Primit pentru publicare: 13 aug. 2016
Autor: Marin  IFRIM
Redactor: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

Evocări din culisele  Teatrului „George Ciprian”

Despre „Omul cu mârţoaga”, cea mai bună piesă a lui George Ciprian, s-a scris foarte mult şi, fără excepţii, numai de bine, începând de la George Călinescu şi până la Valentin Silvestru. George Ciprian a fost un fenomen al dramaturgiei româneşti, sesizat ca atare de critica de specialitate. Numele său nu lipseşte din nici o istorie sau compendiu de specialitate. Din cele nouăsprezece scrisorile ale sale către directorul Centralei Editoriale Dumitru Trancă, rezultă că dramaturgul a mizat totul pe dramaturgia sa, în această preocupare intrând lejer şi profesia de actor. Dacă unii dintre criticii de teatru, sau pur şi simplu criticii literari, în genere, au scris oarecum în grabă, ceva în genul suprafeţei lucrurilor, în schimb, cu o acribie caracteristică activităţii sale dintotdeauna, Valentin Silvestru a tratat „Omul cu mârţoaga” cu toată atenţia cuvenită, făcând din spectacolul inaugural, la înfiinţarea teatrului care avea să poarte numele marelui dramaturg, o adevărată demonstraţie de percepţie moleculară a dramaturgiei. Sunt convins că Valentin Silvestru a văzut şi alte montări ale acestei piese. Cea de la Buzău l-a impresionat, a privit spectacolul cu ochii criticului, dar şi cu sufletul. Astfel că, la exact o săptămână după premiera piesei, la care criticul a fost prezent – în calitatea sa profesională, dar şi ca unul dintre cei care au pus decisiv umărul la înfiinţarea noii instituţii buzoiene de artă, alături de Paul Ioachim -,  avea să scrie, în ziarul „Muntenia” (vineri, 12 aprilie 1996) următoarele: „Cred că detaşând textul de unele excese de frazeologie umanitaristă, mai scurtând şi punând accentele necesare pe acele aspecte ale intrigii ce sunt sesizante pentru caracterele de prim-plan, regizorul Tudor Mărăscu a apropiat spectacolul de o actualitate mai cert explicată. Tonalitatea găsită, în cheie a simplităţii şi sentimentalismului măsurat, i-au sporit atractivitatea. Nu e însă scenografiată reprezentaţia într-un mod corespunzător. E posibil ca pictorul Puiu Antemir să nu fi avut la dispoziţie mijloacele trebuincioase. Dar în loc de odaia impersonală, din primul act şi în loc de mansarda-pod, tot atât de plată (şi excesiv albă) din actul trei, se puteau folosi panouri de sugestie, lumini fasciculate cu care se lucrează azi chiar şi în montări de anvergură. Actul patru, în tapete roşii şi cu oarecare pompă – Kitsch în recuzită (dar şi acest decor fiind sărac şi flasc e întrucâtva mai adecvat. Costumaţia e inegală, destabilizată şi fără prestanţă (cu excepţia rochiilor purtate de doamne)”. Practic şi paradoxal, prin aceste observaţii destul de tăioase, Valentin Silvestru încerca să minimalizeze contribuţia scenografului Puiu Antemir, chiar dacă,negând aproape tot ce ţine de decor şi de recuzită,undeva recunoaşte că decorul sărac şi flasc „e întrucâtva mai adecvat”. Personal, în calitate de regizor tehnic, am muncit la această montare  până la epuizarea fizică şi psihică. După umila mea părere, Puiu Antemir a realizat o scenografie adecvată, preocupat fiind de percepţia spectatorilor, nu de pedanteria criticilor de teatru. Am văzut de zeci de ori reacţia sălii, uimirea spectatorilor, şocul emotiv al acestora la schimbarea  din actul trei. Aud şi acum, după douăzeci de ani, murmurul sălii, uimirea aceea spontană, incontrolabilă. Satisfacţia! Ulterior, cariera lui Puiu Antemir avea să capete dimensiuni clare, în prezent, acesta fiind considerat unul dintre cei mai buni scenografi români. Puiu Antemir este originar din  oraşul Nehoiu, judeţul Buzău. M-am bucurat foarte tare când l-am văzut, la Buzău, la aniversarea a douăzeci de ani de la înfiinţarea teatrului. A venit însoţit de marele actor Sebastian Papaiani, care, în „Omul cu mârţoaga”, a interpretat rolul lui Varlam, invitaţi de actualul director al teatrului, doamna Gina Chivulescu. În fine, criticul Valentin Silvestru a scris şi despre evoluţia actorilor care au jucat în prima piesă a primului teatru profesionist buzoian. De această dată, criticul  schimbă registrul,  având disponibile, pentru actori, mari şi fireşti rezerve de subiectivism. Vom reveni.