Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Glasul adâncului. Năluca (3

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Glasul adâncului. Năluca (3

Primit pentru publicare: 21 Nov. 2020
Autor: Vasile LEFTER, Focșani, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 21 Nov.  2020

© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

                                                                        Glasul adâncului. Năluca (3)

„Moartea-i o fantomă, ca și viața.” (Emil Cioran )

De două nopți titilenii dorm pe furate cu gândul doar la ceea ce s-a întâmplat în satul de pe creastă. Toată orânduiala transmisă din moși strămoși a fost dată peste cap. Cei din Titila mergeau la biserică în zi de sărbătoare, petreceau la nunți și botezuri, jucau bătuta din Titila până la ultima picătură de energie. Vremea își cernea peste ei anii. Trecerea dincolo se făcea fără văicăreli. De bocit, boceau mai mult de formă două-trei femei tocmite de rudele celui decedat.

Așa se întâmpla și acum. Marga se îngrijise de toate. Bocitoarele își făceau meseria până la asfințit. După citirea stâlpilor, oamenii se așezau pe băncile fără spătar și erau serviți cu prăjituri și vin. Altădată la priveghi se făceau jocuri, unele chiar barbare. Se legau mâinile mortului cu o sfoară de către flăcăi și în miez de noapte se speriau fetele, mai bine-zis putem spune că se prefăceau că se sperie. Era o hârjoneală care nu avea nimic de-a face cu solemnitatea momentului trist al morții.  Acum lucrurile s-au schimbat. Titilenii nu prea mai cred în povești legate de înviere. Ei s-au înțelepțit. Văd moartea ca un sfârșit firesc al unui început.

Priveghiul Sevastiței avea însă și alte deschideri de tradiție. Era vorba de moartea unei preotese, care fusese și învățătoarea satului. Defunctul Panaite a slujit dealul ani buni de preoție. Moartea lui a survenit surprinzător. Nu zăcuse măcar o zi. A apucat să rostească doar câteva cuvinte. „Nu vă pierdeți credința în Dumnezeu. El există în fiecare din voi!”

Groparii terminaseră groapa încă de a doua zi. Preotul Florescu le ceruse s-o facă mai adâncă. Cam de trei metri. Năluca trebuia bine ascunsă, cu toate că din casă în casă le spuse enoriașilor că nu există năluci. Nici el nu era convins că lucrurile stau chiar așa cum propovăduia. Vorba ceea: „Să faci ce spune preotul, nu ce face Sfinția Sa”.

Cosciugul scăldat în lumină și flori dădea camerei ornată cu multe covoare un aer de muzeu funerar. Zorii celei de a treia zi se arătară neprietenoși. Vânt și ploaie. O lumină gri stăpânea decorul mohorât al unei zile de toamnă timpurie. Cei doi câini dragi Sevastiței lătrau răgușit și trist într-un ungher al grădinii cu pomi în curs de desfrunzire. Zorii zilei ultime din privegherea mortului sunt cei mai triști. Timpul aleargă nebunește. E o agitație nervoasă. Toată lumea vorbește răstit. Femeile care au sarcini precise în ritualul înmormântării nu-și mai încap în piele de importanță și de emoție.

-Anițo, eu pun prima punte.
-Zoica, eu dau de pomană găina peste groapă. Să fii pe aproape.
-Gavrilă, ai grijă pe cine pui la colaci.
– Năsălia să o ducă tot oamenii care au cărat-o din vale. Ei să ia ștergarele…

Scenariul ultim se pregătea cu voce tare. Fiecare actant dorea să se știe că a fost de folos și băgat în seamă la înmormântarea coanei preotese . Mulți dintre cei implicați în ceremonie i-au fost și elevi. În această zi, Titila părea o așezare cu sute de locuitor. Curtea, destul de mare, era deja plină. Ulița mare ,de asemenea.

Unul câte unul sosiră și preoții invitați de parohul Florescu. Pe unii îi vedea pentru prima oară. Cei pe care îi cunoștea părintele Florescu se mai împuținaseră odată cu trecerea timpului. Și-apoi, ocazii ca aceasta erau rare!

Parohul Florescu era neobosit. Era peste tot. Simțea că este șansa lui de a se impune în ochii superiorilor care vor fi și ei prezenți la înmormântarea doamnei preotese-învățătoare.

Acum, când mai erau câteva ceasuri până la slujba înmormântării, oamenii erau îngrijorați. După ce peste prezbitera Sevastița va cădea ultima lopată de pământ, vor mai fi năluci.

Titilenii nu știau ce-i așteaptă și nici părintele Florescu nu era prea liniștit.

Capacul sicriului de mahon era pus. Nimeni nu o văzuse pe Sevastița după accident. Li se promisese că ultima slujbă va fi la vedere. Toți vor putea privi chipul frumos odinioară al doamnei învățătoare. Era un suspans total. Cea mai neliniștită era Marga Tudor , care după înmormântare avea citație la Parchet. Procurorii se simțiră datori să ia câteva InformațiiNF.

Marga nu era prea încântată de această anchetă privind moartea prietenei și colegei ei. Se putea aștepta la orice. Fusese singurul martor de la puntea morții.

Se liniști și se întoarse la grijile imediate. Erau multe de făcut. Pomenirea de după înhumare trebuia să fie perfectă. Bani erau destui. Pomana va fi bogată. Trei firme de catering fuseseră tocmite pentru eveniment. Mulți titileni comentau că e prea multă risipă. Marga pregătise și pachete pentru săracii din vale. Sevastița prezbitera nu a fost o femeie oarecare.

Slujba principală ținută de cei șapte preoți dură mai mult ca de obicei. Au fost instalate microfoane și difuzoare ca și cei de afară, care umpluseră curtea , să poată urmări ceremonia religioasă.

În sfârșit, preoții ieșiră în curtea pătrată și își ocupară locul în fața însemnelor bisericești. Cosciugul alb îmbrăcat în dantelă lucrată de mână  fu așezat pe năsălie. Până la groapa din partea de sus a grădinii erau cam vreo cincizeci de metri. Curioasă, lumea venită din împrejurimi se așeză pe dreapta și pe stânga, îmbulzindu-se pentru a vedea în detaliu ce se întâmplă. Se întinse pânzele și cortegiul se puse în mișcare. Cântecele de pomenire umpleau valea de pioșenie. Se mai făcură două opriri pentru citirea ultimilor stâlpi. Cosciugul fu coborât pe buza gropii frumos finisate. Cât era în viață, Sevastița le tot spunea apropiaților că vrea să fie așezată pe fundul gropii, fără pod de lemn deasupra.

Părintele Florescu făcu semn că slujba pentru pecetluirea gropii poate să înceapă. A hotărât ca abia după acest ritual să fie ridicat capacul sicriului.

În febra așteptării, sătenii își dădeau cu părerea:

-Dragă vecină, de ce nu i-a scos capacul înaintea slujbei?
– Nu-mi place. Ceva ne ascunde părintele nostru. Interveni arțăgos și Petrache Lungu, fost dascăl:
– Ia mai tăceți ciocănitoarelor. Știe el Părintele ce are de făcut.

Unul dintre gropari, plin de importanță trase încet de partea din față a cosciugului, ridicându-l cu încetinitorul. Lumea își făcea cruce și se ruga. Surpriză! În sicriu se văzură doar perna frumos împodobită și toiagul de lumânări. Mortul nu se vedea încă. Mulțimea căzu în genunchi Era semn rău. Spontan, preoții începură să rostească o rugăciune, înspăimântați de supărarea Cerului. Din mulțime, un strigăt înfiorător sparse văzduhul.

-Uite-o! Priviți crucea de piatră! Sevastița stătea rezemată la câțiva metri de propriul mormânt și le zâmbea larg.
– E o nălucă! Să fugim!

Preotul Florescu, obișnuit cu nălucile, începu o rugăciune de alungare a celui Rău. Ceilalți preoți îl urmară, închinându-se larg.
Ca prin minune, năluca dispăru. Sevastița era în cosciug și plângea. Fu repede pus capacul și țărâna fu  azvârlită pentru pecetluire gropii.

Marga Tudor își reveni din spaimă și-i invită pe toți cei de față la pomana pregătită pentru pomenirea sufletului doamnei preotese-învățătoare. La masă, de data această se așezară femei și bărbați încălcând regula separării respectate cu sfințenie sute de ani.
Abia spre seară , oamenii plecară spre casele aruncate pe povârnișuri. O singură întrebare îi frământa: Există într-adevăr năluci ?

Va urma!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.627 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5