Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    În rarişti din Râşnov (poem bilingv)

    Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    În rarişti din Râşnov
    (poem bilingv)

    Primit pentru publicare: 29 Aug. 2019
    Autor: Nicolae CORNESCIAN
    Publicat: 30 Aug. 2019
    ©Nicolae Cornescian © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE
    Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


    În rarişti din Râşnov
    (poem bilingv)

    doar aici unde găsim foarte mult loc
    şi unde totul aparţine doar propriului timp
    în care clipele par mult mai lungi
    decât anii deja trăiţi
    vedem ceruri grele
    coborând chiar în apele orizontului
    peste lacuri ce absorb cenuşiul
    din nebănuitele adâncimi
    ale întunericului subteran
    aşternându-se peste râuri pline de rouă
    şi stropi de ploi cristalizând
    luminile depărtărilor
    în răsfrângeri şi culori orbitoare

    vedem necuprinsul acestui prezent
    ce durează mai mult decât amintirea
    persistă şi ademeneşte cu apropieri
    mereu schimbătoare
    ca şi cum ceva clar ar creşte
    în scheletele stâncilor poleite
    cu un verde lucios
    de vreme ce îmbrăcate în umbre străine
    silfidele împânzesc cu arbori sculptaţi
    din lut gălbui şi viu
    vastitatea pământului
    îmbibat cu nuanţe celeste
    curgând neîncetat
    înspre marginile celor văzute
    şi acceptate ca ceva real
    extrem de apriat

    ori poate că doar închipuim
    aceste terasamente
    înveşmântate cu iarbă şi liane
    ce se caţără chiar şi pe turnuri
    de unde se vede întregul oraş
    înaltul şi vieţile celor
    ce ne fac să credem
    că îndepărtaţi
    de tot ce se poate atinge
    începem să ne înstrăinăm
    chiar şi de noi înşine
    asemenea călătorilor urcând
    valea nisipului fierbinte
    de nuanţa mierii clocotind
    în tasuri de aur
    amestecând contururi pământene
    cu ceva diafan
    ca nişte oglinzi goale
    desprinse de stanele diamantului şlefuit
    luminându-ne drumul
    înspre ceasurile înserării

    înspre ei
    cei care având timp pentru toate
    ne învăluie cu priviri tot mai albastre
    tot mai tăioase
    ca luciul muchiilor de pietre
    ce îşi schimbă formele şi mărimile
    pe măsura înaintării noastre
    prin toate aceste plenitudini
    de plante şi nuanţe dizolvate
    de aerul scurs din necunoscut
    risipindu-se printre cei reveniţi
    din acele înălţimi în care
    privit de aici verdele pare albastru
    iar zarea descompune luminile
    în ceruri tot mai grele
    pline de pământ încă neatins

    mai vedem că aceşti oameni
    au umbre mai grele decât aerul
    umbre mate
    întinse pe pământ
    tremurând din pricina
    respiraţiei sacadate
    apoi înălţându-se şi plutind
    prin preajma celor care
    pe scoarţa copacilor
    crestează blazoanele urbei natale
    rădăcini de stejari legate cu inele late
    notează câteva nume
    doar cele de care auzise oricine
    iar uneori când totul devine imuabil
    beau stropii de ploaie
    din potire de plumb
    ca şi cum ar sorbi însuşi înaltul

    de obicei confundă propriul travaliu
    cu necesitatea desăvârşirii
    anumitor detalii
    utile păstrării echilibrului
    între imaginea pădurii din prezent
    şi tot ce va rămâne neschimbat
    chiar şi-n amintirile
    de peste câteva secole
    în fotografii
    cu arbori rodind în soarele amiezii
    cu ziduri de cărămidă arsă
    înălţându-se lângă steiuri
    cu uşi rămase deschise
    chiar sub aceşti brazi
    încă neatinşi de nimeni

    şi totuşi ştiu cu toţii
    că nu pot abandona ritualul
    nici măcar în aceste ore confuze
    când nu se mai înţelege nimic
    din prezentul pierdut
    văzduhul se învolburează
    şi tot ce se vede nu mai aminteşte
    de ceva ce ar putea fi recunoscut
    ca şi cum ne-am afla
    în locuri complet diferite
    unde tot ce se supune văzutului
    fotografiat în treacăt
    coincide cu imaginile deja salvate
    există numai acum
    în textura luminii prezente
    arzând fluturii ferestrelor
    pe alocuri suspendate de crengi
    sticle în care se reflectă
    doar nişte contururi îndoite
    când marginile par neclare
    iar între aerul supus mişcării şi cel static
    se naşte vântul necesar păsărilor
    ce cos cu tăieturile zborurilor sale
    marginile cerului
    îndeosebi acum
    în ultimele clipe ale acestui timp
    când oriunde ne îndreptăm privirile
    vedem doar apusul
    _______________

    В борах з Решнова

    тільки тут де находимо надмір повно місця
    та де все приналежить тільки власному часу
    в якім миттєвості здаються довшими
    за вже прожиті роки
    бачимо важкі небокраї
    опускаючись навіть у води обріїв
    на озера що абсорбують сірість
    з бездонних глибин
    підземної темряви
    простеляючись на ріки повні роси
    та крапель дощу кристалізуючи
    освітлення віддалень
    у відсвіти та осліплюючі кольори

    бачимо безмежність цієї теперішності
    що триває більш чим пам’ять
    зберігається та заманює
    завжди змінними наближеннями
    начебто щось чітке виростало б
    в скелетах скель полірованих
    блискучим зеленим
    коли одягнені в чужі тіні
    сильфіди покривають вирізьбленими
    з жовтявої та живої глини деревами
    неосяжність землі
    просоченої небесними нюансами
    течучи постійно
    до країв баченого
    та прийнятого за щось дійсне
    надзвичайно точне

    або може що тільки примислюємо
    всі ці тераси
    оздоблені травою та повзунками
    які підіймаються навіть і на вежі
    звідкіля видно ціле місто
    піднебесся та життя інших
    які вимушують нас вірити
    в те що віддалені
    від усього чого можна торкатись
    починаємо відчужуватися
    навіть і від самих себе
    подібно подорожанам підіймаючись
    долиною гарячого піску
    нюансу меду киплячого
    в золотих посудинах
    змішуючи земні контури
    з чимось прозорим
    мов якісь спустілі дзеркала
    відклеєні від скель полірованого діаманту
    освітлюючи нашу дорогу
    до часів надвечір’я

    до них
    тих котрі маючи часу для всього
    повивають нас дедалі блакитними поглядами
    проймаючими
    наче блиск рубців каменів
    що змінюють власні форми та розміри
    по мірі нашого просування
    крізь всю цю повноту
    рослин та відтінків розчинених
    повітрям що затекло з невідомого
    розлилось поміж тих котрі повернулися
    з тих височінь в яких
    бачене звідсіля зелене здається синім
    а виднокрай розділяє освітлення
    на чим більш важкі небеса
    повні ще недоторканої землі

    ще бачимо що в цих людей
    тіні більш важкі чим повітря
    непроглядні тіні
    простелені на землі
    тріпочучи через
    уривчасті подихи
    потім підіймаючись та плинучи
    побіля тих котрі
    на корі дерев
    вирізьблюють герби рідного міста
    коріння дубів пов’язане широкими кільцями
    нотують декілька імен
    тільки ті про яких чув будь-хто
    а іноді коли усе стає остовпілим
    п’ють краплі дощу
    зі свинцевих чаш
    неначе смоктали б саму висоту

    зазвичай плутають власний труд
    з необхідністю удосконалення
    деяких деталей
    доконечних збереженню рівноваги
    між зображенням бору теперішності
    та всього що залишиться незмінним
    навіть і в споминах
    через декілька століть
    на світлинах
    з деревами що плодоносять під сонцем полудня
    з мурами з пригорілої цегли
    підіймаючись окрай скель
    з дверима залишеними відчиненими
    саме під цими ялинами
    ще недоторканими аніким

    та все ж знають усі
    що не можуть покинути ритуал
    навіть ані цими хисткими часами
    коли вже не розуміється аніщо
    з втраченої теперішності
    повітря каламутиться
    та все те що видно вже не нагадує
    про щось що можна би упізнати
    мовбито ми знаходилися б
    в цілком інших місцях
    де усе те що піддається баченому
    фотографоване мимохідь
    співпадає з збереженими вже змалюваннями
    існує тільки зараз
    в текстурі теперішнього світла
    спалюючи метеликів вікон
    де-не-де підвішених до гілок
    ті скла на яких віддзеркалюються
    тільки якісь зігнуті контури
    коли рубці здаються нечіткими
    а між підкореним руху та статичним повітрям
    народжується вітер потрібний птахам
    які вишивають вирізами своїх польотів
    краї небес
    осібно зараз
    в останні моменти цього часу
    коли будь-де ми не заглядалися би
    бачимо тільки захід



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5