INTERVIU CU VALENTIN COSEREANU DESPRE Eminescu, Veronica, Creangă
(primul film documentar despre Eminescu)
Realizat de Gina POENARU

,,Dacă nu ar exista cercetători, multe dintre frământările și creațiunile spiritului și geniului omenesc s-ar pierde odată cu timpul. Acești modești oameni de știință, iubind trecutul, îl cercetează, se descoperă, legându-l cu trecutul și aducând un real serviciu culturii universale. Eminescu este al nostru, dar gândirea lui poetică aparține omenirii.” (Octav Minar – ,,Mihai Eminescu, Probleme și analize filozofice”)

Lângă cărțile rare, manuscrise, cărți de vizită, fotografii, adunate de-a lungul timpului, începând cu 1983 și până astăzi, la Ipotești există una dintre rarisimile videoteci din țară. Aceasta deține aproape toate filmele, de scurt metraj sau artistice, în legătură cu Eminescu.

,,Nicăieri în țară nu există, la un loc, toate filmele despre Eminescu.” O spune Valentin Coșereanu, omul care, de când se știe, trăiește prin Eminescu.

V. Coșereanu: Filmele se află în fondul documentar al Bibliotecii noastre. Am avut norocul să le obținem de la Arhiva Națională de Filme Sahia din București, prin protecția regizorului Laurențiu Damian. Cel mai important este, fără îndoială, filmul realizat de Octav Minar, în anul 1914.
R: Primul film despre Eminescu…
V. Coșereanu: Când muzicologul Iosif Sava făcea celebrele serate muzicale la Televiziunea Română, la una dintre aceste serate a fost invitat Alexandru Paleologu. Era deja cu bastonul, dar încă cocheta… Realizatorul se plângea atunci că emisiunile nu mai sunt așa cum trebuie, că spiritul boieresc (referindu-se și la boieria culturii) nu mai există, că s-a săturat de prostie și de oameni de condiție joasă care vin la televiziune și fac show-uri, în loc să facă educație. Paleologu i-a răspuns: ,,Nu întotdeauna oamenii deștepți spun lucruri numai deștepte, și vice-versa. Am întâlnit și oameni care au făcut și invers”.
Acest lucru este valabil, păstrând comparația, și în cazul lui Octav Minar. El a încercat să intre pe toate ușile posibile și să se agațe cumva de numele lui Eminescu, excelând în tot felul de plastografieri, lucruri inexacte, date inexacte etc.
R: Hulit și blamat la vremea aceea…
V. Coșereanu: Da, la fel ca și Grama… dar nici el nu se aștepta ca filmul realizat de el să ajungă astăzi de o valoare inestimabilă. El pune bazele mondiale docuramei, un gen de film inventat în mod oficial din 1942, când un regizor portughez a avut ideea să filmeze un documentar într-un sat de pescari… Acest documentar are aspecte jucate de actori profesioniști, care au scos în evidență ceea ce dorea regizorul… pe lângă secvențele reale din viața pescarilor. Octav Minar a făcut asta cu mult timp înainte, în 1914. Se pare că vorbea în proză fără să știe… După o documentare destul de serioasă, îl ia pe un anume Svoboda, este ajutat de Alexandru Bacaloglu, care lucra la revista Cele Trei Crișuri, şi fotografiază peste tot, toate locurile prin care a trecut Eminescu.
R: În Enciclopedia României se menționează că ,,pentru documentar, operatorul casei «Pathé» din Bucureşti — Victor Debon sau un anume Svoboda — a realizat filmări în vara anului 1914 la mănăstirile Agapia, Neamţ şi Văratec, la Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti, Humuleşti, Târgu Neamţ, Dumbrăveni şi în alte locuri…”
V. Coșereanu: În acest film apar numeroase clădiri, casa de la Ipotești, Mănăstirea Văratec, mormântul și casa Veronicăi Micle, Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, rudele în viaţă ale lui Creangă, Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi, bojdeuca lui Creangă din Țicău, o panorama a Iașului, în care se recunoaște, în depărtare, Palatul Culturii, fostul Palat al Justiției, Biserica Trei Ierarhi, în care Eminescu a și locuit într-o dependință a lăcașului de cult, și multe clădiri care astăzi nu mai sunt.
R: Așa documentul devine și mai important…
V. Coșereanu: Așa este. La fel de importante sunt și toate cele patru fotografii ale lui Eminescu, fotografiile lui Creangă la tinerețe și mai târziu, imagini ale manuscriselor… În film sunt inserate și caietele manuscris, Octav Minar vorbește în film de 30 de caiete, care sunt și astăzi la biblioteca Academiei, însă în număr mai mare, sunt 42 de manuscrie, 50 cu tot cu miscelanee (nr: Rubrici în diverse publicații care cuprind materiale cu un conţinut variat, Culegeri de articole ce tratează teme diferite).
R: Așa știm cum stăteau manuscrisele în rafturi vremea aceea.
V. Coșereanu: Minar arată în filmul său și o fotografie controversată: în casa copilăriei lui Eminescu, atunci o paragină, sprijinită ca pereții să nu cadă, a fost fotografiat căminarul Eminovici, stând pe scaun, cu o mână pe un genunchi și cealaltă pe o măsuță, alături de un copil. Multă vreme s-a crezut că acel copil este Mihai Eminescu. Corneliu Botez, în cartea sa din 1900 ,,Omagiu lui Mihai Eminescu”, publicată la 20 de ani de la moartea poetului, demontează aceste supoziții. Corneliu Botez are credibilitate mare pentru că are corespondență cu fratele longeviv al lui Eminescu – Matei – cunoaște oameni și îi chestionează în legătură cu viața lui Eminescu, cu atitudinea lui în diferite locuri, când era student la Viena, Berlin, când era în țară ziarist la Timpul, sau bibliotecar la Iași, sau profesor… Așa încât Corneliu Botez este de crezut, este un cercetător serios, care pune baze pe mărturia autentică… Ei bine, Corneliu Botez obține mărturia lui Matei Eminescu, care spune că mama s-a fotografiat la Iași, la Otto Bielig, de două ori, și o dată s-a fotografiat și Eminovici, cu fratele lui, cu Matei.
R: Deci nu era Mihai, era Matei Eminescu…
V. Coșereanu: Așa s-a demonstrat. Filmul are o concepție unitară. Nu e un lucru ușor, cum pare astăzi, când scenariul, tehnica și atitudinea realizatorilor sunt altele. Minar a fotografiat și a filmat doi ani la rând, pentru ca filmul să fie unitar la montaj. Altfel nu am ști, ar trebui să facem cercetări amănunțite, pe teren, ar fi fost greu de identificat unele locuri, pentru că multe dintre ele nu mai există. Minar ne-a scutit de acest lucru și a inserat cartoane filmate, pe care a menționat locația pe care a filmat-o, sau indicii despre locul respectiv.
R: Acel gen de prezentare ca la filmul mut.
V. Coșereanu: Exact. Când filmează cerdacul din spate al bojdeucii, Minar face remarca următoare: ,,aici a scris Eminescu poezia Doina” sau… ,,La hanul Trei Sarmale, Eminescu s-a cunoscut cu Creangă și de atunci au rămas prieteni”. Un alt lucru important care intră în definiția dioramei, și pe care regizorul spaniol l-a folosit mult mai târziu, este acela ca Octav Minar aduce actori de vază care să recite din opera lui Eminescu. Mai mult decât atât, filmul conține câteva secvențe dramatice, cu care sunt ilustrate versurile din lirica eminesciană. Aceste fragmente au fost interpretate de doi mari artiști ai lumii de la vremea aceea, Aldo Fini și Stacia Napierkowska. Și mai important este că Minar inserează în film imagini din Veneția – Italia, sau din Egipt, când vorbește despre poemul „Egipetul”, sau când e vorba de sonetul „Veneția”. El dă citate, pe cartonașe, și arată imagini din Veneția, scările de marmură, palatul Dogilor, turnul San Marco, din care bate clopotul în miezul nopții. Acest film a fost prezentat prima oară un an mai târziu, în anul 1915, pe 31 decembrie, la Ateneul Român, s-a făcut o serată Eminescu, la care au vorbit Barbu Ștefănescu Delavrancea, Maria Ventura și chiar George Enescu, ceea ce nu știam… până la filmul ăsta…
R: Dacă ar fi existat un film de la proiectarea filmului lui Minar…
V. Coșereanu: Ar fi fost interesant să știm ce spunea Delavrancea despre acest film, celebrul dramaturg și avocat, un orator extraordinar, sau ce spunea, concentrându-se în intimitatea sa, George Enescu… Se mai păstrează, la Arhiva Națională de filme, sau la Muzeul din Iași, afișe dar și programe scoase atunci, cam în câte 1000 de exemplare fiecare. În capul afișului era titlul filmului Eminescu, Veronica, Creangă, iar mai jos, este marcată contribuția celor de la Cele Trei Crișuri – ca ,,parteneri media”. O precizie demnă de toată lauda… În centrul afișului apar mari, în fotografii ovale, după stilul de la Junimea, cele trei personalități.
R: Este prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a șaptea arte, creația Eminesciană. De câte ori a fost difuzat acest film de atunci, de la lansare, și până în zilele noastre?
V. Coșereanu: S-au făcut destul de puține proiecții… Mai multe s-au făcut în perioada primului și celui de-al doilea război mondial. Documentarul a fost prezentat la Casa Şcoalelor, pe 14 februarie 1915, şi la cinema „Palace”, din 9 noiembrie 1915. Documentele spun că și Bacaloglu, de la revista Cele Trei Crișuri, a avut o variantă de film. Din mărturia soției lui Octav Minar, făcută târziu, pe la 1963, reiese că Alexandru Bacaloglu a făcut și el prelegeri publice despre Eminescu și s-a folosit de una dintre variantele acestui film. Filmul în întregimea lui are cam 1500 de metri de peliculă, însă astăzi se păstrează două variante, la Sahia, una de 550 de metri și o copie de de 650 m, iar o altă variantă, potrivit aceleiași mărturii a soției lui Octav Minar, a fost achiziționată de la ea de Muzeul Ion Creangă de la Iași. Sunt variante și de 12 și de 21 de minute… Un interval foarte mare de timp, după Minar și Bacaloglu, ani întregi, nu s-au făcut proiecții… filmul a rămas ascuns în arhive.
Despre realizarea acestui documentar, soţia lui Octav Minar îşi amintea prin anii ’60:
„Filmul «Eminescu-Veronica-Creangă» a fost filmat de soţul meu prin anii 1912-1914 cu concursul casei «Pathé». La realizarea filmului şi apoi în turneul de conferinţe ţinut înainte şi după Primul Război Mondial, ştiu din mărturia soţului meu că a fost ajutat de fostul director al «Celor Trei Crişuri», Al. Bacaloglu. Filmul era în cea mai mare parte documentar, dar din câte ştiu, avea şi părţi filmate cu actorii mari ai vremii. De pildă, era un fragment din «Călin» interpretat de o actriţă. Filmul a fost prezentat şi la Văleni, la universitatea profesorului Iorga. Am deţinut până nu de mult o copie a filmului pe care a achiziţionat-o Muzeul Creangă din Iaşi. Soţul meu făcuse zincuri după imaginile din film pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărţilor şi articolelor sale, cât şi diapozitive cu care-şi ilustra uneori conferinţele.”
R: Filmul a fost descoperit în Arhiva Națională de Filme de Ion C. Rogojanu și Dan Toma Dulciu…
V. Coșereanu: Ei doi au fost sesizați de un alt prieten publicist și a fost transferată pe suporturile moderne, așa încât filmele se păstrează și astăzi…
R: Abia prin 1962 – 1963 s-a scris despre acest film…
V. Coșereanu: S-a scris în revista Cinema. Ziarele vremii, Dimineața sau Cronica Moldovei, care apărea la Iași, au marcat aceste serate muzicale ilustrate cu filmul regizat de Octav Minar. Dar până în 1963 acest film a fost uitat. Acum se proiectează la Muzeul Național al Literaturii Române.
R: Pentru necunoscători, fără un comentariu atașat, cu excepția precizărilor lui Octav Minar, acest film nu este suficient de explicit.
V. Coșereanu: Precizările sunt foarte binevenite, însă comentariul este necesar din cauza calității slabe a filmului, pentru că este foarte vechi.
R: Important este că există și că a fost recuperat și recondiționat. Miron Manega spune că: ,,Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenție, sau doar studiat, reconstituirea casei memoriale Eminescu de la Ipotești ar fi fost cât se poate de aproape de realitate…”
V. Coșereanu: Are dreptate acest jurnalist, pentru că în 1976, a fost dărâmată casa intermediară, casa originală s-a autodemolat după moartea părinților și a copiilor, nemaifiind locuită. Toți cei care au intrat în proprietatea casei și a moșiei nu au fost interesați să locuiască la Ipotești, erau interesați doar de bucăți din pământul cumpărat… așa că moșia s-a vândut pe trupuri… pe bucăți din întregul de 420 de hectare.
R: Iar timpul și-a pus ampenta….
V. Coșereanu: Da, și în 1924 casa a ajuns o ruină. A fost o întreagă tevatură publică… Au fost acuzați cei de la Botoșani, iar aceștia, la rândul lor, au pus povara dărâmării casei memoriale pe umerii Mariei Papadopol, ultima proprietară a moșiei, așa încât s-a construit o altă casă, la inițiativa lui Cezar Petrescu și a lui Nicolae Iorga, pe o altă fundație decât cea a casei, originală, a copilăriei lui Eminescu. Din acest motiv, casa aceea a fost dărâmată și în 1976 a fost construită alta, pe fundația veche care s-a găsit în urma unor săpături arheologice conduse de arheologul Paul Șadurschi și de doctorul în arheologie Octavian Liviu Șovan.
R: Care e diferența între cele două case?
V. Coșereanu: Dacă arhitectul Polizu de la București, la care au apelat autoritățile botoșănene, ar fi vizionat acest documentar atunci când au început demersurile, ar fi făcut reconstituirea după originala casă… El a făcut mici greșeli: a construit-o mai înaltă decât cea originală, deși a lucrat după fotografii, a pus parchet pe jos, a pus niște casetoane, niște grinzi mari îmbinate ca într-un han bucovinean, a suflat-o în praf de piatră și era mult prea dreaptă… ca o casă nemțească… Nici vorbă de așa ceva… Dacă ar fi văzut acest film… casa era puțin înclinată, pentru că aici la Ipotești este o problemă cu versantul… pentru că se cunoaște în fotografiile făcute în 1917, 1918, 1924, că această casă o lua puțin la vale din cauza versantului. De aceea și în filmul lui Octav Minar casa este sprijinită cu proptele…
R:  Dacă ar fi scos la vânzare, cât valorează acest film?
V. Coșereanu: Ca orice document original, chiar și o simplă foaie de hârtie, despre Eminescu, enorm. Chiar vorbeam cu un profesor de istorie… dacă ar lua foc vreun document despre Eminescu, sau ar fi furat, nu ar putea fi înlocuit cu nici o sumă de bani, oricât de mare ar fi ea… Filmul este foarte valoros prin ceea ce arată, este un film document.
R: Eminescu se vinde bine…
V. Coșereanu: Nu am auzit de vreun document nou descoperit… Însă, o personalitate a vieții artistice plastice mi-a mărturisit că a cunoscut pe cineva care cândva i-a fost elevă, are un caiet Eminescu inedit, că în vremea cât era prim ministru Adrian Năstase a vrut să îl vândă Guvernului. A încercat în mai multe rânduri, însă suma cerută a fost mult prea mare și Ministerul Culturii nu a achiziționat acel caiet. Însă eu sunt sigur că el există, și dacă, prin absurd, aș fi fost sau aș fi ministrul culturii nu aș ezita să îl cumpăr, indiferent ce sumă ar cere… Mi-a povestit, când trăia, Petru Creția, că soția lui mergea într-o vară în Deltă și în tren o persoană din Sibiu s-a lăudat că are două caiete Eminescu manuscris inedite. Când a aflat cine este interesat de caietele respective, personajul a dispărut din compartiment.
R: Se fac diverse speculații legate de numele Eminescu…
V. Coșereanu: Sunt unul dintre aceia care cred că mai există caiete Eminescu care încă nu sunt cunoscute. Petru Creția, în vremea când colabora la Viața Românească, a făcut un apel public în care cerea ca toți cei care au, să trimită copii ale manuscriselor, facsimile, nu pentru a le colecționa, ci pentru a fi convins că există… Acestea trebuiau achiziționate…
R: Eminescu face parte din patrimoniul național…
V. Coșereanu: Am văzut cu ochii mei la Augustin Z. N. Pop acasă, la București, pe Ana Ipătescu, un apartament de trei camere și holurile, erau pline de cărți și documente inedite… S-au prăpădit după moartea cercetătorului… Pentru că nu suntem în stare să achiziționăm… Nu ne prețuim valorile!