Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ÎNSEMNĂRI DESPRE BUCOVINA DE NORD ŞI ŢINUTUL HERTA DUPĂ ANUL 1940

Primit pentru publicare: 14 Ian. 2019
Autor: Prof. Ioan GRĂDINARU, Buzău
Publicat: 17 Ian. 2019
© Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Din nefericire, Al Doilea Război Mondial, în iunie 1940, a rupt Bucovina în două, partea de nord fiind anexată de U.R.S.S. şi încorporată Ucrainei sovietice, devenind „Districtul Cernăuţean” administrat de Kiev. Granița de răsărit a Europei centrale romano-catolice a devenit granița apuseană a imperiului comunist ruso-ortodox.
Asupra populației românești autohtone, noile autorități au declanșat o cruntă teroare, prin amenințări, descinderi nocturne, arestări, eliminare fizică prin execuții şi deportări în Siberia.
Jaful, impunerea unor cote de cereale mai mari decât recoltele, amenințarea colectivizării, impozitarea exagerată a bisericilor (vizând închiderea acestora) şi mai ales începerea, în februarie 1941, a deportărilor în masă în Siberia, cu scopul modificării structurii etnice a populației, au dus la limita disperării pe locuitorii satelor de pe Valea Siretului. Ca urmare, țăranii din Bahrinești, Petriceni, Camenca, Suceveni, Pătrăuți, Prisecăreni, Ropcea, Iordăneşti, Igeşti etc. au hotărât să treacă hotarul nedrept şi să ajungă în țară lăsând în urma lor toată agoniseală din tată în fiu: pământuri, case, gospodarii. Ei nu doreau decât un singur lucru: să-şi recapete patria. Nici amenințările, nici faptul ca unii săteni deja împușcați la granița, nu i-au putut opri. Cu riscul de a muri ei au ales libertatea.

Începând din ziua de 1 aprilie 1941, coloane de mii de oameni, purtând cruci, icoane şi prapure, au pornit spre FÂNTANA ALBĂ, unde se găsea cel mai apropiat post de grăniceri. Această mulțime imensă era formată din bătrâni cu plete albe, bărbați şi femei, tineri şi copii, constituiți în formațiuni sătești. Nu aveau la ei decât traistele cu mâncare, nu erau înarmați. Acțiunea lor era hotărâtă, dar pașnică.

Riposta autorităților a fost însă dincolo de cele mai sumbre așteptări. Batalioane de intervenție sovietice au declanșat un masacru bestial. Mii de oameni lipsiți de apărare, indiferent de vârstă sau sex, au fost secerați de focul nimicitor al mitralierelor, tăiați cu săbiile, vânați ca fiarele prin pădure. Cei scăpați cu viaţă au fost suprimați ulterior, pentru a se șterge orice urmă, iar rudele lor, arestate şi deportate în Siberia. Morți şi răniți, de-a valma, au fost aruncați în gropile comune săpate în pădure, la mari distanțe unele de altele. Nici un mort sau rănit nu a fost restituit familiei. Ceea ce s-a petrecut în această zonă este imposibil de descris, atât din punct de vedere al amploarei măcelului, al cruzimii trupelor de intervenție, cât şi al modului de lichidare şi ștergere a tuturor urmelor pentru diminuarea răspunderii organelor de represiune. În primăvara anului 1941, la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, mii de români au fost victimele unui genocid abominabil. Această crimă monstruoasă a rămas până acum aproape necunoscută opiniei publice atât în țară, cât şi în străinătate. În ianuarie 2018, televiziunea română a prezentat un amplu reportaj despre genocidul de la Fântâna Albă în cadrul emisiunii „Memorialul durerii” s-au putut vedea imagini cu gropile comune din pădurea de lângă Fântâna Albă, mărturii ale unor urmași ai celor executați etc., din păcate emisiunea a fost difuzata la o oră foarte târzie şi cred că puţini telespectatori au putut să o urmărească. Societățile culturale românești din Cernăuți au ridicat o troiță la Fântâna Albă, în memoria celor care au fost ucișii mișelește pentru vina de a fi dorit să rămână cetățeni români.

Imperialismul sovietic şi naționalismul ucrainean au dus şi duc o politică de deznaționalizare a populației românești din nordul Bucovinei. Astăzi, acest proces continuă prin mijloace mai subtile, care au în vedere atât asimilarea etnică şi lingvistică a elementului românesc cât şi distrugerea a tot ceea ce înseamnă tradiție, istorie şi cultură românească. Raportul etnic al populației autohtone din acest ținut românesc a fost modificat ajungând de la 52% (1940), la 20% (2000). Românilor li s-a interzis dreptul de a avea școli în limba maternă, diplomele de studii obținute în România nu sunt recunoscute de statul ucrainean, li s-a falsificat istoria, li s-au distrus monumentele, li s-au închis bisericile şi li s-au profanat mormintele. Astfel, genocidul de la Fântâna Albă continuă.

Ca o supremă sfidare, președintele Radei ucrainene (parlamentul ucrainean); aflat în vizită în România în anul 1992, invitat în Parlamentul României, a declarat fără pic de jenă că, prin „cesiunile teritoriale hotărâte de Stalin în 1940, s-a făcut dreptate poporului ucrainean”.

Reprezentantul minorității ucrainene din Parlamentul României, Stepan Tcaciuc, şi-a permis în anul 1998 să afirme, într-un interviu acordat la Cernăuți, că „întreaga Bucovina, cu Putna şi cu Voronețul, este pământ istoric ucrainean. Nu numai nordul dar şi sudul Bucovinei sunt pământuri ucrainene, iar românii nu recunosc acest lucru”. Ucraina, fără absolut nici un temei istoric, consideră Bucovina şi Herta pământuri autentic ucrainene.

În anul 2016, președintele României urma să facă o vizită oficială în Ucraina, cu câteva zile înainte, guvernul ucrainean a dispus suprimarea învățământului primar în limba română în nordul Bucovinei, vizita președintelui României a fost anulată.

Pentru ca România să aibă acces la Uniunea Europeana şi NATO trebuia să-şi rezolve problemele teritoriale cu țările vecine. Astfel, în anul 1997 s-a încheiat Tratatul de prietenie dintre România şi Ucraina prin care țara noastră renunța la Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa. Cu toate acestea, numeroase organizații din Bucovina şi România au atacat în  anul 2007 aceasta decizie şi au cerut guvernului român să renunțe la tratat.

În decursul istoriei Ținutul Herţa, din regiunea Cernăuți a aparținut de Moldova şi România până în 1940, între 1940-1941 a aparținut URSS, între 1941-1945 României, între 1945-1991 URSS, iar din 1991 până în prezent aparține Ucrainei. Ținutul Herţa nu a făcut parte din Bucovina, nu a fost sub ocupație austriacă şi niciodată până în 1940 nu a fost sub ocupația imperiului țarist sau URSS. Ținutul Herţa este aproximativ același cu raionul Herţa, populația acestui teritoriu este de aproximativ 28000 de locuitori, conform recensământului ucrainean din anul 2001, 93% din populație este de etnie română şi toate satele din ținut sunt exclusiv românești. Prin tratatul Ribentrop-Molotov din 1940 Uniunea Sovietica nu pretindea decât ocuparea nordului Bucovinei, drept despăgubire pentru dominația de 22 ani a României în Basarabia, 1918-1940, nu şi a Ținutului Herţa. Prin urmare, teritoriul a fost dat Ucrainei sovietice şi din 1940 până astăzi, face parte din statul ucrainean.

Politica de genocid național lent în Bucovina de Nord şi ținutul Herţa continuă. Orașul Cernăuți, în trecut o adevărată perlă românească, a fost golit de români. În nordul Bucovinei românii majoritari, au ajuns minoritari şi nu toți cei 200 de mii de români bucovineni mai simt astăzi românește. Foarte mulți nu mai cunosc limba română şi nici măcar nu o recunosc ca limbă maternă. Românii nu sunt recunoscuți ca etnie. Uneori, funcționalitatea limbii române este redusă la nivelul casnic.

Societatea pentru cultura românească „Mihai Eminescu”, publica gazeta „Plai românesc”, un titlu de altfel foarte riscant în regiunea Cernăuți, redactor șef, poetul Vasile Tărăţeanu. Aceasta se tipărește cu mari greutăți la Chișinău, în Basarabia, deoarece autoritățile ucrainene nici nu concep măcar existența unei tipografii cu caractere latine în nordul Bucovinei. Românilor din nordul Bucovinei li se spune că trăiesc pe un „vechi pământ ucrainean” şi ca să facă bine să folosească limba ucraineană.

Pe 6 septembrie 2018 în cadrul ședinței deschise a Uniunii Europene a avut loc o Declarație simbolică de unire cu România a unei delegații din Bucovina. Ei au mai prezentat că situația este nesigură pentru românii din această provincie. Au declarat că la începutul lunii septembrie 2018 în Centrul românilor din Bucovina au intrat, fără aprobare, 10 polițiști ucraineni care au „cotrobăit” peste tot, au verificat calculatoarele, căutând informații ce ar compromite, afecta integritatea şi autoritatea Ucrainei. Populația românească trăitoare în această regiune este supusă continuu unei asimilări etnice şi lingvistice.

Iată de ce România, ca țară mamă, are datoria şi obligația de a face tot ceea ce îi stă în putință pentru a salva nordul Bucovinei şi Ținutul Herta. În interior au loc eforturi imense pentru regăsirea națională, eforturi care din păcate, nu au fost până acum susținute de autoritățile din țară. Românii din nordul Bucovinei se simt părăsiți de actualii guvernanți români. „Dulcea Bucovina” piere şi e mare păcat. Dumnezeu şi istoria sunt alături de Bucovina. UNIREA, LUPTA, SPERANŢA! UNITATE PENTRU UNIRE!