Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Hortensia Papadat-Bengescu şi tentaţia scrisului

Primit pentru publicare de la autor, Prof. dr. Mitrofan Adina Simona, 21 mai 2014.
Editor: Diana Aghiorghiesei, 22 mai 2014.

poza profil 2 [320x200]Hortensia Papadat-Bengescu şi tentaţia scrisului

 Apreciată de majoritatea criticilor literari ca fiind o creatoare a romanului românesc modern, contestată de alţii care i-au imputat diletantismul şi lipsa unui program estetic coerent, Hortensia Papadat-Bengescu a reprezentat, fără îndoială, un moment unic în istoria literaturii române, având o influenţă de necontestat asupra literaturii române ulterioare. Încercările de a o compara cu Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau, din literatura universală, cu Marcel Proust şi Balzac, nu au făcut decât să scoată în evidenţă dificultatea încadrării ei în matricea stilistică tradiţională şi, în acelaşi timp, originalitatea şi noutatea operei sale.

Autobiografia scriitoarei, publicată de G. Călinescu, în 1937[1], interviurile oferite în diferite publicaţii ale vremii, precum şi corespondenţa purtată timp de 9 ani cu G. Ibrăileanu, mentorul de „Viaţa Românească”, sunt documente semnificative pentru descifrarea destinului literar al scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu.

„Autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil. Unitate şi dedublare: cu fiece moment de viaţă îmi trăiesc existenţa artistică – totuşi nimeni nu şi-a izolat mai absolut eul artistic de existenţa cursivă”, mărturisea Hortensia Papadat-Bengescu în Autobiografie, rezumând parcă destinul scriitoricesc care a oscilat permanent între autenticitate, ca analiză a concretului trăit, şi obiectivitate, ca regulă primordială a scriitorului de tip realist.

Destinată din tinereţe experienţei scrisului, printr-o chemare interioară greu de stăvilit,   Hortensia Papadat-Bengescu a avut un parcurs literar sinuos şi, adesea, controversat. Atitudinea critică cu care scriitoarea a demascat decadenţa morală şi superficialitatea burgheziei din perioada interbelică, dar şi prejudecăţile mediului literar preponderent masculin, în care a încercat cu greu să se impună, au împiedicat popularizarea operei sale la adevărata ei valoare[2].

Fiind permanent în căutarea de noi forme de expresie, scriitoarea a încercat diferite experienţe literare: jurnalistică, poezie, proză lirică, teatru, schiţe, nuvele, pentru a se opri la roman (cel de analiză), genul literar care i-a permis experimentarea unor metode noi de percepţie şi de reprezentare a lumii înconjurătoare. „Socot romanul propriu-zis – afirmă autoarea într-un interviu apărut în 1926 în „Viaţa literară” – ca însemnând realizarea vieţii, deci a adevărului, în consecinţă ca pe ceva riguros şi grav. Nu asupresc, dar nu acopăr. Deoarece mi-am propus adevărul. Adevărul se cercetează la lupă şi la microscop. E bine ştiut că în acest fel apar toţi porii obiectului examinat. Severitatea mea e lupa de care mă servesc”[3].

Traiectoria urmată de scriitoare în căutarea acestui adevăr coincide cu „traiectoria literaturii însăşi, în procesul ei de evoluţie de la subiectiv la obiectiv”[4] , fapt remarcat de majoritatea criticilor literari care s-au încumetat să-i reconstituie viaţa şi să-i înţeleagă opera, cu multiplele ei semnificaţii şi disponibilităţi de interpretare.

Şi totuşi cine a fost femeia şi scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu? Am încercat să răspundem la această întrebare ţinând cont de mărturisirile, interviurile, notaţiile de jurnal ale scriitoarei, dar şi de părerile exegezei literare exprimate în studii, eseuri, articole, monografii, pe care le considerăm semnificative pentru descifrarea destinului ei literar.

Deşi debutul în literatură a venit relativ târziu (la 43 de ani[5]), Hortensia Bengescu (viitoare Papadat-Bengescu) a avut înclinaţii literare încă din copilărie, educaţia sa fiind atent supravegheată de ambii părinţi. Iată ce notează prozatoarea cu privire la părinţii săi, într-un jurnal retrospectiv (din care a publicat pasaje Camil Baltazar,în 1962): «Mama mea era cea mai blândă făptură; ea cu răbdare m-a învăţat slovele, apoi cititul în limba noastră scumpă, cât şi în franceză, căci zicea ea „când nu înveţi o limbă străină de timpuriu, e mai greu pe urmă”. Tatăl meu, deşi mult ocupat, găsea totuşi timp pentru a-mi vorbi de scriitorii şi poeţii români şi francezi pe care îi cunoştea, încurajând aplicarea mea spre compoziţia literară…»[6].

În perioada studiilor urmate la „Institutul de studii liceale” condus de o descendentă a familiei Bolintineanu („cei şapte ani de paradis terestru”[7]), Hortensia se dovedeşte o elevă silitoare, preferând disciplinele care se potriveau cel mai bine structurii sale interioare şi, în acelaşi timp, îşi câştigă o oarecare celebritate, scriind cu talent diverse compuneri şi epistole pentru colegele de pension.

In faţa refuzului părinţilor de a-i permite să urmeze cursurile universitare în străinătate, Hortensia, în vârstă de 20 de ani, se căsătoreşte cu magistratul Nicolae Papadat, dedicându-se astfel unei vieţi de familie incompatibile cu pasiunea pentru literatură şi cu dorinţa de a scrie. Peregrinările prin diferite oraşe de provincie (Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa), datorate carierei soţului, au ajutat-o pe viitoarea scriitoare să acumuleze materialul necesar din care va plăsmui viitoarele personaje. Mulţi ani, scriitoarea s-a conformat obligaţiilor familiale, după cum ea însăşi mărturiseşte în Autobiografie : „Nu opun cotidianului niciun conflict, aşa de mult am sentimentul incompatibilităţii. În jurul meu nimeni nu mă bănuieşte, iar eu sunt absorbită de sforţarea de a mă conforma. Nu abdic nimic deoarece nu am precugetat niciodată. Sunt eu – inalterabil – care trec prin timp […] Mă cred încă exclusiv necesară cotidianului, am credinţa violentă că Arta e exclusivă… Ce aş regreta? Nu am renunţat la nimic. Aştept însă… aştept mereu ceva şi timpul la care… nu ştiu ce… Aştept numai cu pasiune”.

Aşteptarea ia sfârşit atunci când, la îndemnul insistent al prietenei de suflet, Constanţa Marino-Moscu, cu care menţinuse o corespondenţă[8] îndelungată, Hortensia se hotărăşte să dea întâiul semn literar, trimiţând spre publicare ziarului bucureştean „La Politique” articolul Sur la mort de Pierre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys, sugerat, probabil, de numele bunicii sale, Louise Galviny von Uffman, de origine austriacă. Articolul apare în aprilie 1912, fiind urmat de alte asemenea încercări jurnalistice scrise în limba franceză: Leurs violons chantaient…, De la montagne, Un après midi à Sinaia. Le concert Barozzi, L’Âme des Robes, Le théâtre de Bataille[9].

Constrângerile mediului familial ostil, dominat de un soţ insensibil la aptitudinile intelectuale ale soţiei, o determină pe Hortensia Papadat-Bengescu să-şi contureze propriul univers, din care nu lipseşte aspiraţia spre o împlinire superioară, mult mai generoasă, aceea a scrisului. Ca o consecinţă a acestui sentiment de înstrăinare faţă de mediul social pentru care nu simte nicio chemare, Hortensia de dedică tot mai mult activităţii literare, astfel încât, în 1913, începe colaborarea cu revista „Viaţa românească”, în care apare proza Viziune, moment pe care scriitoarea l-a considerat adevăratul ei debut literar[10]. Între 1913 şi 1916, Hortensia Papadat-Bengescu a publicat în revista ieşeană majoritatea bucăţilor ce vor alcătui volumele de debut, Ape adânci (1919[11]), Sfinxul (1920)[12] şi prima parte din Femeea în faţa oglinzei (1921).

Această colaborare va da naştere unor prietenii literare durabile cu doi dintre scriitorii din cercul „Vieţii româneşti”: Garabet Ibrăileanu şi George Topârceanu. Deşi concepţia excesiv lirică a creaţiilor de început venea în contradicţie cu principiile realiste promovate de conducerea revistei, scriitoarei nu i s-a cerut să-şi schimbe stilul, în care G. Ibrăileanu descoperea două trăsături definitorii: „originalitatea şi caracterul eminamente feminin”[13]. Drept răspuns la aprecierea mentorului său, cu care păstrează o îndelungată corespondenţă între 1914 şi 1923, Hortensia Papadat-Bengescu scrie: „Mi-ai dat cea mai înaltă emoţie pe care am simţit-o. Ai făcut un păcat, pe care sunt sigură că nu l-ai fi vroit, dar de la care nici nu te-aş fi oprit. M-ai făcut să plâng. Spuneam până acum – şi, ce e mai curios, chiar în ajun – că am plâns enorm în viaţa mea, lacrimi de toate gusturile, dar de bucurie niciodată. Azi am plâns de bucurie…”[14]

Un eveniment care îi va marca definitiv existenţa, fiind transpus literar în romanul cu caracter biografic Balaurul (1923), este războiul din 1916-1918, la care scriitoarea s-a înrolat ca soră de Cruce Roşie, având sarcina de a primi în gara din Focşani răniţii ce soseau cu trenurile sanitare. Iată ce spune ea înainte de această experienţă, pe care îşi propunea să o trăiască cu voluptate, ca pe o modalitate de a-şi consuma pasiunile neepuizate încă: „Eu, într-un fel aştept şi doresc brutalitatea războiului ca un leac durerilor mele prea subţiri, îmi pregătesc un suflet de soră neobosită a rănilor fizice, de salvatoare de vieţi, convinsă că poate sunt mai culpabilă redându-le-o decât flagelul care le-o ia şi căutând în pasiunea carităţii un vad de scurgere a unei pasiuni neîntrebuinţate sau nesăturate în nimic”[15].

Pentru scriitoare, care până atunci nu experimentase decât viaţa domoală a oraşelor de provincie în care a locuit, urmându-şi soţul, realitatea tragică a războiului îi va rămâne întipărită în minte, ca un spectacol dezolant al suferinţei umane. Într-o anchetă a revistei Rampa din 1937, la întrebarea „Care e cea mai frumoasă faptă ce aţi săvârşit-o?”, Hortensia Papadat-Bengescu răspunde: „M-am oferit cu pasiune, cu frenezie, aproape cu dezertare de la orice datorie familială, răniţilor. M-am identificat cu natura, cu ştiinţa, care luptau să-i salveze, la măsuri care îmi dau curajul a spune că uneori am reuşit a întoarce pe unii din ei de la moarte […]. Am întors de pe marginea morţii câţiva şi pe vreunul l-am întors aproape de dincolo. Celorlalţi am reuşit până la ultima secundă a le da iluzia”[16].

Începând cu 1919, scriitoarea începe colaborarea cu cenaclul „Sburătorul” şi marea prietenie cu Eugen Lovinescu, care îi va deveni mentor şi o va susţine în toate proiectele sale literare. Apropierea scriitoarei de „Sburătorul”, o revistă cu caracter vădit antisămănătorist (în care va publica fragmente din Femeea în faţa oglinzei, din Balaurul, din Logodnicul şi din romanele ciclului Hallipa, precum şi numeroase articole, eseuri, recenzii etc.[17]), va duce, în cele din urmă, la răcirea relaţiei cu „Viaţa românească”, dar şi la o schimbare de viziune în plan literar. Despre această nouă etapă, scriitoarea vorbeşte în Autobiografie: „Aparţin acum unei grupări literare. Aduc acolo consimţământul meu selectat şi munca mea în mers pe un drum instinctiv al determinării. Sunt membră fondatoare a „Sburătorului”în al cărui cadru literar mă însumez definitiv”. Timp de opt ani, în şedinţele cenaclului, Hortensia Papadat-Bengescu şi-a lecturat în faţa auditoriului operele, „pe măsură ce au fost scrise”, după cum precizează pe prima pagină a câtorva dintre volumele sale. Prozatoarea rememorează această perioadă într-un interviu din 1926: „Cercul Sburătorul a asistat la un număr mare de avant-premiere. Acolo publicul nu mă sperie: are omogenitate şi directivă […]. Ca imbold de muncă, lecturile Sburătorului sunt un mare stimulent şi un corectiv de preţ pentru lucrul meu ca şi al multora”[18].

            În semn de preţuire pentru truda literară de care a dat dovadă permanent, Hortensia Papadat-Bengescu a primit în anul 1936 „Marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români” iar, peste zece ani, o nouă recunoaştere, „Premiul naţional pentru proză”. Până să ajungă la acest sentiment compensativ de comuniune cu oameni care i-au înţeles şi i-au apreciat efortul, „marea europeană” a literaturii române a trăit din plin „toate implicaţiile situaţiei sale ingrate”[19], fiind totuşi conştientă de vocaţia sa, pe care nu a încetat niciodată să o urmeze. „Artistului, scrie în Autobiografie, îi trebuie – medalie dublă – fremătare şi linişte. Linişte care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului; conştiinţă de sine – necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conştiinţei”.

 [1] Autobiografie, în Adevărul literar şi artistic, an XVIII, seria a III-a, nr. 866, din 11 iulie 1937, pp. 5-6; nr. 867, din 18 iulie 1937.
[2] Cu privire la acest aspect, Valeriu Ciobanu notează: „Cititorii de atunci, în mare parte aparţinând mediului înfăţişat cu realism necruţător de Hortensia Papadat-Bengescu, se fereau de cărţi în care îşi puteau recunoaşte hidoşenia morală” (Hortensia Papadat-Bengescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 5).
[3] Reprodus în Viola Vancea, Hortensia Papadat-Bengescu. Universul citadin, repere şi interpretări, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 14.
[4] Eugen Lovinescu, Contribuţia Sburătorului la poezia epică: Hortensia Papadat-Bengescu, în Memorii, vol II (1916-1931), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932, p. 56, reprodus din Hortensia Papadat-Bengescu, antologie studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie de Viola Vancea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 122.
[5] Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la 8 decembrie 1876, la Iveşti, în judeţul Galaţi, din mama moldoveancă, cu numele de fată Zoe Ştefănescu şi tata, Dimitrie Bengescu, ofiţer aflat în garnizoană la Iveşti.
[6] Vezi Camil Baltazar, Geneza unora din lucrările Hortensiei Papadat-Bengescu, în vol. Contemporan cu ei. Amintiri şi portrete, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. 63.
[7] Autobiografie.
[8] Despre calităţile epistolare ale scriitoarei, Camil Baltazar notează: „Hortensia Papadat-Bengescu era o inegalabilă epistolieră, în sensul că fiece scrisoare a ei era un act de analiză, o spovedanie sau o exclamaţie de bucurie” (Camil Baltazar, op.cit., p.43).
[9] Aceste articole sunt amintite în monografia lui Valeriu Ciobanu, p. 19-22.
[10] Vezi Felix Aderca, De vorbă cu Hortensia Papadat-Bengescu, în „Adevărul literar şi artistic”, anul VII, nr. 291, din 4 iulie 1926, p. 2, unde scriitoarea declară: « …a publica în „Viaţa Românească”, se ştie doar că pentru un debutant înseamnă a intra în literatura română».
[11] Este foarte probabil ca cea dintâi ediţie a Apelor adânci să fi apărut, într-un prim tiraj, încă din 1918, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată lui Ibrăileanu, din noiembrie, în care Hortensia Papadat-Bengescu comentează modul în care apăruse volumul, găsindu-l „inelegant”. Într-o altă scrisoare, de pe 18 decembrie, scriitoarea precizează: „Vă trimit volumul meu cu câteva cuvinte care exprimă slab şi stângaci ce vă datoresc şi ce simt ca recunoştinţă pentru d-ta. A apărut când nu mă mai gândeam la el fără să-l văd decât după un timp, fiind scutită şi de stânjenirea şi de mulţumirea primei impresii” (vezi Scrisori către G. Ibrăileanu, seria „Studii şi documente”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966).
[12] Colecţia de scrisori adunate sub titlul Lui Don Juan în eternitate îi scrie Bianca Porporata (publicate în VR, XI, nr. 4-5, din aprilie-mai 1916), împreună cu Pe cine a iubit Alisia? (publicată în „Sburătorul”, I, nr. 24, din 27 septembrie 1919, p. 551-560; nr. 25, din 4 octombrie 1919, p. 572-578; nr. 26, din 11 octombrie 1919, p. 596-600) şi Romanul Adrianei vor alcătui sumarul volumului Sfinxul, din 1920.
[13] G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu. Ape adânci, în „Însemnări literare”, Iaşi, nr. 1, din 2 februarie 1919, reprodus în Scriitori români şi străini, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 63-65.
[14] Scrisori către G. Ibrăileanu, p. 80.
[15] Ibidem, p. 52.
[16] Reprodus în Camil Baltazar, op.cit., p. 48 şi Eugenia Tudor-Anton, Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, p. 17.
[17] Pentru o selecţie a principalelor articole publicate de către scriitoare în „Sburătorul”, dar şi în alte periodice ale vremii, vezi Const. Ciopraga, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, p. 256-258 şi Ioan Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 261-263.
[18] I. Valerian, De vorbă cu d-na Hortensia Papadat-Bengescu…, în „Viaţa literară”, an. I, nr. 29, 27 noiembrie 1926, reprodus în Hortensia Papadat-Bengescu, antologie studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie de Viola Vancea, Editura Eminescu, Bucureşti, p. 124.
[19] Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p.22.


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Frumos articol, sincere felicitari!

  2. Adina Mitrofan spune:

    Multumesc, dle Gaftoneanu!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5