Primit pentru publicare: 23 april.2015
Autor: Vasile ILUCĂ
Publicat: 23 april.2015

Iaşii lui Eminescu

 

“Orice ieşean crede că descinde oleacă din Ştefan cel Mare, oleacă din Eminescu şi încă oleacă din Junimea.”
Ionel Teodoreanu

 

Locurile pe unde a călcat Eminescu, în Iaşi, ori prin împrejurimi, sunt presărate ca boabele de mărgăritar într-o diademă, prinse în ferecătura de aur a păienjenişului de drumuri şi poteci colindate de poet în zilele şi nopţile senine, dar şi în cele – nu puţine – când sufletul şi mintea lui erau bântuite de negurile tristeţii… Fiecare urmă lăsată de poet este ca o pecete pe un înscris voevodal.

Să pornim, totuşi, la drum, având în faţa ochilor imaginea lui Eminescu, aşa cum îl descrie I.L.Caragiale prin 1868: “Era o frumuseţe! O figură clasică îcadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletuluui se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic . Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană veche… Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate: aci de o abstinenţă de pustnic, aci lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!…”

După ce a colindat ţara în lung şi în lat, trecând şi graniţele ei, nu se putea să nu-l cheme şi Iaşii.

Iată-l, deci, sosind în oraşul dealurilor albastre – oraşul Junimii – pe la sfârşitul lunii august 1872. La 1 septembrie a citit în faţa junimiştilor adunaţi în casa lui Titu Maiorescu “Egipetul” şi “Sărmanul Dionis”. La 7 septembrie , în casa lui Pogor de această dată, la etaj, a citit “Înger şi Demon” şi “Floare albastră”…

După numai doi ani de studii la Berlin, stipendiat fiind de Junimea, tot la un sfârşit de august (1874), se întorcea la Iaşi. Un birjar l-a dus până în poarta casei junimistului Vasile Pogor, de pe strada Coroi, astăzi Pogor, care l-a întâmpinat cu vorbele: “Bine ai venit la Eşi, domnule Eminescu!” Acelaşi Pogor l-a găzduit o vreme. Ajuns în Iaşi, fără mijloace materiale, poetul trebuia ajutat să-şi câştige existenţa… Un loc potrivit pentru felul de a fi al poetului era postul de bibliotecar… La numirea lui Eminescu în postul de director al Bibliotecii Universitare din Iaşi, un cuvânt pe lângă Titu Maiorescu – pe atunci Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – au pus Vasile Pogor şi Iacob Negruzzi. Aşa se face că la 30 august 1874, poetul depunea jurământul în faţa rectorului Universităţii ieşene, Ştefan Micle, intrând în funcţie la 1 septembrie 1874.

Recunoştinţa poetului faţă de Pogor o găsim în scrisoarea adresată acestuia la 15 ianuarie 1887, de la Mănăstirea Neamţ, unde era internat: “… Nu pot să uit dragostea ce mi-ai arătat când am fost găzduit şi… am fost recomandat ca director al Bibliotecii…”

Postul de director al Bibliotecii Universitare l-a ocupat doar până la 1 iulie 1875, când este numit revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie pe care o onorează până la 4 iunie 1876.

În munca de revizor susţinea cu tărie că: “Studiul  principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească (că) ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avântul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi simţi româneşte”.

Marea lui bucurie a trăit-o când l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu ocazia consfătuirilor învăţătorilor, din iulie – august 1875. Între ei se leagă o prietenie profundă, iar atunci când Eminescu este destituit din postul de revizor (iunie 1876) Creangă îi va oferi masă şi casă aproape jumătate de an în Bojedeuca sa din mahalaua Ţicăului, zisă şi Valea Plângerii. Bojdeuca era locul de unde plecau şi unde se întorceau cei doi prieteni.

Despre această prietenie vorbeşte junimistul George Panu: “Îndată ce cunoscu pe Creangă, el (Eminescu) se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai… Plecau amândoi şi se înfundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina… Acolo nu se puneau pe băut… – nu; ei se puneau să trăiască o viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fuundul unei crâşme… Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnaţi cu usturoi – ordonau să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întâmplat… apoi înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea… Câte odată întrebam pe Eminescu:

― Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă?

El zâmbea şi cu acea privire vagă şi rătăcită, care-i era caracteristică răspundea în mod evaziv:

― Vorbim şi noi ce ne trece prin minte!”

Prezenţa celor doi prieteni la Bolta Rece, “Universitas Vinorum” este pomenită şi de George Călinescu care spune că la simţul “direct al vinului se adăuga din partea amândurora o  voluptate a priveliştilor şi purtărilor primitive…. Eminescu îşi adusese la Bolta Rece o cană anume, de sticlă roz riglată, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al băuturii să se piardă în văzduh… Creangă şi-a dezlegat basmaua diaconească cu snoave şi zicători populare, spre deliciul cu lacrimi ale poetului.”

Era peste putinţă ca, în drumurile lor, Eminescu şi Creangă să nu se oprească şi pe la vestitul Han Trei Sarmale. Acolo îi întâmpina Costache Luca hangiul şi îi ospăta coana Tinca hangiţa, cea care a dat numele şi renumele hanului, fiindcă îşi servea muşteriii cu câte tei sarmale… Moş Luca spunea că Eminescu scrisese chiar o strofă dintr-un cântec lăutăresc pe scândura unei mese aflată între tufele de liliac, unde aveau obiceiul să se aşeze.

De la han doar la câţiva paşi, pe şesul din stânga, ne întâmpină un impunător pâlc de plopi. Bustul poetului din faţă îţi aduce în minte versurile:

“Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut”…

 Mult mai târziu poetul avea să spună:

 “Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar”.

Sus, în Bucium, şi astăzi ne întâmpină un fost han, care  ajunsese în stăpânirea profesorului universitar C.V. Ionescu, coleg şi prieten cu Ştefan Micle. Adeseori, la sfârşit de săptămână, familia Micle era invitată aici. Uneori venea şi Eminescu, care peste noapte îşi găsea culcuş pe un braţ de fân proaspăt cosit, în foişorul hanului… În una din seri a scris pe o scândură din perete prima strofă din poezia “Mai am un singur dor”. Şi astăzi se mai poate citi primul vers…

Însoţiţi de lumina aurie a toamnei, Eminescu şi Creangă poposeau uneori la crâşma lui Gheorghe Calistru  “La Doi Peri”, pitită între viile Hlincii sau, cum s-a numit cândva, “Podgoria Nebuna”.

Uneori poetul se retrăgea cu gândurile şi visurile lui în locuri liniştite. Unul din acestea l-a desluşit în grădina Copoului, sub teiul care a devenit şi a rămas emblema dragostei şi poeziei “căpătând valoarea unui monument viu – cel mai preţios poate din câte s-au închinat marelui poet”, cum scrie Eugen Herovanu.

George Călinescu spune că pentru Eminescu: “Epoca şederii la Iaşi, în apropierea Junimii, a fost cea mai rodnică din viaţa poetului din punctul de vedere al creaţiunii artistice… Multe versuri de dragoste compuse de poet pot să-şi aibă originea în această vreme”.

După ce a fost eliberat din funcţia de revizor şcolar (4 iunie 1876), a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local “Curierul de Iaşi”. Aici a scris articole istorice, literare, de critică dramatică, sociale, economice, de învăţământ, recenzii, etc.

Despre perioada petrecută de Eminescu la “Curierul de Iaşi”, Nicolae Gane ne spune: “… îmi aduc mai ales aminte cu o nespusă plăcere cum Eminescu, Creangă şi eu mergeam regulat în fiecare zi după prânz la Tipografia Naţională din strada Alecsandri, unde ne făceam corecturile… apoi în Tătăraşi la grădina numită <Sprăvale baba>”.

La începutul anului 1878, Eminescu se afla la ziarul “Timpul” din Bucureşti. Despre perioada de slujbaş la Iaşi nota: “D. Michalis Eminescu, vecinic doctorand în multe ştiinţe nefolositoare, criminalist în senzul prost al cuvântului şi în conflict cu judecătorul de instrucţie, a fost bibliotecar când a şi prădat biblioteca, fost revizor la şcoalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas şi multor jurnale necitite colaborator”.

Se apropia ziua dezvelirii statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare la Iaşi. Iată ce îi scria lui Creangă: “Frate Ionică. Chelbosului tichie de mărgăritar îi trebuie. Aşa se întâmplă şi cu mine. Boierii au hotărât să mă trimită la Serbările inaugurării statuiei lui Ştefan cel Mare… Numai când mă gândesc la tine, la belferii de la Bolta Rece, simt că nu mai sunt singur pe lume, că odată şi odată voi avea parte şi de bucuria adevăratei prietenii”… Cert este faptul că, la 4 iunie 1883, Eminescu se afla la Iaşi, ca trimis al ziarului “Timpul”, şi trăsese la prietenul lui drag, Ion Creangă.

Pe 4 iunie, la Iacob Negruzzi acasă erau adunaţi mulţi junimişti, într-o şedinţă ad-hoc şi Eminescu le-a citit poezia “Doină”. Când ultimul vers plutea încă între pererţii salonului, a izbucnit un ropot de aplauze, fapt neîntâlnit la Junimea în cei douăzeci de ani de existenţă…

“De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s’a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
. . . . . . . . . . . . .
Ştefane, măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă”…

 Dacă Eminescu a citit sau nu “Doina” la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, părerile sunt împărţite. Unii spun că poetul ar fi fost prezent şi ar fi citit poezia, iar alţii, în frunte cu Iacob Negruzzi, susţin că în timp ce la palat se defăşurau manifestările dezvelirii statuii, Eminescu se afla la Bolta Rece, abătut şi îngândurat, cu un pahar de Cotnari în faţă… În această stare s-a întors în Bucureştii bântuiţi de caniculă. Pe zi ce trecea Eminescu dădea semne de alienaţie mintală… Aceste stări s-au succedat până când, în ziua de 28 iunie 1883, a venit dezastrul… Este internat în sanatoriul doctorului Şuţu. Apoi, în octombrie, este trimis la Viena în sanatoriul din Ober-Dobling. În februarie 1884, împreună cu Chibici, Eminesacu călătoreşte în Italia. La 16 apriloie 1884, în sâmbăta Paştelui, Eminescu pleacă din Bucureşti spre Iaşi, însoţit de Chibici.

La început a locuit la Miron Pompiliu, dar în iunie se mută într-o cameră în podul unei şuri din piatră aflată în curtea Hanului lui Petre Bacalu, în care se ajungea pe o scară exterioară.

La 6 decembrie 1884, pe când Eminescu cobora din camera lui, a alunecat pe gheţuş, fracturându-şi gamba dreaptă în treimea medie. A fost internat la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, în clinica doctorului Ludovic Russ-senior, unde a fost îngrijit cu devotament de doctorandul Alexandru Gavrilescu…

La plecare poetul l-a sărutat pe amândoi obrajii, înmânându-i volumul de versuri tipărit de Titu Maiorescu cu vorbele: “Ţine, dragă domnule Gavrilescu, această carte de la mine. Sânt foarte mâhnit că nu pot să-ţi răsplătesc altfel toată vegherea, oboseala şi dragostea dumitale”. Volumul purta autograful lui Eminescu: “Alinătorului suferinţei mele trupeşti şi mângâietorului meu sufletesc, bunului doctorand Gavrilescu recunoştinţă neţărmurită”.

Între 24 septembrie 1884 şi 9 noiembrie 1886, când boala revine, Eminescu a îndeplinit funcţia de subbibliotecar la Biblioteca Universităţii din Iaşi, aflată în acelaşi loc ca în 1874.

Între timp prietenii lui din Iaşi, printre care Petre Missir şi Miron Pompiliu, îl determină să facă hidroterapie la “Băile idriatice Răpidea” (de pe dealul Repedea din sudul Iaşilor n.n.). Despre ultima zi petrecută de Eminescu la aceste băi ne vorbeşte Coralia Riria, viitoarea soţie a lui A.D. Xenopol:

“Nu trecu mult şi-l văzui coborând anevoie calea către rotundul, unde stătusem atât de des şi vorbisem atât de multe. Se aşeză cu greu pe banca din faţa mea şi-mi zise:

― Ehei, se apropie funia de par! Ce rău îmi pare că mă duc! Mi se pare că las în locurile acestea tot ce mai rămăsese viu în sufletul meu; şi amara singurătate mă va cuprinde iar.

― De ce zici astfeliu? Nu ai să fii tot între oameni?

― Eşti vecinic singur când eşti împreună cu cei ce nu simţesc la feliu cu tine… La anul ai să mai vii pe aice?

― Aşa cred, în lunile de vară.

― Eu însă sunt sigur că n-o să mai viu niciodată. Pentru mine ce are să fie e scurt de măsurat… Cred că în curând o să-mi sune ora plecării, pe care o doresc tare… De-mi va şti un spital de ştire, să nu-mi ştie lungă vreme.

― Ce deznădăjduit eşti! Să vede că sufletu-ţi sărmanul e atât de plin de amar, că nu mai încape în el nici o picătură de mângâiere.

― Paharul când e plin, o picătură de întrece se varsă, fie de miere sau de fiere”…

Poetul se afla la Botoşani, de unde, împreună cu sora sa Harieta şi doctorandul Grigore Focşa, va veni la Iaşi pentru un consult medical. Au tras la Ştefan Emilia, pe strada Vovidenia nr.4, unde la 14 iulie 1887 o echipă de somităţi medicale va hotărî trimiterea poetului pentru tratament balnear la Viena şi Halle…

Despre Eminescu au spus cuvinte cu limpezime de cristal:

Ionel Teodoreanu: “Fără El am fi încă pământ încruntat ca şi pe vremea Zimbrului. Abia cu versul Lui ne-am desfăcut sub soare”.

Nicolae Iorga: “Drumurile istoriei acestei naţiuni trec prin inima lui Eminescu”.

Tudor Arghezi: “Într-un fel Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc”.

Alexandru Vlahuţă: “Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor”.

Marin Sorescu: “În memoria neamului nostru, Eminescu a devenit miez de foc. El a dat seama în faţa umanităţii de profunda genialitate a poporului român”.

 

Vasile Ilucă, 2015