Ion Chiriac s-a născut la 20 februarie 1963, în satul Ghermănești, comuna Drânceni, raionul Huși, regiunea Iași (astăzi, în județul Vaslui) și a murit la 20 februarie 2021, în satul natal, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Vaslui. Gelu Chiriac s-a născut la 23 februarie 1965, în aceeași localitate. În anul 1973, cei doi frați au urcat pentru prima oară pe o scenă într-o formație de mandoline din satul natal. În anul 1974, au înfiinţat grupul care le va purta numele, îndrumați de regretaţii lor profesori Teodor Lemnaru şi Anton Gheorghe Ieremia, care le-au remarcat talentul artistic și le-au compus primele cântece. În anul 1976, au fost descoperiţi de Adrian Păunescu prin intermediul emisiunii televizate „Antena vă aparține” şi invitaţi în Cenaclul „Flacăra”, unde, până în anul 1985, au apărut în sute de reprezentații, continuate, din anul 1990, în Cenaclul „Totuși, iubirea”. În paralel, au creat zeci de piese de succes și au luat parte la emisiuni de radio şi televiziune, ca şi la sute de turnee şi spectacole pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului. Viața i-a purtat, însă, pe căi diferite, grupul destrămându-se în anul 1990, pentru a se reuni într-un concert aniversar la Vaslui, la 15 iunie 2014. Ion Chiriac a editat cinci compact-discuri și figurează pe trei compilații. Pe 5 iunie 2022, satul său natal a găzduit, în memoria lui, prima ediție a festivalului național de muzică folk care îi poartă numele.

Doi copii de ţărani, dintr-o familie cu șapte fraţi, condamnaţi, prin statutul social, la un destin comun. Cum au reuşit atunci să se impună în elita genului şi să rămână în istoria folkului românesc? Har, sensibilitate, devotament, sacrificii, mult efort şi oameni de calitate care le-au stat în preajmă – aceasta a fost reţeta marelui lor succes. Iar aşteptările şi năzuinţele investite în ei la vremea căutărilor au fost răsplătite ulterior înzecit.

I-am văzut pentru prima oară într-un spectacol al Cenaclului Flacăra desfăşurat la Sala Sporturilor din Iaşi prin 1978, când au cântat Moartea căprioarei şi Trandafirul albastru. Îmi amintesc, ca acum, că simplul anunţ „Urmează Fraţii Chiriac din Vaslui!” m-a săgetat cu emoţia complicităţii cu concitadinii mei de acasă. Ceea ce a urmat însă, a depăşit cu mult această emoţie; în momentul în care au început să cânte, sala a amuţit, aerul a început să vibreze, iar sufletul meu s-a înveşmântat în frumuseţe.

Când îi asculţi pe fraţii Chiriac, muzica lor devine stare sufletească – linii melodice clare, versuri de calitate, acompaniament discret de chitară, orchestraţii care subliniază şi amplifică mesajul poetic, voci calde, personale şi complementare – totul poartă marca inconfundabilă a duetului.

O singură neîmplinire: după atâţia ani de succes şi experienţă artistică, ar fi fost de mult timpul materializării acestora în cel puţin un album purtând titulatura grupului. Le-au stat în cale vremurile deloc prielnice unui astfel de proiect, distanţa dintre drumurile pe care a apucat viața fiecăruia dintre ei şi lipsa aproape generală de discernământ a producătorilor, care continuă să încurajeze „artişti” şi genuri „muzicale” aducătoare de profit, dar aflate dincolo de periferia bunului-gust. Însă, odată cu reunirea temporară a membrilor grupului, firul carierei lor a fost reînnodat din punctul în care a fost vremelnic întrerupt, iar acest deziderat ar fi putut deveni realitate. N-a fost să fie.

Două repere sonore a avut Vasluiul în zona muzicii şi a poeziei de calitate: Valeriu Penişoară și Fraţii Chiriac, cu toţii plecaţi de lângă Huşii atâtor nume ilustre ale culturii româneşti; acum, ei ne mai însoţesc doar în amintire şi în memoria înregistrărilor antologice.

„Fiecare zi are amurg, fiecare zi are şi zori”… Fraţii Chiriac, o marcă autentică a Vasluiului, au scris pagini pline de frumuseţe şi rafinament în sufletele celor cu care au rezonat și în istoria muzicii folk de la noi.

Florin Bălănescu