să mai schimbe ceva. Orice. Doar să se ştie prezentă şi, oarecum, vie.  

Prin urmare, dominată de un zel impetuos de a întreprinde ceva util, în prima instanţă încercă să se debaraseze de oglinzile aduse aici de nu se ştia cine. Aduse în timpuri imemorabile. Posibil, cu scopul de a nu reflecta mai nimic, timp de sute de ani. Poate nici pe ea, dacă tot nu era sigură de faptul că ceea ce vedea, poate doar ea, putea fi văzut şi de alţii. Apoi, când după câteva clipe de zbateri inutile constată că tot ce atingea rămânea neclintit, decise că ar mai trebui să aştepte. Căci întunericul, acea negură destul de incertă, încă nu-i oferea destulă vigoare. Ceva mult prea clar întârzia în aerul saturat cu mirosuri străine, cu sunete mereu schimbătoare şi tonalităţi cromatice, tot mai haotice. Apoi, se dilua în cu totul altceva. Ca şi cum doar aici, în permanenţă, ar fi fost posibilă orice prezenţă. Căci locul în sine, după cum i-a fost dat să afle cu ceva timp în urmă, acest loc exista întotdeauna. Poate tocmai de aceea, conchidea în cele din urmă, aici nimic, dar aproape nimic nu se mai supunea schimbării. Nici oglinzile şi nici sfeşnicele de ceară, din încăperea vecină, unde încă nu i-a fost dat să intre până acum. Şi mai erau acolo, după cum vedea prin glasvandul înlocuind unul din pereţi, erau şi alte obiecte, la fel de inutile. Doar nişte ornamente tăiate din lut şi din lemn. Un bărbat, mereu acelaşi, venea tot mai des şi spunea că nici până acum n-a izbutit să găsească ieşirea. „Nimeni, îi tot repeta, nimeni şi niciodată n-a reuşit încă să părăsească această realitate”. Pesemne că undeva lipsea ceva esenţial, înţelegea şi ea, dar nu cuteza să-i deconspire propriile-i temeri. Tot mai persistente şi tot mai copleşitoare, pe măsura ce mintea scornea alte şi alte imagini. Zeci de întrebări, atunci, o îndepărtau de certitudine şi o făceau să se simtă tot mai absentă. De parcă, în acele momente de nepricepere, ar fi fost ostatica unui vis străin, din care nu mai putea să evadeze niciunde altundeva. Şi nu mai reuşea să revină nici măcar în propriul vis. Ceea ce o menţinea vie acum, era poate doar privirea bărbatului aflat de cealaltă parte a zidului transparent.

„Totu-i pământ, zicea el, privind-o deprimat. Doar un pământ mişcător. Mereu schimbător”. Ea însă nu-i răspundea şi acest fapt începea să-l agaseze. Astfel, bărbatul revenit aproape de niciunde se simţea nevoit să continue pe acelaşi ton melancolic: „Cu toate astea, cred că undeva ar trebui să existe cel puţin o breşă. Ceva ca un fel de trecere dincolo de tot ce am reuşit să vedem până acum”. Chiar şi geamul, gândi el, cel din camera ei, e doar o iluzie optică; o proiecţie. Şi nu se înşela, căci ceva ca un fel de voce interioară, cea a raţiunii, îi sugera că nu era acolo unde credea că era. N-avea nici o îndoială că, fără voia sa, participa doar la un spectacol absurd. Tot acest timp, de când se trezise tocmai aici, ca-ntr-un surplus de realitate situată undeva în afara lumii. Iar femeia, încerca să înţeleagă rostul prezenţei celei de dincolo de zid, o astfel de fiinţă nu putea exista niciunde altundeva. Şi poate că nu era nici măcar aici, în această captivitate a născocirilor deşarte, căci părea atât de plăpândă, încât nu putea fi mai mult decât o simplă părere. Mai degrabă, revela doar lipsa vreunor amintiri, când el, conştient de iremediabila-i neputinţă, se spetea să răzbească în tot ce făcea şi tot ce-l făcea tot mai vigilent. Însăilând o sumedenie de supoziţii, de bună seamă, avea certitudinea că mintea sa scornea imaginile acelei realităţi ce întotdeauna se dorea posibilă şi poate că exista undeva, tocmai acolo unde dăinuia chiar şi ea. Cea care, părăsind întunericul, ieşea din noapte ca şi cum s-ar fi detaşat doar de vreo oglindă uitată. De parcă doar privirea lui putea să extragă profilul făpturii ei chiar şi din cea mai sumbră răsfrângere.

Aşa se făcea că tot ce-şi închipuia cândva, acum devenea veridic. Şi cu toate că, doar din pricina ariei translucide dintre ei, imaginea femeii părea că pierdea o parte din formă şi culoare, el ştia că ea era ea. Da! Da! Tocmai acel suflet căutat o viaţă întreagă, căpătând contururi tot mai clare, pe măsură ce lumina devenea tot mai pală. Era ea şi era tocmai aici. În acest punct necunoscut, unde ajunsese fără voia sa. În acest spaţiu lipsit parcă de orice dimensiune. Şi asta îl îngrijora cel mai mult. Faptul că nu ştia unde era; impresia că tot mai mult simţea că începea să devină captiv al propriilor presupusuri. Apoi, mai era şi o frântură de amintire destul de stranie: transfer de conştiinţă. Exact! Tocmai la asta lucra în ultimul timp. Dorea să se detaşeze de tot ce era real. Şi poate că izbutise. Altfel, dintr-o altă perspectivă, nu putea, n-avea cum să-şi explice tot ce trăia acum. Tot ce simţea şi percepea mult mai clar decât de alte dăţi. Iar pe măsură ce femeie privită cu insistenţă şi cu un jind neînţeles devenea tot mai prezentă, avea impresia că în orice moment, dacă şi-ar fi dorit, ar fi putut să stăpânească tot ce-i era dat să vadă. Căci nu mai exista nici un fel de stavilă reală, menită de a-l îndepărta de scopul propus. Şi nici o altă iluzie nu putea să-i nege prezenţa. Chiar dacă aerul părea mai greu decât altundeva, fără a o slăbi din ochi, sesiza că în preajma ei întotdeauna mocnea un fel de lumină constantă, necesară umplerii golurilor de beznă deşirată într-o puzderie de umbre himerice, inducând idei tot mai fantasmagorice: o privea doar ca să se poată gândi la ea; îndeajuns cât să nu uite că ea putea fi tocmai una din acele cunoştinţe sporadice de care nu-şi mai putea aduce aminte.

– Cu toate astea, zise ea ca şi cum i-ar fi continuat gândul, dacă universul se află într-o continuă expansiune, chiar şi în prezent e posibilă prezenţa acelui gol în care nu există nici un spaţiu real. Şi poate că acum, chiar şi noi amândoi suntem închişi într-un asemenea vid.

Pe moment, expozeul ei îi păru destul de abscons. Însă la o analiză mult mai atentă, înţelese că ea, oarecum, putea avea perfectă dreptate. Căci, în esenţă, descria tocmai locul imaginarului. Şi asta îl determina să creadă şi mai mult că tot ce-şi închipuia el toţi aceşti ani exista undeva. Exista fizic. Căpăta volum şi forme precise, cele ce ulterior populau visele altora. Tocmai sub acel aspect în care au fost gândite ca ceva destul de posibil.

– Prin urmare, interveni el, înseamnă că tot ce am imaginat, întreţesându-se cu tot ce ai visat, a dat naştere tocmai acestui loc, care poate că nici nu există chiar şi-n realitatea acceptată de toţi ceilalţi.

– Desigur, izbucni ea într-un râs incontrolabil. De aici lesne putem deduce că noi, noi doi, adică tu şi eu am murit deja. Am murit mai demult; am murit împreună, dacă nici unul din noi nu mai ştie unde este acum. Altfel, cum îţi explici prezenţa sfeşnicelor din camera ta?

– Dar tu, se agasă el, tu măcar ai existat vreodată? Pentru că nici o oglindă nu te poate reflecta.

– Eu…, izbucni ea isteric, dar amuţi îndată, când o voce metalică reverberă undeva deasupra lor: „Dacă tot ce vedem e sortit pieirii, înseamnă că realul e doar o iluzie”.

(va urma)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5