Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Glasul adâncului. Năluca (1

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Galsul adâncului. Năluca

Primit pentru publicare: 03 Nov. 2020
Autor: Vasile LEFTER, Focșani, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 03 Nov.  2020

© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

                                                                                     Năluca

„Moartea-i o fantomă, ca și viața.” (Emil Cioran )

Satul Titila chiar există aruncat pe o coasta, mai aproape de cer, decât de alte așezări. Să mai tot fie vreo zece case de munteni vechi. Restul au plecat în lumea largă. Cei rămași sunt foarte bătrâni și foarte săraci. Uneori, vara, mai vin copiii și nepoți , mai mult din curiozitate, că de luat de aici, în afară de prune și mere, nu au ce lua.

Titilenii au casele sub munte. Nu se vizitează. Doar preotul le mai calcă bătătura, întrebându-i de sănătate. Sunt oameni ai muntelui, învățați cu necazurile. Nici morții nu și-i însoțesc la cimitirul de jos. Mortul e mort! Nu ai ce–i face. Dai sicriul jos din fânărie, aprinzi o lumânare, îl urci în căruța lui Nichifor Bouroș și drum bun Grigore spre viață veșnică. Ne-om întâlni noi pe lumea cealaltă. De pomeni se vorbește doar din obișnuință. Ce să pui în strachină? Și-apoi morții nici nu mănâncă. Se spune că simt doar mirosul bucatelor. Ei, de miros se mai poate face rost.

În această oază de liniște și încremenire a timpului își poartă zilele, câte i-au mai rămas, și Sevastița Anton, fostă învățătoare la oraș și suplinitoare până acum doi ani la școala primară cu clase simultane din Titila.

Fostă preoteasă, doamna Sevastița și-a condus la groapă pe bunul soț, părintele Panaite, rămas în capela familiei din Cimitirul Sudic. Cei doi băieți s-au pierdut prin lume. Doamna Sevastița nu a mai avut putere să-i caute.

Unii pot crede că bătrânețile doamnei învățătoare sunt liniștite. Pensia îi ajunge pentru traiul ei modest. Singura problemă a celei care a învățat carte sute de copii rămâne frica de năluci. Cineva a blestemat-o să nu aibă liniște până la sfârșitul vieții. Un păcat din tinerețe o urmărește. A dat unei țigănci un copil născut de fată mare. Păcat de neiertat! Preotul Panaite a aflat  mai târziu de asta, dar nu a deschis niciodată cutia Pandorei. A găsit țiganca peste câțiva ani. Copilul murise de ciumă într-o vară secetoasă. A plâns părintele în sinea lui. Era tare bun și iertător!  Ultimul nume rostit înainte de a trece în lumea celor drepți  a fost „Mirel”. Așa se numea fiul încredințat de Sevastița unor nomazi trecători prin orașul cu nume de foc.

Noaptea, începând cu primele ore, îi arunca Sevastiței pe pereții odăii modeste în care își ducea zilele fel de fel de năluci: ba preotul râzând în hohote, ba cei doi băieți încercând să iasă din apă. Ba Mirel plângând și întinzând brațele spre ea, speriat de o haită de câini.

Sevastița se hotărî să-i mărturisească aceste  cazne preotului Irimia Florescu. Îi povesti totul din fir-a păr într-o zi de duminică, când rămase după slujbă în bisericuța de lemn din Hotaru.

Pe măsură ce-i asculta mărturisirea, părintele Irimia se întuneca, se lumina străfulgerat de vreo idee, mai făcea câte o cruce. Începu să pună întrebări, din ce în ce mai deranjante.
-Sevastița, l-ai iubit pe părintele Panaite sau te-ai măritat din orgoliu?
Această întrebare o surprinse. I se păru fără rost. Sigur că l-a iubit. Numai că măritișul a început cu o minciună. Asta nu i-o va spune duhovnicului. Își reveni din uimire și dădu un răspuns sec:
-Căsătoria noastră a fost una rațională. Nu a fost „coup de foudre”. A fost un matrimoniu cinstit , între un preot și o învățătoare. I-am dăruit doi băieți și mi-am onorat obligațiile de preoteasă.
-Te văd  cam tulburată, doamna învățătoare. Ca să te ajut , trebuie să te întreb câte ceva.
O altă întrebare veni ca un trăznet:
Sevastițo, ai avut vreo relație în afara căsătoriei?
Părinte, vă permiteți prea mult pentru un duhovnic. Răspunsul este nu!
-De ce te superi draga mea enoriașă? Vreau să te scap de angoase. Acum voi trece la invenția mea, menită să alunge nălucile. De multe ori am reușit. Am avut însă și eșecuri. Am construit o cabină, în care am instalat niște ecrane. Am împrumutat de la un preot iezuit practica eliberării de fantome prin sperietură. În cabină se face întuneric și pe cei patru pereți sunt proiectate imagini 3D cu chipuri ciudate. Sunt amenințări, strigăte, zgomote de tot felul. În cele trei minute cât stai în cabină trebuie să te rogi și să spui fără oprire „Doamne, iartă-mă! De sute de ori fără oprire. Dacă frica te doboară, ai un buton roșu pe care poți apăsa. Ieșirea din cabină înainte de scurgerea timpului anulează efectul experimentului. Ai curaj?
-Încercăm, părinte. Doar n-oi muri din asta!
Părintele Florescu dispăru după o cortină și se întoarse îmbrăcat într-un combinizon roșu cu o cruce mare pe piept. Enoriașa intră în cabină. Lumina se micșoră amenințător. Un zgomot de fiare însoți închiderea ușilor. Un huruit venea dinăuntru, însoțit de țipete disperate, de blesteme, de bocete. Gradat, infernul sonor deveni de nesuportat. Ca din groapă, se auzea stins un „Iartă-mă, Doamne!. Supusă unui infern sonor, Sevastița privea cu groază la chipurile hâde de pe cele patru ecrane. Cel mai fioros, cu rânjet și toracele despicat era al fostului soț. O secure ridicată de copilul abandonat era cât pe-aci să-i reteze capul. Mai mult moartă decât vie, apăsă pe butonul roșu. Cabina fu inundată de o lumină dușmănoasă, care i se strecură în suflet. Ușa cabinei de exorcizare se deschise cu scrâșnet. Sevastița, cu mâinile întinse, se prăbuși în brațele preotului, murmurând „apă”, „apă”.
Încet-încet, își revenea din leșin. Avea ochii dilatați și gura larg deschisă în căutare de aer.
Părintele Florescu o așeză pe scaun și-i vorbi cald:
-Doamna învățătoare, nălucirea pe care o ai mă depășește. Are cauze medicale. Năluca se formează la nivel cerebral și nu poate fi vindecată prin practica clericală. Rugăciunea nu ajută la nimic. E nevoie de mai mult. De aceea îți recomand un psihiatru celebru, numit de pacienți Năucul. Nici el nu e normal. Metoda lui însă dă roade. Se transpune în starea pacientului, inițiind un joc în doi. Nimic nu i se pare ieșit din comun. Totul e spre binele pacientului. De altfel, cabinetul  lui e într-o locație cu zeci de containere echipate pentru mai toate bolile. Acest conglomerat de cabinete medicale e situat într-o vale, pe malul unei ape curgătoare, nu departe de Stânca Dracului. Te vei convinge că acești medici „ieșiți din rând” nu sunt chiar nebuni. Experimentează însă alte metode. Unii îi spun medicină alternativă.
– Și cum ajung la acest „centru” cu medici „trăzniți”?
– Iei trenul până la Butucoasa. Cobori la stația Bulboana de Foc, urci pe jos pe la focul care nu se stinge. Te rogi de omul de la funicular să te ducă până la Chiuța, unde curge un fir de apă albastră. Mergi pe firul apei câteva sute de metri , până dai de o vâlcea stâncoasă. Nu departe de această ridicătură de pământ , se deschide o vale largă, pe malul apei care deja a devenit un râu cu apă limpede. Cobori cu grijă printre pietre și jnepeni și ajungi la un panou uriaș. Aici este organigrama acestui spațiu medical unic în Europa.Sunt afișați toți medicii ,cu diferite specialități. Ai să vezi că denumirile bolilor nu sunt la fel cu cele din lumea civilizată. Sper că te-am făcut curioasă. Taxele pentru consultații sunt foarte mici. Variază de la medic la medic. Ce zici, încerci?
– Am altă variantă? Scap barem de năluci?
– Asta nu mai știu. Important este să încerci. Ești încă în putere, coană preoteasă. Nu poți duce cu tine nălucile până la capătul vieții.
– Cu plecăciune, părinte, rămân îndatorată. Poate mă voi revanșa vreodată.
– Sunt sigur, Sevastițo, că nu vei rămâne datoare. Cu așa ochi frumoși. Nu poți avea datorii.
Sevastița se înroși de plăcere și-i aruncă un zâmbet părintelui Florescu. Nici el ca bărbat nu era de ici de colo. Dumnezeu e mare și iartă slăbiciunile omenești.
***
Ieșind  în drumul plin de colb, Sevastița simțea în suflet o bucurie nemaitrăită demult.  Năluca pentru care venise la părintele Florescu părea undeva în negura amintirii. Mersul spre casa din Titila i se părea ușor, ca în vremea anilor tineri. Se speriase puțin în cămăruța amenajată de omul bisericii din Hotaru, dar își reveni repede.  Urca tăpșanul de la  hotarul celor două așezări mocănești mai repede ca niciodată. Să fie datorită harului preotului Irimia Florescu, la care veneau oameni din cele mai îndepărtate cătune de pe valea Puturoasei? Nu știa ce s-a întâmplat. În cazul ei , părintele Irimia nu prea a fost eficient. Nălucile din chilia cu ecrane au dat-o gata. Rugăciunile nu i-au fost de niciun folos. Să fi trecut duhuri rele prin preajmă? Oricum, nu prea credea în descântece și bolboroseli ale vrăjitoarelor. Fusese și la Ion Turtoi, vraciul satului. Prostii! Nimic eficient pentru alungarea nălucilor. Un escroc de la care oamenii plecau jegmăniți. Jurau să păstreze taina întâlnirilor diavolești. Primitivism.

Sevastița, care făcuse și doi ani de medicină, se gândea tot mai mult la tarele psihice care-i tulburaseră creierul. Era convinsă că cheia nălucilor ei se află în Valea Trăzniților. Despre medicii din containere se dusese vestea că sunt niște somități sărite de pe șine din cauza studiului problemelor din domeniu. Ei și-au propus ca experimentele în domeniu să le exerseze direct sau eventual pe unii voluntari.
După dealul neprietenos, urma un platou împădurit, tăiat de un drum de pământ bine bătătorit. Sevastița locuia în cealaltă parte. Acolo  erau și cele două săli de clasă ale școlii primare. Deseori, Sevastița, de când lucra ca suplinitoare, trecea drumul și-și bea cafeaua pe prispa casei, cufundată în fotoliul de nuiele. De aici vedea tot ce se întâmplă în curtea îngrădită a școlii.
Merse direct acasă și avu prima surpriză neplăcută. Nu avea curent. Încercă toate întrerupătoarele, dar nimic. Cel mai întuneric era în dormitor. Jaluzelele erau trase. Soarele sfârșitului de august era încă puternic. Încercă și aici întrerupătorul. Mâna i se opri dureros pe tija de contact. Cineva o ținea strâns de mână și încerca s-o dezbrace. Țipătul scurt nu trecu dincolo de ușă. Părea o mână de bărbat. Glasul dogit semăna cu al răposatului soț. Nu vedea pe nimeni. Paralizată de spaimă, luă de pe peretele din față vaza ornament și o aruncă în geamul dublu. Cioburile geamului dublu făcură un zgomot terifiant. O dâră de lumină năvăli în dormitorul groazei. Sevastița privi atent mobila din dormitor și văzu că lângă ea nu e nimeni. Privind spre ușă ,i se păru că fostul soț decedat pleacă alergând, râzând hodorogit. Năluca o urmărea și în plină zi. Ca prin minune, reveni curentul. Toate becurile casei erau aprinse, alungând umbrele fricii de năluci.

E vineri seara. Sevastița nici nu se gândește să doarmă în casa cu năluci. O sună pe fix pe vecina din deal, Margareta Tudor. Convorbirea pare ruptă din romanele lui Kafka:
Bună! Ce faci „fițoaso?
– Cu ce paparudă vorbesc?
– Ai făcut astăzi dragoste cu argatul de la fermă?
-Nu ți-e rușine, destrăbălato! Tu vorbești, care ai tăvălit toate pârloagele?
-Taci, nemernico! De când a plecat sfinția Sa, am stat numai în rugăciuni.
-Să i-o spui lui Mutu din vale, nu mie.
-M-ai recunoscut deci, draga mea prietenă. Cine ne aude chiar ne crede. De fapt, noi suntem două tipe serioase, cu toate că nu ne-ar strica niște aventuri erotice.
– Ce vulgară ești!
-Vai tu, Marga! Noi putem deveni călugărițe model. E nevoie doar să ne ascundem ochii de drac.
– Ce-ai pățit, Tițo? Nu m-ai sunat cam demult. S-a întâmplat ceva grav?
-Am fost la preotul paroh.
– Gata. E de ajuns. Te-a tulburat diavolul cu ochii lui pofticioși.
-Nici chiar așa! E și el singur. În valea asta mor numai preoți și preotese. M-a trimis la un Centru medical ciudat, cu fel de fel de doctori.
-Poate scapi de năluci.
-Poate. Te-am sunat să-te rog ceva. Mă poți găzdui trei nopți. Mi-e frică să rămân singură. Vin nălucile peste mine.
-Cu mare drag, Tițo! Mai povestim și noi ca fetele. Mai savurăm un păhărel de afinată proaspătă. Bună pentru ochi …dulci.
Poate ne și distrăm puțin. E venit un pluton de vânători de munte în sat și băieții se plictisesc de moarte.
-Tot nebună ai rămas! Sunt niște tineri care ne-ar putea fi copii.
-Lasă sclifoseala la o parte. O infuzie de sânge proaspăt prin vene nu ne-ar strica.
-Nici tu nu crezi ce spui.
-Îmi iau câteva lucruri și într-o oră sunt la tine. Dormim în același pat ca în vremea tinereții. Abia aștept. Închid, că-mi iau ăștia toți banii. Nu de alta, dar mai am de făcut pomeni pentru sufletul bunului soț, de care s-a îndurat dumnezeu și l-a luat sub paza sa.
Începea să amurgească. Pe ulița mare trecea un grup gălăgios de băieți și fete. Ajunși în fața casei doamnei învățătoare, în mod neașteptat începură să strige în cor: „Tița –Sevastița și-a pierdut fustița, Tița Sevastoaia, doamna-nvățătoare uită de onoare”.
Doamne, ce blestem s-a abătut asupra acestei femei cu frica lui Dumnezeu? O fi de la preotul mort în timpul slujbei de Înviere?
***
Drumul de la casa Sevastiței până la casa Margaretei Timofte cobora și urca de câteva ori. Trecea printr-un pâlc de copaci seculari, loc de joacă pentru veverițe.
Tița mergea îngândurată. Se trezi în fața casei colegei de internat di perioada Pedagogicului. Ceva era schimbat, dar pentru moment nu realiză despre ce e vorba. Cei doi ciobănești care lătrau prietenos, recunoscând-o, o luminară în ceea ce privește noutatea peisajului. Marga avea alt gard la casă. Un gard din lemn de alun sculptat cu motive locale-o adevărată operă de artă. Marga ieși din vestibul și o salută ca odinioară.
–Bună, nebuno, ce mai faci?
Tița nu rămase datoare și-i răspunse zâmbind:
-Fac bine, soră dragă. Ai rămas la fel de sărită de pe fix.
Între timp, Margareta ajunse la poartă și își îmbrățișă prietena.. Câinii se retraseră spre fundul curții. Cele două foste colege se încinseră la vorbă, ținând-o numai în glume.
-Te descurci bine, soro! Gard nou de mii de euro. Cum reușești cu mărunțișul de la pensie?
– Tița dragă” Am renunțat la gradele inferioare. Pierdeam timpul. E-adevărat că satisfacția erotică era mai mare. Păcat că nu ținea de foame.
-Glumești, nu-i așa?
-Nu prea îmi arde de glume. Dacă tot o faci la vedere, barem să știi de ce. Mai vorbim noi!

Seara se scurse pe nesimțite. Era trecut de miezul nopții și „nebunele” încă mai sporovăiau.
A doua și a treia zi, sâmbătă și duminică, se plimbară, mai vizitară câteva rude.
Sevastița nu se întoarse singură acasă. O luă cu ea și pe Margareta, curioasă în ceea ce privește complexul medical cu medici trăzniți ,care vindecă orice. Marga avea probleme cu visele. Cum închidea ochii, visa. Se trezea obosită și în depresie.
Culmea că în noaptea dinspre duminică spre luni, Tița nu văzu năluca, iar Margareta dormi ca un prunc și nu visă nimic.

Dimineața de luni era una cețoasă. Totul era pregătit și cele două colege de odinioară urmară schema de călătorie dată Sevastiței de părintele Florescu, căruia va trebui să-i fie recunoscătoare, cu ajutorul Domnului, atoateiertător.
***
Doamnele din Titila  își băuseră  cafeaua, în fumul plăcut al unei țigări bune. La poartă auziră bătăi insistente. Căruțașul arvunit să le ducă până la trenul forestier venise la ora fixată. Sevastița îl invită la o cafea. Alecu Popa refuză politicos invitația, sugerând că dimineața obișnuiește un rachiu. Primi un pahar de gospodar. Se putea pleca devale pentru a prinde trenul unic în această vale. Până în așa-zisa stație era cam o oră de mers. Timp aveau destul, așa că nu se grăbeau. Coborârea fu plăcută. Mai aflară de la nea Alecu ce se mai întâmplă pe munte. Cine a mai murit, cine a mai venit…

Alecu Popa opri caii aproape de clădirea dărăpănata ce se voia gară. Trenulețul cu două vagoane neacoperite era tras la peron. Mai erau niște țapinari care veneau luni și plecau sâmbătă.
Aceste „turiste” de ocazie se despărțiră de atelaj. La întoarcere, văd ele cum vor proceda.
Sevastița și Margareta își luară gențile de voiaj ți, fără grabă, urcară în primul vagon. Bilete nu se dădeau în stație. Mecanicul de locomotivă încasa câte 10 lei de la fiecare călător, indiferent de stația în care cobora.
La ora 8 fix, dricul pe roți reuși să se urnească. Fochistul arunca energic cărbuni în cazanul locomotivei cu aburi. Trenulețul mergea atât de repede, încât puteai coborî fără probleme. Când urca vreo pantă, aveai timp să bei și apă de la vreun izvor întâlnit în drum. Important este că trenul își făcea treaba.

Acest voiaj de plăcere dură cam 40 de minute. Doamnele coborâră într-o curbă. Un fel de stație facultativă. Mulțumiră mecanicilor și își continuă drumul după itinerariul recomandat de Preotul Florescu. Funicularul plin cu bușteni tocmai se pregătea să urce la Chiuța, unde erau două gatere, de pe timpul fabricii din Bogești. Sevastița și Margareta mulțumiră celor care manevrau funicularul și porniră agale spre vâlceaua care făcea trecerea între munte și vale. Mai glumeau, se mai tacinau și pe nesimțite au ajuns la Stânca Miresei, de unde se cobora pe o un pod de scânduri ancorat cu șufe de oțel. Chiar de la capăt,  erai avertizat de pericole. Pe o scândură scria strâmb un sfat: „Nu priviți în vale!”

Mai temerară, Tița intră prima pe trecătoarea cu șufe. Se ținea de balustradă și coborâșul părea o joacă pentru un om în putere. Margareta, mai fricoasă din fire, călca atent și rămase în urmă. Tița fu cuprinsă de o stare de fericire cum nu mai cunoscuse demult. Grăbi pasul și ajunse în punctul cel mai de sus al podețului suspendat. De aici se vedea întreaga vale, traversată de un fir de apă limpede. Tița se aplecă peste șufă și avu curiozotatea să vadă fundul văii. Zeci de stânci ascuțite o chemau parcă la ele. I se păru că-și aude numele strigat de zeci de voci. Se aplecă mai mult și vocile erau mai aproape. Pe măsură ce se apleca, o voce o striga tot mai distinct. Era vocea părintelui Panaite, care îi întinse brațele, chemând-o la el. Cum putea să reziste acestei chemări pline de iubire? Din fundul sufletului îi răspunse:
-Vin, Panaite! Te-am regăsit. Prinde-mă în brațe, om bun! Acum sar și ajung la tine!
Marga auzi toate aceste și alergă spre buna ei prietenă chemată de abis. Tocmai când s-o prindă, aceasta cobora gravitațional. Se lovi de prima stâncă, apoi de a doua și până în vale trupul i se făcu ferfeniță. Sevastița scăpase de năluci. Valea toată răsuna de râsul preotului mort în noaptea de Înviere.   Margareta ajunse în sat abia marți. Povesti totul preotului și sătenilor.

Părintele Florescu ținu o slujbă de pomenire. Își anunțase enoriașii că va merge din casă în casă ca să slujească pentru alungarea nălucilor, niște arătări trimise de diavol.

 Va urma!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.624 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5