Primit pentru publicare: 08 Nov. 2017
Autor: Gruia COJOCARU, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 08 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Luminoși spre țărmul Unirii

Cu o bucurie cât se poate de reținută privim harta țării la aproape un veac de la Marea Unire din 1918. Motivele le cunoaștem, desigur. Sunt rodul deciziilor nazisto-sovietice dintr-un întunecat august ’39, pe care la începutul anilor ’90, când se păbușea colosul roșu de la răsărit, n-am știut ori n-am vrut să le corectăm.

Totuși, de câțiva ani buni pregătirile pentru aniversarea unui secol de la momentul astral al ființării noastre ca popor sunt în toi. 1 Decembrie 2018 trebuie să ne găsească pe cai mari, în sărbătoare. Deși mai e ceva vreme până atunci, cum arată harta României de azi și ce șanse sunt pentru ca speranța lui Petru Rareș – ,,vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât” – să iasă din deșertăciune?

Cum la sud, acolo unde e mai cald, Cadrilaterul s-a volatilizat, privim către est, unde Basarabia e ceva mai răbdătoare. Împărțită între o Republică Moldova, ezitantă și imprevizibilă, și o Ucraină, căreia i s-a netezit drumul spre a fi rapace, Basarabia pare mai degrabă  condamnată la o slavizare definitivă. În nord, după îndelungate epurări sistematice, românii din Bucovina cernăuțeană, ajunși minoritari, își pot dori doar o integrare europeană pentru a fi alături de frații din patria mamă, însă, ținând cont de textura problematicii ucrainene, visul e mai fulgurant decât Morgana regelui Arthur…

Ajunși în acest orizont nu putem trece ușor peste decizia Radei Supreme ucrainene de a desființa învățământul gimnazial românesc în Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Transcarpatia, zone cu o consistentă populație românească. Hotărârea luată în parlamentul ucrainean – expresie modernă a continuării politicii de deznaționalizare și suprimare a identității românești în vechile regiuni românești, abuziv smulse din făptura națională a țării – n-ar trebui să ne surprindă, deoarece statul de la nordul vecin își urmează proiectul de consolidare interioară, urmând reguli proprii pe care le-am mai întâlnit nu demult și prin Canalul Bâstroe, Insula Șerpilor ori Golful Musura… Poziția noastră statală, defensivă și permisivă, poate fi înțeleasă până la un punct prin condiționarea aderării la NATO și Uniunea Europeană, însă a devenit cel puțin bizară – dacă nu falimentară! – când ne-am poziționat vehement împotriva alipirii Crimeii la Federația Rusă sau în conflictul ruso-ucrainean din Donbas, în vreme ce Occidentul marșa calm în pokerul nuanțărilor…

După anul 1991, există din partea Ucrainei măcar o dovadă – una singură! – de reciprocitate, după nenumăratele concesii pe care le-am făcut acestei țări prin decidenții noștri politici?!!! Nu! Statul din nord a privit toleranța noastră ca pe un semn de slăbiciune, de care a uzat pentru maximizarea profitului, iar pentru acest fapt chiar merită felicitat. Noi, românii, după ce în anul 1997 am legitimat printr-un faimos tratat pierderea Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, am oferit fără să ne-o ceară cineva un sprijin moral națiunii ucrainene, pentru a importa de la ruși gazele naturale la cel mai ridicat preț din Europa și, în general, pentru a fi faultați de gigantul răsăritean oriunde ne-am intersectat interesele.

…Privindu-ne de la distanță, cu modul nostru boem, haotic, flecar, incapabil de a închide cercul, suntem la nivel de națiune precum un copil răzgâiat, prins în orbita periferică a  bobârnacelor îmblânzite permanent de zeflemea. Un copil însă nu poate fi luat tocmai în serios…

P.S. Am scris materialul de mai sus în urmă cu ceva vreme. Între timp m-am lăsat pătruns de intransigența unor lideri care – de la tribuna Palatului Parlamentului, referindu-se la viitorul sumbru al școlii românești din Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Transcarpatia –  înfierau democratic regimul politic din Ucraina. Pe unii dintre decidenții pătrunși de spiritul național, cu ceva ani în urmă, la Sărbătoarea Limbii Române, pe scena aulei Universității ,,Yurii Fedkovici” din Cernăuți, în prezența unei mii de spectatori, i-am văzut oferind niscaiva cafea românilor din elita culturală nord-bucovineană… Gestul m-a emoționat mai ceva ca pe Andra lui Măruță, când e-n pană de cuvinte, însă astăzi, dincolo de discursul steril, dar degrabă aducător de voturi, le-aș recomanda prietenilor de la palat să le trimită în dar fraților din nord o fleică de porc africană… cu mirodenii!