Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Glasul adâncului. Năluca (6 

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.12 (144), Decembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


      Glasul adâncului. Năluca (6 

Primit pentru publicare: 14 Dec. 2020
Autor: Vasile LEFTER, Focșani, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 14 Dec.  2020

© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


                                        

          Glasul adâncului. Năluca (6) 

          Oamenii doctorului Nebuneli, așezați pe bancheta din spate a șenilatei, priveau chipul speriat al viitoarei paciente. Părea fără viață în urma pulverizării de anestezic. Infirmierii de serviciu nu aveau emoții în ceea ce privește revenirea la starea normală a femeii bântuite de năluci. Internaseră mulți pacienți în pavilionul domnului doctor cam într-o doagă. Șenilata a ajuns în vale în mai puțin de o jumătate de oră. Opri la poarta centrală a complexului de terapie și medicină alternativă. Era o poartă albă cu o inscripție deloc ispititoare: „Lasciati ogni sperantia voi che entrati”.  Oricum, cei care veneau nu vedeau textul de avertizare. Erau aduși în stare de inconștiență sau în  ambulanțe cu geamuri fumurii. Ideea înființării acestui centru medical experimental aparținea unui român plecat în Germania la specializare. După aceea , se găsiseră mulți sponsori. Avea treizeci și trei de pavilioane, acoperind toate specialitățile. Medicii erau recrutați prin concursuri atipice, fiind puși în fața unor chestionare ciudate. Nu primeau salarii. Totul li se asigura aici. Locuiau cu familia. Copiii puteau fi școlarizați în cele mai bune școli din lume. Nu erau obligați să se întoarcă în Centru. Tot personalul implicat în experiment purta cipuri. 

      Totul era monitorizat prin camere video și drone. Pavilioanele erau delimitate prin ziduri. Doar aleea central[ crea posibilitatea de a intra într-un pavilion sau altul , bineînțeles pe bază de card emis de comandamentul din pavilionul central, unde se raporta și se înregistra , centraliza,  totul. Erau și activități strict secrete cu destinație militară.

         Tancheta fu oprită la primul pavilion, care era un fel de triaj general pentru întreg Centrul. Nu puteau fi lăsați în incintă oameni cu probleme psihice, cu toate că, fie vorba între noi, niciun medic de aici nu era chiar normal, atât în ceea ce privește comportamentul medical, cât și ca reacție la confrații din spitalele tradiționale.

 Cei doi infirmieri transmise un mesaj la triaj, cerând o targă pe rotile. La rampă. Pacientul era transferat  fără efort din șenilată în targa specială, care prin teleghidare ajungea în rezerva programată. Era retrasă după ce pacientul își revenea din efectul spraiului paralizant.

         Marga se trezi din leșinul provocat de trimișii lui Nebuneli. O durea capul, îi era sete și nu știa unde se află. Privea speriată prin pereții de sticlă mată. Cu voce stinsă, încercă să strige. Se întinse pe patul din cabină, privind targa care dispăru aproape instantaneu. Un gând îi fulgeră creierul: „Doamne, chiar sunt nebună”? Trecu un timp  până când gândurile i se limpeziră. Trecu în revistă ceea ce i se întâmplase în ultimele ore. Întinse mâinile ca pentru a cere ajutor. Fără să-și dea seama , atinse un buton galben fixat la capătul patului. Cu siguranță, prin acest buton se putea comunica. Într-adevăr, pereții „închisorii ” din sticlă dispărură. Lângă ea cu mâinile întinse ca pentru îmbrățișare apăru un bărbat în halat violet :
-Sunt doctorul Nebuneli. Doamna cum se numește?
-Marga Tudor.
-Cu ce ocazie pe la noi? Cine vă recomandă și cine suportă cheltuielile?
-Domnule doctor! Nu eu am vrut să vin aici. Oamenii dumneavoastră m-au luat cu forța din Dealul Titilei.  Nu știu de ce trebuie să vă plătesc un serviciu pe care nu l-am comandat.
-Așa spun toți. Vă rog să-mi răspundeți pe scurt la câteva întrebări de rutină, fără să le comentați:
-Sunteți nebună?
-Nici vorbă.
-Aveți vise urâte?
-Ca orice om.
-Halucinații ,aveți?

La această întrebare, Marga făcu ochii mari. Înțelese că luarea cu forța de pe stradă nu fusese întâmplătoare. Cineva din sat îi anunțase pe cei din vale despre ciudățeniile ei. Dar cine?
-V-am întrebat ceva. Aveți vedenii? Vă urmăresc nălucile în somn?
-Ca pe orice om.
-Doamna Tudor! Veți rămâne un timp la noi. Ne-a parvenit fișa dumneavoastră de la Poliția medicală. Ați fost învățătoare, nu v-ați măritat niciodată, ați fost martor unic la moartea Sevastiței Pamfile Sunteți o singuratică și de o vreme creierul dumneavoastră procesează doar întâmplări nefericite. E ceva inexact?
-Nu. Cât o să rămân aici?
-În funcție de evoluția bolii. Prima terapie pe care o încercăm este prin somn. Vom scana procesele nervoase cu proiecțiile lor pe monitor șapte zile. Veți fi hrănită doar cu vitamine. Patul pe care vă aflați este invenția mea cu brevet recunoscut în lumea civilizată. Are toate dispozitivele de lucru încorporate.

Pereții de sticlă coborâră din plafon. Doctorul Nebuneli nu mai era. Marga se panică din nou. Ce se întâmplă cu ea nu e real. Ține de boala creierului. Închise ochii și adormi instant. Experimentul începea așa cum explicase nălucologul.
Fiecare specialist din Centrul experimental ava stipulat în contractul de management și o clauză didactică: obligația de a forma în domeniu zece studenți autohtoni și străini.
Doctorul Nebuneli avea o grupă de trei studenți români, două fete și un băiat, trei vietnamezi, doi băieți și o fată, și patru fete din Sri Lanka. Școlarizarea era decontată de statul român.
Laboratorul de nălucologie funcționa în subsolul pavilionului central. Comunicarea se făcea prin mijloace video de ultimă generație. Aducerea Margăi Tudor în Centru era un bun prilej de a începe studiul clinic direct pe un pacient.
Studenții așteptau nerăbdători prima prelegere a magistrului. Era ora 10. Cursanții erau aranjați în 10 cabine din plexiglas. Nu puteau comunica direct. Totul era monitorizat de un fel de Big Bradher.
Sigur pe el, Doctorul Nebuneli urcă cele trei trepte ale piedestalului, vorbind de la înălțime. Cu voce joasă,  își începu prelegerea, având ca temă „Nebunia ți nălucile”.
Cursul fu deschis cu o întrebare retorică:
-Ce e nebunia , domnilor studenți? Ce sunt nălucile?
Tot el își răspunse:
-Nebunia? Oare știe cineva cu adevărat ce e nebunia? Am să vă dau un mic citat din poetul nostru național Vasile Alecsandri, pe care am să vă rog să-l comentați în ce limbă doriți: „O soartă schimbătoare ce râzi de omenire/Nebun cine se-ncrede-n tine cu orbire./Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș/Prăpastia-l așteaptă cu-adâncu-i prăvăliș.

Privind pe monitor ce se întâmplă în cabinele cursanților, nu mai înțelegea nimic. Toți lăsaseră capul pe pupitre. Probabil reflectau la capcana întinsă de magistru sau…
Liniștea fu spartă de un dangăt de clopot baritonal. Se anunța o pauză!
Paravanele paralepipedice se ridicară lin. Cursanții se treziră față în față încercând să se cunoască. Un asistent îi conduse spre liftul care ducea la etajul superior. Timp de 30 de minute pot face sport, pot bea o cafea. Aici vor găsi ,de asemenea, sucuri și gustări calde. Această organizare fără cusur îi îngrijora pe viitorii nălucologi. Oare ce li se va cere în schimb la absolvire?

Va urma!
 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.637 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5