Despre fostul conac Alevra din satul Dracșani, comuna Sulița, județul Botoșani, localnicul Gheorghe Purușniuc mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acestuia.

– Domnule Gheorghe Purușniuc, ce vârstă aveți?
– Am 90 de ani.

– L-ați întâlnit pe boier?
– Da, îl chema [Grigore] Alevra și era inginer.

– Cum a ajuns în posesia domeniului?
– Când a venit aici[în 1918], boierul a cumpărat [de la prințul Nicolae D. Ghica-Comănești] moșia, cu tot cu iaz, și a vândut-o, apoi [în 1925, pentru 6.000.000 de lei, în contextul Reformei agrare din 1921], unei obști de țărani localnici [„Lacul Dracșani”, care avea sediul în conac], iar el a plecat la București, unde a murit și a fost îngropat.

– Câtă moșie a avut și ce cuprindea?
– Cam 1.500 ha, dintre care vreo 250 ha de teren arabil, în jur de 350 ha de pădure, pe locul numit În Gropi [regiune de lângă iazul Dracșani], pășuni, fânețe, livadă de meri, peri, cireși, pruni și nuci, în coasta dealului, vie, în zona care se cheamă Via Boierească, și circa 700 ha de iaz, de aici până la Pârlita [fosta denumire a satului Bălușenii Noi, comuna Bălușeni, județul Botoșani].

– Ce cultiva?
– Cereale (grâu, porumb, orz, ovăz și secară), mazăre și lucernă pentru animale, că avea boi cu care lucra la câmp, vaci de lapte, oi și cai; l-am văzut mergând cu trăsura cu șase cai, la care erau zurgălăi de la vizitiu până în spate.

– Cum arăta curtea boierească pe atunci?
– Conacul [situat la 30,5 km sud-est de Botoșani] era o clădire solidă, cu un singur nivel, având temelie de piatră și ziduri groase de cărămidă, sub care se găsea pivnița, iar, la parter, un hol mare și șase camere – câte trei de-o parte și de alta. În fața lui, se afla o alee pietruită străjuită de flori și copaci, iar, în lateral, câteva anexe. De jur-împrejur, era un gard de scândură cu o poartă de lemn, dar, înăuntru, nu mai exista nimic altceva. Ceva mai încolo, pe moșie, avea grajdul, cu geamuri mici și acoperit cu tablă roșie, unde apa era adusă, prin niște burlane ca țigla îngropate în pământ, de la casa de apă de la Amara [loc de lângă iaz], o fântână cu roată în spatele lui, o bucătărie, un beci, silozul, magaziile și alte câteva clădiri.

– Ce fel de relații existau între boier și localnici?
– Era un om bun. Dădea pământul cu zeciuială [a zecea parte din recoltă revenind celui care-l cultiva] și întreba: „Câte hectare vrei să iei?”, iar oamenii luau cât puteau lucra. Cei care munceau pe moșie la lucrări agricole, făceau „circă” (așa se numea) și aveau asigurată pășunea pentru animale; la bucătăria din câmp, mâncarea nu se termina niciodată și sătenii primeau rații bune. Când aveau nevoie, țăranii luau de la el grâu, porumb sau lemne și munceau în contul lor vara următoare. Tot el a dat locul de biserică și bani pentru construcția școlii.

– Ce s-a întâmplat când au venit comuniștii?
– Obștea a predat [în 1947] primăriei pământul, iazul, conacul și anexele, iar, apoi [în 1949], toate proprietățile au fost naționalizate. Clădirea a devenit depozit de cereale și de materiale, după care a fost sediul I.A.S., al C.A.P. și al întreprinderii piscicole de stat din sat.

– Ce mai există, în prezent, din fosta posesiune?
– După 1989, conacul a fost lăsat în paragină până s-a prăbușit și a dispărut de tot; au mai rămas doar resturi de ziduri și fundații, ruine ale beciului de la curte, fântâna din câmp și poarta de la intrare.

Florin Bălănescu