I O A N   G Ă I N Ă

OMUL CARE-ŞI ARE VREMEA LUI
CA PIEDESTAL

 În curând, eroul acestui text îşi va sărbători a 85-a aniversare a zilei de naştere, prilej pentru un tot atât de bogat bilanţ al ipostazelor sale de viaţă, fără număr, pe care, nostalgic, le retrăieşte în gânduri încă neşterse de vreme.

Ar fi vrut să scrie o carte despre cele petrecute pe parcursul sinuos al anilor săi de până acum, dar n-a apucat a se hotărî, deocamdată; a şi pregătit un cuprins al acesteia: Casa părintească, Copilăria, Munca „de jos”, Cum am învăţat carte, Premilităria şi refugiul, Şcolile care m-au făcut om, Itinerar profesional, Recunoaşteri şi recompense, Viaţa de familie, Pensionarea, Mergând mai departe.

Îi place să împărtăşească şi altora, dispuşi să-l asculte, crâmpeie din povestea vieţii sale, şi o face într-o rostire fluentă, numai din când în când întreruptă de câte o răsuflare adâncă, trădând un sentiment de melancolie care îl încearcă atunci când amintirile îi ating coardele cele mai sensibile ale sufletului; şi printre genele întredeschise, privirea-i cată către depărtări, urmărită de atenţia interlocutorului.

Sunt şi eu unul dintre acei care l-au ascultat, chiar de mai multe ori, şi, de această dată, mi-am propus să ofer şi cititorilor revistei „Luceafărul” măcar o parte din istorisirile sale, relevante pentru a-i contura, oricât de vag, personalitatea sa exemplară, la a cărei temelie stă SFÂNTA MUNCĂ, cu care s-a întovărăşit încă de la o vârstă fragedă, piedestal OMULUI capabil să îndure, să reziste, să înveţe, să iubească şi să slujească ţara, cu devotament, până la uitare de sine, timp de aproape jumătate de secol.

Născut la 22 ianuarie 1926, în satul Sârbi din comuna Vlăsineşti, primul din cei trei copii ai lui Vasile şi Natalia Găină, Nică (aşa i s-a zis de mic şi încă i se zice) n-a fost deloc un răsfăţat.

A învăţat şapte clase la şcoala din sat, avându-i învăţători pe Constantin Buhăceanu şi Visarion Ficiuc şi, încă de atunci, a fost nevoit să muncească, alături de tatăl său (mecanic de meserie), pe la diferiţi proprietari de tractoare, batoze de treier, mori şi făbricuţe de ulei, din comună şi din fostul târg Săveni pentru a-şi câştiga existenţa.

La sfârşitul clasei a VII-a, pentru cel care visa să înveţe mai departe, începe, cu adevărat, o viaţă de coşmar. Cu numai 2-3 zile înainte de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, când, după tradiţie, se serba încheierea anului şcolar şi se premiau fruntaşii la învăţătură, toţi elevii şcolii au fost adunaţi de învăţătorul Buhăceanu care, cu lacrimi în ochi, le-a explicat tragedia cotropirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, ca urmare a Ultimatum-ului URSS din 26-28 iunie 1940. Serbarea n-a mai avut loc.

Spectrul celui de Al Doilea Război Mondial era aproape. Tatăl lui Nică a fost concentrat şi, la 22 iunie 1941, executa ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Soldaţi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, iar Nică a rămas, în acele condiţii, cap al gospodăriei. Evenimentele de pe front generau mari nelinişti în sufletele celor de acasă şi acestea aveau să se precipite spre sfârşitul anului 1943 şi începutul celui următor, când armatele sovietice au reuşit să oblige trupele germane şi pe cele ale aliaţilor să bată în retragere, ajungând până la Prut şi, astfel, mutarea războiului pe teritoriul ţării noastre devenise iminentă.

Evacuarea populaţiei şi protejarea principalelor bunuri de primejdia ce se apropia a fost măsura prioritară pe care au luat-o autorităţile din această parte a Moldovei. Întâietate, în această privinţă, avea tineretul între 17 şi 21 de ani, spre a fi cât mai ferit din calea războiului. Către sudul ţării erau dirijate convoaiele de refugiaţi şi, tot întracolo mărşăluia şi tineretul premilitar din Sârbi. Era, pentru copiii aceia, care, până atunci, nu ajunseseră mai departe de Săveni, prima confruntare dură cu viaţa. Ca mai toţi ceilalţi, Nică Găină, încălţat cu opinci şi având în spate un sac – un fel de raniţă -, în care îngrămădise nişte lucruri necesare pentru un drum atât de lung: câteva schimburi din pânză de cânepă, cusute de mama, un prosop, tot din pânză de cânepă, ţesută de aceleaşi mâini, o bucată de săpun de casă, o pereche de opinci noi, din piele de porc, o lanternă şi ceva de mâncare, păşea cu silă, blestemându-şi, în gând, soarta.

Premilitarii din Sârbi, aflaţi sub comanda învăţătorului Constantin Buhăceanu, au făcut primul popas la Botoşani, fiind cazaţi în unitatea militară de pe „Sucevei”; au dormit pe jos, pe saltele umplute cu paie, fără să se dezbrace. A doua zi, au mai parcurs 40 de kilometri, până la Tudora, iar în ziua următoare au ajuns la Vânători (Neamţ), unde au poposit din nou, câteva ore bune. (Din cauza oboselii îndelungate, s-a impus regula ca, după 3-4 zile de mers, să se dea câte o pauză de o zi, pentru refacere).

În continuare, s-au mai făcut opriri la: Bălţăteşti, Tupilaţi, Șerbeşti, Săvineşti, Roznov, Buhuşi, Fărăoani, Răcăciuni, Pânceşti, Adjud, Mărăşeşti, Focşani şi Suraia.

Cu cât se înainta spre sud, coloanele de refugiaţi se îngroşau. Iar premilitarul Nică Găină se simţea tot mai slab şi străin în marşul său dezolant; şi, văzându-şi grupul de camarazi atât de neînsemnat în mulţimea aceea de căruţe trase de cai şi care trase de boi, încărcate cu oameni şi bagaje, amestecate cu efective de pedeştri şi motorizate ale armatelor română şi germană, care aveau aceeaşi ţintă, deznădejdea îi cuprindea toată fiinţa.

Ajunşi pe linia de fortificaţii Focşani – Nămoloasa – Galaţi, premilitarii au fost încadraţi în campania militară şi, în perioada 15 aprilie – 23 august 1944, au lucrat în spatele frontului, la construcţia de cazemate, cuiburi de mitraliere, tranşee, şanţuri anti-tanc, la încărcat-descărcat balast pentru betoane, la tăiat lemne din pădure pentru adăposturi (bordeie) ş.a.

Premilitarii din localităţile Sârbi, Bozieni, Vlăsineşti, Săveni, Hăneşti şi Ştiubieni au făcut parte din aceeaşi companie, repartizată să lucreze în zona de fortificaţii Suraia – Năneşti – Vadu-Roşca – Hanu Conachi, situată între râurile Siret şi Putna. În această companie a lucrat şi a îndurat premilitarul Nică Găină cele mai grele privaţiuni: a muncit peste puteri în gospodăria familiei unde a fost cazat şi pe la alţi gospodari, pentru a supravieţui; dormea pe unde apuca – în casă, într-o magazie, sub un şopron, pe-o prispă, afară – fără învelitori, în ciuda faptului că, de-a lungul perioadei respective, au fost şi nopţi ( şi zile) mai reci; igiena personală nu şi-o putea asigura în circumstanţele date, când, de la unitate, primea doar o bucată de săpun, o dată pe lună; rufele şi hainele le putea spăla numai în apa rece a râului, iar o baie corporală, când şi când, o putea face în aceeaşi apă, a Siretului. De bani, pentru câte ceva strict necesar, nici vorbă!

Când zona aceasta a devenit teatru de război, conducerea armatei a dat ordin ca tinerele contingente de premilitari, spre a fi protejate, să fie retrase şi mai la sud, spre Râmnicul Sărat, Balta Arsă, Amara, pentru ca, nu după mult timp, compania lui Nică Găină să fie dizolvată şi premilitarii să fie liberi să plece unde vor şi cum pot. Dar, ce-a urmat pentru ei a fost şi mai rău. Ştiau cât de anevoios era să ajungă acasă. Drumurile spre Moldova erau greu de străbătut şi pericolele pândeau la tot pasul. Pretutindeni, convoaie ale armatei sovietice şi coloane nesfârşite de prizonieri. Încotro s-o ia „liberatul” Nică Găină? Fără un ban în buzunar, flămând şi dezorientat, fără speranţa de a afla un adăpost pentru o noapte sau măcar pentru un ceas, unde să-şi odihnească trupul trudit, înainta pe cărări paralele cu şosele, camuflate de culturi încă neculese, deoarece pericolul cel mai mare pentru el – ca şi pentru ceilalţi premilitari eliberaţi – îl reprezentau coloanele de prizonieri escortaţi de militari ruşi înarmaţi, în care oricând putea fi înrolat, sub ameninţarea cu moartea prin împuşcare, în caz de nesupunere. (Eventualii captivi îi înlocuiau pe cei care reuşeau să se desprindă din coloanele în marş şi să se facă nevăzuţi, în lanurile de porumb, de floarea soarelui sau în păduri).

Avantajul lui Nică a fost că nu era singur la acest drum. Erau împreună câţiva consăteni şi optimismul nu i-a părăsit nicio clipă. Mai aveau şi norocul să întâlnească în calea lor şi grupuri de militari români, care, nu numai că-i tolerau, dar îi şi sfătuiau cum să evite primejdiile.

Aproape o lună de zile a durat întoarcerea lor acasă şi, în tot acest timp, de puţine ori au beneficiat de găzduire şi hrană din partea unor săteni, oameni ai lui Dumnezeu; în mod obişnuit, făceau popasuri prin adăposturi nelocuite, colibe şi case pustii din vii şi livezi şi-şi astâmpărau foamea cu ce mai găseau pe câmp: fructe, struguri uitaţi prin podgorii, morcovi, sfeclă, cartofi, porumb chiar, şi toate li se păreau bune.

Îmbrăcămintea le era ponosită şi ruptă, abia se mai ţinea petic de petic. Încălţăminte nu mai aveau în picioare; de-atâta umblat desculţi, li se îngroşaseră tălpile încât nu mai simţeau pământul grunzuros sau pietrele pe care călcau.

Era spre sfârşitul lunii septembrie când cei patru premilitari au ajuns la casele lor din Sârbi. Li s-a părut că tot satul era în sărbătoare. Le-au ieşit în întâmpinare părinţii, rudele, vecinii, mulţi prieteni, toţi frumos îmbrăcaţi şi cu bucuria revederii zugrăvită pe feţele umezite de lacrimi. Îmbrăţişările s-au prelungit, într-o tăcere impusă de solemnitatea momentului, până când peregrinilor, epuizaţi de oboseală şi foame, li s-au deschis uşile caselor mari; mulţimea aceea de oameni, adunaţi să-i vadă, a continuat să mai rămână în aceleaşi ogrăzi, nehotărâţi să plece curând. Abia atunci li s-au dezlegat limbile…

Pe Nică al lui Găină, primirea acasă l-a impresionat în mod cu totul deosebit. Mama a fost cea dintâi care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat îndelung, plângând în hohote de bucurie; nu-i venea să creadă că i s-a întors băiatul; era ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. Multă vreme i-au sunat în urechi cuvintele de-atunci ale mamei, copleşită de fericire: „Dragul mamei, mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut sănătos acasă. De-acum, pot să mor liniştită.” N-a murit, pentru că era încă tânără. Avea atunci doar 38 de ani. Iar feciorul ei cel mare, aflat lângă ea, o învrednicea şi mai mult.. Ceva, totuşi, îi apăsa pe suflet: satul fusese ocupat de armata rusească, cu consecinţe care aveau să împovăreze încă multă vreme viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri. Şi, Natalia Găină, mama lui Nică, deodată, întracolo s-a lăsat dusă de gânduri… I-au fost rechiziţionaţi, pentru armata rusă, caii şi căruţa, i-au fost luate vitele şi păsările, cerealele din podul casei şi nu doar numai ei…; populaţia aptă de muncă şi, îndeosebi, bărbaţii tineri erau obligaţi să presteze diferite munci în folosul armatei ruseşti – recoltarea, selectarea, ambalarea, descărcarea şi depozitarea produselor agricole alimentare confiscate de la populaţie, colectarea unor bunuri din gospodăriile celor neîntorşi încă din refugiu ş.a., toate considerate captură de război.

Şi Nică, cel care, odată ajuns acasă, s-a prezentat la primărie, pentru a fi luat în evidenţă, şi-a făcut buletinul de identitate şi, consimţindu-şi toate îndatoririle cetăţeneşti, a participat la unele dintre aceste corvezi. Locul său de muncă era însă acasă. Fără el, principalele treburi gospodăreşti nu s-ar fi putut face. Era vreme de toamnă. Anul fusese ploios şi pământul a rodit bine. Oamenii rămaşi în sat – bătrâni, femei, copii, cei răniţi în război sau care au părăsit unităţile militare în retragere – au participat la strânsul recoltei; dar, lipsind mijloacele de transport (care fuseseră rechiziţionate), aceasta a rămas pe câmp. Doar o mică parte din produsele ameninţate de vitregia vremii reci, atât cât să asigure strictul necesar pentru hrana zilnică a oamenilor, a putut ajunge în sat, cărată cu spatele – grâu „treierat” cu palmele, ştiuleţi de porumb, cartofi, fasole, sfeclă ş.a.

Unii mai inventivi şi-au confecţionat cărucioare cu două roţi (de cotigă) pentru transporturi de mai mare volum. Aceste mijloace „cu tracţiune umană” aveau să fie la modă, după aceea, în toată perioada colectivizării, cu ele transportându-şi CAP-iştii mica producţie de pe loturile ajutătoare. Cei mai buni gospodari de altădată trăgeau la ham, de-a valma cu foştii săraci ai satului, într-o umulinţă comună.

N-a fost scutit de astfel de pătimiri nici feciorul cel mare al familiei Găină. La o vreme, însă, n-a mai putut îndura atâta înjosire şi s-a hotărât să-şi schimbe destinul. Tot la învăţătură i-a fost gândul. Dar, nemaiputând fi primit la cursurile de zi ale unei şcoli – avea 19 ani -, s-a înscris la „fără frecvenţă”, secţie a Liceului „Grigore Ghica” din Dorohoi, unde, în anii 1945-1948, a promovat 5 clase – 4, curs inferior (gimnaziu) şi clasa a V-a, curs superior.

Ca să câştige un ban al lui şi în aceşti ani, alterna pregătirea pentru şcoală cu munca, alături de tatăl său, în meseria de mecanic, pe care mai demult o deprinsese. Iar după sesiunea de examene pentru promovarea clasei a V-a, din luna iulie până în septembrie, a participat ca voluntar pe Şantierul Tineretului Bumbeşti – Livezeni, din Valea Jiului, lăsând şi acolo o fărâmă din fiinţa sa.

După numai două luni, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi, după lăsarea la vatră, a pus, din nou, mâna pe carte, învăţând cu o perseverenţă demnă de invidiat. Urmează cursurile unei şcoli de contabilitate din Iaşi, absolvă , apoi, Şcoala Medie de Comerţ Cooperatist din Vatra-Dornei ca, în 1959, să absolve Facultatea de Economie şi Finanţe din cadrul Institutului de Ştiinţe Economice Bucureşti, obţinând diploma de „licenţiat în economie”.

Calităţile şi meritele sale profesionale au atras atenţia superiorilor şi, ca urmare, a fost recrutat pentru Şcoala de Cadre din Bacău, cu durata de un an. După absolvirea acestei şcoli a fost pus la dispoziţia conducerii fostei regiuni Suceava. Tot atunci s-a şi căsătorit, trăind astfel marea taină că în marginile fiinţei sale poate cuprinde nemărginitul.

Din septembrie 1956, timp de 12 ani, a îndeplinit diferite munci de răspundere în fostul raion Fălticeni: lucrător politic, şef al Serviciului Plan la Întreprinderea Forestieră şi, apoi, la Sfatul Popular Raional. Reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, din 1968, i-a prilejuit economistului Nică Găină întoarcerea pe meleagul Botoşanilor, ca director al Sucursalei Judeţene C.E.C., funcţie pe care a îndeplinit-o nu mai puţin de 20 de ani, până la pensionare. Aici, şi-a dovedit, pe deplin, competenţele de conducător model: permisiv, cooperant, capabil de iniţiative valoroase, omul care a adus cu sine un suflu managerial mobilizator şi responsabil, în concordanţă cu obiectivele unităţii, în scurtă vreme, situată, sub conducerea sa, printre cele mai bune sucursale din ţară – cu un mare număr de sedii proprii şi mandatare, amenajate corespunzător, organizate la nivelul celor mai exigente cerinţe şi deservite de un personal pe măsură: profesionist, cinstit, disciplinat şi devotat locului de muncă, până la sfinţenie. În scrisoarea adresată, la 12 martie 1988, D-lui Director al Sucursalei C.E.C. Botoşani, cu prilejul ieşirii sale la pensie, de către prof. dr. Mircea Popovici, preşedintele C.A. al C.E.C., se afirmă: „Situăm pe loc de frunte eforturile depuse de Dv. Personal şi de colectivul de lucrători ai sucursalei de sub conducerea Dv., pentru modernizarea sediului Filialei C.E.C. Dorohoi, precum şi pentru finalizarea construcţiei şi darea în folosinţă a noului sediu al Sucursalei Botoşani, care se impune prin sobrietate şi funcţionalitate… Aţi contribuit la creşterea prestigiului C.E.C., la dezvoltarea spiritului de economisire al populaţiei, aţi instaurat un climat sănătos de muncă la nivelul întregului personal, tot ce aţi realizat constituind adevărate exemple de referinţă pentru cei care vă vor urma, premize pentru continuarea activităţii Sucursalei Botoşani în aceleaşi bune condiţii. Vă mulţumesc, pentru că datorită eforturilor Dv. şi ale colectivului pe care l-aţi coordonat, Sucursala C.E.C. Botoşani şi-a îndeplinit, timp de 20 de ani, rolul de adevărată „bancă populară”. Vă felicit încă o dată, şi vă urz multă sănătate, ani mulţi de viaţă şi multe împliniri personale Dv. şi întregii Dv. familii.”

Au urmat 11 ani, chiar fericiţi, pentru Dl. Director pensionar şi familia sa. Doamna a continuat să lucreze pe postul de secretar şi administrator la Grupul Şcolar „N. Iorga” din Botoşani, iar Doina, unica lor fiică, le aducea numai bucurii.

În anul 1999, însă, tovarăşa de viaţă a celui care, timp de 43 de ani, a girat şi fericirea familiei a trecut în nefiinţă. De atunci, fără să se lase învins de soartă, trăieşte din plin fiecare clipă: comunică zilnic cu Doina, profesoară, acum, în Iaşi, cu ginerele, cadru didactic universitar, ori cu cei doi nepoţi – studenţi – şi se declară mulţumit că, de fiecare dată, are veşti bune de la ei; citeşte, scrie, frecventează teatrul, biblioteca şi biserica; o dată la una-două luni, îşi vizitează sora din Vlăsineşti, pretext să poposească şi pe la anumiţi prieteni de pe-aici. Şi, seară de seară, înainte de stingere, Domnul Director îşi pune în ordine gândurile pentru ziua următoare.

Neprevăzute sunt pentru D-lui numai întâlnirile cu foşti colegi de serviciu şi cu mulţi prieteni şi admiratori, care continuă să-i aţină calea. Un drum al său până la librăria „Agata”, unde, cu regularitate, merge în ziua de 11 a fiecărei luni, pentru a cumpăra revista „Luceafărul”, durează ceasuri întregi. Îl salută cu plecăciuni, cu strângeri de mână şi cu îmbrăţişări oameni care nu-l pot uita, fiecare dorind să schimbe câteva vorbe cu D-lui. Şi tot aşa se întâmplă când se îndreaptă spre bibliotecă ori spre teatru, ceea ce-l face, uneori, să gândească aşa ca pentru sine, că valoarea lui se poate socoti şi după numărul celor ce se simt mai bine prin el.

Duminica şi în celelalte sărbători mari din calendarul nostru creştin-ortodox, D-l Director se roagă deseori în biserică, dar credinţa în Dumnezeu o poartă în suflet, mereu. Când îşi răsfoieşte albumele cu atâtea amintiri, ori când îşi revede distincţiile care i-au fost conferite pentru multele sale merite, retrăieşte, cu justificată mândrie, momentele din viaţă, care şi acum îl înalţă; şi pentru toate bucuriile pe care le-a avut şi le mai are, pentru sănătatea sa şi a copiilor, lui Dumnezeu îi mulţumeşte, convins că fără credinţă, sufletul omului este pustiu, dar şi că cea mai bună viaţă este aceea pe care Dumnezeu o face în tovărăşie cu munca omului.

Cu acest crez, să vă bucuraţi de viaţă, de dragostea şi recunoştinţa celor pe care i-aţi dăruit cu multă generozitate, de sănătate îndelungată şi de MULŢI ANI FERICIŢI.

Aceasta este şi urarea noastră, pe care v-o adresăm cu prilejul apropiatei aniversări a zilei Dv. de naştere, ab immo pectore!