Vasile LEFTER

 Glasul din adânc. Năluca (28)

Experții în dezlegarea parolelor din grupul de salvatori al lui Octavian și Ghenadie reușiseră să înlăture toate capcanele cifrului. Ultima parolă găsită îi lăsă mască. Era scris negru pe alb că prisma –computer la care trudeau de o bună bucată de vreme este de fapt o cacialma și nu ascunde niciun secret militar. Niște studenți de la informatică s-au gândit să facă o farsă celor aroganți , care se declarau experți în citirea mesajelor cifrate. Ultima informație de pe pagina finală era una  șocantă pentru dezlegătorii de enigme: „Acest microcomputer a fost creat pentru a demonstra că manipularea poate oricând să blocheze accesul  curioșilor la secrete planetare.”
Ultimele cuvinte erau un sfat ironic: „Altă dată poate veți fi mai norocoși!”

Cu ajutorul semnalelor radio emise de „jucăria” lui Nebuneli, Octavian a ajuns repede la presupusul loc de detenție al părinților.  Nu aveau niciun fel de pază. După dezamorsarea presupusei bombe din computer, servanții din grupul de distrugere își mutaseră centrul de comandă undeva în Făgăraș, în apropierea lacului Bâlea, nu departe de telecabina în funcțiune.
Părinții lui Octav erau de fapt liberi în niște cuști rămase fără sisteme de siguranță. Nici Margăi și nici lui Artur nu le venea a crede că nici măcar nu au încercat să se elibereze.
-Suntem depășiți de tehnologie, Artur! Ne-am prostit. Dacă nu venea Octavian , mai stăteam aici mult și bine.
– Mamă, omenirea se schimbă. Uite ce aveți de făcut pentru a fi utili. Vă veți  întoarce la vechiul spital de pe valea Râului Albastru. Seara, o șenilată din flota mea vă va duce la casa noastră din Titileni, pe care am superdotat-o. Totul este de vis. Grădina e mai frumoasă ca niciodată. Mai multe arteziene răcoresc aerul. Din vreme în vreme, s-ar putea să vă viziteze Sevastița cu nălucile ei. Mereu o văd în vis, întrebându-se dacă a alunecat singură în prăpastie sau a fost împinsă de o mână nevăzută. Susține în vis că ar exista o cameră care a surprins momentul prăbușirii. Deocamdată , doar născociri.

Marga și Artur constatară că de fapt sunt liberi. Gratiile de bambus poate au fost doar în mintea lor. Făcură doi pași în față și vocea lui Octav reveni  într-un difuzor nevăzut:
-În fața voastră la doi metri este o trapă. Stați pe ea un minut și apoi veți coborî într-un platou. Aici vă așteaptă un mini elicopter de două locuri, fără pilot. L-am programat să vă lase în poarta casei noastre din dealul Titilei. După ce coborâți, el se întoarce la bază pentru alte misiuni.
Marga privea uimită spre doctorul Nebuneli. Niciunuia nu-i venea a crede că fiul lor, crescut cu greu de Marga, avea atâtea relații cu organizații de care ei habar nu aveau. Uneori , credeau că e cipat și acționează automat, fără gândire proprie.

Cum totul era pe ceas, programul fiind pe computer, Marga și Artur coborâră două minute cu platforma. Fură surprinși de jucăria zburătoare care îi aștepta. Nu prea vedeau cum vor încăpea doi oameni normal  dezvoltați în ea. Se apropiară îngrijorați de ceea ce Octav le spuse că e un elicopter.  Ajunși la vreo cinci metri lângă mașina de zbor, avură surpriza ca aceasta să se umfle ca un balon, devenind mai mult decât încăpătoare  pentru două persoane. Urcară fără niciun efort ca pe un cal dresat care se apleacă pentru a-și primi călărețul. La puține momente după ce automat li se puseră chingile de siguranță, se auzi o voce de femeie  dură:
-Din acest moment, eu comand. Vom zbura la 200 de metri înălțime, iar distanța până la destinație va fi parcursă în 21 de minute. Întrebări, vă rog!

Soții Nebuneli treceau din mirare în mirare. Totul era imprevizibil. Oare Octavian chiar era băiatul lor? Nu cumva era un robot programat pentru o misiune?
Cu prima ocazie, vor face un test de identificare. Poate și un test genetic. Complicat demers. Octav s-ar putea simți jignit.
Cu aceste gânduri, cei doi Robinsoni nici nu avură vreme să privească în jos, dar nici nu aveau cum. Zburau într-o nacelă închisă ca în romanele lui Jules Vernes.

-Artur, privește! Nu e pădurea titilenilor? Văd și mormântul Sevastiței de pe Movila Ursului.
-Ai dreptate, Marga! Cred că deja am ajuns. Jucăria noastră coboară. Gata! Suntem chiar la poarta casei noastre, pe care am părăsit-o în miez de noapte. Ce dor mi-era de acest loc. Dar ce se întâmplă? Am plecat de pe Meteora încă de dimineață. Aici deja e amurg.

-Timpul are alte dimensiuni. Să coborâm.
-Mulțimim, transportatorilor!
-Nu trebuie. Cursa a fost plătită la suprapreț. Se vede că sunteți niște oameni importanți și potenți financiar. Sper să mai apelați la compania Fulg de zbor. Adio”

Rămași în fața unei porți metalice masive, Artur și Marga încercară să dea la o parte uriașa poartă. Instantaneu, cu un scârțâit ușor, poarta se deschise larg concomitent cu aprinderea unei salbe de lumini de toate culorile. Foștii și actualii locatari mergeau din surpriză în surpriză. Noaptea e un sfetnic bun. Erau foarte obosiți. Masa de seară le era deja servită în sufrageria modulară

Va urma!