Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Glasul adâncului. Năluca (2

Primit pentru publicare: 12 Nov. 2020
Autor: Vasile LEFTER, Focșani, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 12 Nov.  2020
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Năluca  (2

„Moartea-i o fantomă, ca și viața”( Emil Cioran)

Vestea că preoteasa Sevastița  a avut un accident groaznic a ajuns târziu în munte. Circulau fel de fel de zvonuri, care mai de care mai terifiante. Dealul și valea fierbeau de febra așteptării. Cinci sate, Andreiașul, Hotau, Fetig, Butucoasa și  Răiuți dezbăteau întâmplarea din vârf de deal, de pe puntea care ducea la celebrul centru medical rural cu zeci de cabinete experimentale. Se născoceau fel de fel de scenarii: Ba că ar fi blestemul preotului mort în împrejurări ciudate, ba că preoteasa ar fi păcătuit în fața lui Dumnezeu, ba că este blestemul părinților lăsați să moară singuri în lipsuri și boală. Gura lumii slobodă! Sute de oameni așteptau înmormântarea, sperând să se sature de bunătăți și de străchini cu pomană pentru cei rămași acasă.

În cătunul Titila, lucrurile erau liniștite. Sevastița nu avea rude aproape, nu avea mulți prieteni și nici dușmani. După ce preotul Panaite a plecat la cele veșnice, ducea o viață de ascet. Multe posturi, rugăciuni, daruri pentru copiii foștilor discipoli. Treburile casei și le rânduia singură. După lăsarea întunericului, trăgea zăvorul și se ruga la icoana Maicii Domnului, stropind rugăciunea cu lacrimi fierbinți, repetând la nesfârșit „Iartă-mă părinte Panaite”. Nimeni nu putea afla de ce mereu îi cerea iertare fostului soț.

Toți consătenii din Titila își făceau drum pe la poarta coanei preotese,  cu speranța că o vor vedea pentru ultima oară. Margareta Tudor le povestise de zeci de ori că trupul frumos al Tiței, pentru mulți al doamnei învățătoare Sevastița, se făcuse bucăți în rostogolirea pe colții stâncilor ucigașe. Nu vor vedea decât un sicriu acoperit cu pânza de mir și atât. Vorbele Margaretei nu reușeau însă îndepărtarea oamenilor de groaznica  întâmplare. De la Medicină legală, de la morgă, se anunțase că Sevastița Anton va fi adusă în sat pentru a fi înhumată după datină. Părintele Florescu invitase vreo șapte preoți pentru slujba de înmormântare. Așa ceva nu se mai pomenise prin partea locului. Toată cheltuiala va fi suportată de Margareta Tudor, prietena de pension a Tiței. De altfel, Margareta primise din Spania de la copiii Sevastiței promisiunea că vor returna toți banii cheltuiți pe cele necesare ceremoniei de trecere în lumea cealaltă. Margareta s-a arătat jignită la început, dar, simțind mirosul valutei a acceptat, chipurile cu greu oferta. Avea unica ocazie să demonstreze tuturor că est cineva în Titila. La un loc, cheltuielile trebuia să se ridice la zece mii de euro. Când nu dai de la tine, suma nu e prea mare. Cineva, acolo sus, are grijă de toate!

Cine trecea pe la poarta Sevastiței în această zi de joi se oprea să se minuneze de covorul de flori care se întindea multicolor de la poarta în stil vrâncean până la prispa cu târnați arhaici. Totul strălucea sub soarele unui septembrie capricios.

Unii au coborât până la poalele pădurii, locul în care așteptau cu năsălia șase bărbați zdraveni tocmiți de părintele Florescu. Nicio mașină de teren nu putea urca până la casa celei chemate în altă lume.

Date fiind împrejurările, se obținuse aprobarea de la autorități ca Presbitera să fie înmormântată cu preot chiar în poiana din grădină. Organele de cercetare au considerat decesul ca fiind survenit în urma unui accident, deși erau și păreri care vorbeau de o posibilă sinucidere.

Minutele treceau greu pentru cei veniți s-o întâmpine pe preoteasa – învățătoare. Se tot duceau până în buza dealului și scrutau drumul șerpuit din vale pentru a fi primii din sat care anunță revenirea acasă a preotesei lor lovite de soartă.

Sicriul va fi depus în odaia mare, cu pereții îmbrăcați în covoare moștenite de la părinți sau țesute de mâna iscusită a Tiței. Meșteșugul  țesutului a fost deprins de multe fete cărora Sevastița le-a fost învățătoare.

Mulțimea începu să freamăte. Din vale se auzeau glasuri precipitate:
-Vine! Vine! La casa Sevastiței se făcu liniște. Comanda fu preluată de Margareta Tudor. Îmbrăcată într-o rochie din  broderie neagră, Marga se simțea importantă. Era cel mai important moment din viața de până acum. Aranjă mulțimea pe două rânduri, făcând un culoar de la poartă până la casa în care tăifăsuise de multe ori cu Tița. Bărbați și femei se supuseră cerințelor Margaretei. Fiecare avea în mână flori de toamnă, pe care trebuia să le arunce în fața cortegiului funerar. Vor intra în scenă, la timpul potrivit și două vestite bocitoare. Se va trage îndelung clopotul de la biserica din vale, într-o dungă, după datină.

Așteptarea se apropia de sfârșit. Năsălia purtată pe rând de bărbații aleși de bunul părinte Florescu se opri pentru o vreme scurtă la capătul drumului. Părintele Florescu ținu o mică slujbă obișnuită la oprirea mortului. Următoarea pomenire fu chiar în fața porților larg deschise. Mulțimea asculta mută, întinzând capul ca să vadă chipul celei decedate. Dezamăgire! Capacul terminal al sicriului era pus. Părintele Florescu îi asigură că chipul Sevastiței va putea fi privit pentru ultima oară doar înainte de înhumare. Atunci toți cei prezenți își vor putea lua rămas bun de la scumpa lor presbiteră. Urmau două nopți de priveghere a mortului, când fiecare va povesti câte ceva despre doamna preoteasă – învățătoare.

Va urma!