O fotografie a lui EMINESCU
care a suscitat și suscită și astăzi controverse.

În Muzeul fotografiei există o fotografie a lui Eminescu, provenită din fondul fostului Muzeu de Istorie al PCR. Fotografia îl înfățișază pe Eminescu stând pe un scaun în parc; în mâna stângă rezemată pe genunchi ține un ziar. Acestă fotografie a fost achiziționată, contra sumei de 10 lei, de la Ion Petcu din București, în luna martie 1967. Pe spatele fotografiei este scris cu creionul: „Mihai Eminescu, bolnav la Mânăstirea Neamțului, în aprilie, anul 1887” (România Literară nr.24/2007) Se știe că la Mânăstirea Neamț Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind  tratat rudimentar cu găleți de apă aruncată în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă. La 9 noiembrie 1886 este predat ospiciului de un gardian. Onicescu l-a găsit aici într-o încăpere îngustă cu încă 11 demenți, dintre care unii foarte furioși, în haine ospitalicești și cu o tichie pe cap. Poetul încă nu-și dădea seama unde se află și protesta că el se află aici ca nebun, fără a fi nebun. „Cât am stat eu acolo ( adică la Neamț), povestește fostul său coleg de școală Gheorghe Bojeicu, am avut impresia că era perfect sănătos”.„În Aprilie, în săptămâna luminată, joi, am tocmit o trăsură și am plecat cu dânsul și am venit până la Pașcani cu gând de a veni cu dânsul la Iași. În drum, de la Mănăstire la Târgu-Neamț, mi-a arătat locul în care pierduse geamantanul, la venirea sa, întovărășit de un sergent.” (Gheorghe Bojincu). Ce conținea acel geamantan, dumnezeu știe!
„Spitalul din pădure”- cum îl numește doctorul Panait Zosîn, care l-a tratat un timp pe Eminescu era o bolniță rudimentară care între timp s-a distrus, lăsând locul actualului edificiu.
Fotografia a fost pusă în discuție de Oana Ilie, stârnind multe discuții și controverse.
Primul care a discutat despre fotografie a fost Ioan Buzaș în România literară nr.40, arătând că fotografia respectivă îi este cunoscută din albumul Eminescu-Comemorativ, alcătuit de Octav Minar la Iași în anul1914, la împlinirea unui pătrar de veac de la moartea poetului. Fotografia din albumul lui Octav Minar are următoarea explicație: „ Ultima fotografie a lui Eminescu, făcută la Mânăstirea Neamțului.” Octav Minar a realizat și filmul „Eminescu-Veronica-Creangă”, împreună cu directorul revistei „Cele  Trei Crișuri”, Alexandru Bacalogu, primul film documentar din istoria cinematografiei românești, film prezentat pentru prima dată la 31 ianuarie 1915 la Ateneul Român. Se știe că Octav Minar a fost suspectat de multe falsuri în legătură cu poetul, dar niciodată falsurile lui n-au fost dovedite. Meritul lui a fost că a fost primul eminescolog care a publicat momente din viața și activitatea lui Eminescu și a Veronicăi Micle.
Să ne reamintim câteva aspecte din viața lui Eminescu. Istoria literară consemnează prezența lui Eminescu în toamna anului 1886 la sanatoriul de pe lângă Mânăstirea Neamț. Aici l-au vizitat pe lângă prieteni și admiratori, Creangă și Vlahuță care îl găsesc întărit sufletește și cu speranțe de mai bine pentru sănătatea lui. Ne-a rămas chiar o pagină de amintiri despre această perioadă care pot trimite și la fotografia în discuție. „Timpul cât am stat cu dânsul la Neamț, vreo zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănindu-ne pe iarbă și Eminescu cânta cântece eroice și de jale, cu o voce foarte frumoasă, așa că găseam o adevărată distracție în societatea lui” ( V. Gheorghe Bojeicu, La Neamț, în volumul „Ei l-au văzut pe Eminescu”, Dacia, 1989).
Urmând cronologia de la Mânăstirea Neamțu, Eminescu pleacă în primăvara anului 1887 la Botoșani, unde va sta la sora lui, Henrieta. Aici face Eminescu ultima lui fotografie bust, reprodusă în „Omagiu lui Eminescu”, (București 1909). După Ion Buzași, acestă fotografie seamănă perfect cu cea din albumul lui  Octav Minar, așa că s-ar putea ca acestă fotografie să fie autentică- zice profesorul Buzaș.
Profesorul Ștefan Cazimir, pe care îl suspectez de superficialitate, cunoscându-l personal ca pe un polemist aflat în treabă, intervine în dezbaterea din jurul fotografiei, pe un ton tranșant: „Ceea ce surprinde la în rândurile domnului Buzași, după recunoașterea „asemănării izbitoare” a fizionomiei poetului în cele două fotografii este folosirea dubitativelor „s-ar putea…” într-un caz care exclude orice dubiu. Octav Minar, a cărui reputașie de falsificator este notorie (!?), a decupat pur și simplu capul lui Eminescu din fotografia de la Botoșani și l-a lipit pe poza ad-hoc a unui ins stând pe scaun cu un ziar în mână.” Și  mai departe: „… nu e nevoie de o perspicacitate specială spre a vedea că este exact acelaș cap, începând cu linia părului, continuând cu ochii, cu nasul, cu urechea, cu mustățile, cu bărbia și sfârșind cu umbra proiectată asupra gâtului.”
Cu o logică minimă, ne întrebăm de ce să nu credem în cinstea lui Octav Minar, demolând reputația de falsificator, el fiind unul dintre primii entuziaști biografi ai poetului și ai Veronicăi Micle.
Cine a fost Octav Minar? Octav Minar, pseudonimul literar al lui Octav Popovici (8 noiembrie 1886- 1967), a urmat facultatea de litere şi filozofie la Iaşi. A luat doctoratul în litere şi filozofie, la Universitatea din Bucureşti cu teza ,,Metodă istorică şi estetică în cercetarea operelor literare”. Octav Minar a fost prozator, traducător şi istoric literar, diplomat al Seminarului Pedagogic Universitar, lucrând ca profesor şi avocat. Minar a colaborat la mai multe reviste literare ale vremii printre care menţionăm: Convorbiri literare, Luceafărul, Tribuna, Rampa, Universul, Adevărul literar, Flacăra, Dimineaţa, Viaţa literară şi artistică.
După publicaţiile la care a colaborat, putem deduce că Octav Minar a avut o bogată activitate literară, în special legată de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle. În acest domeniu, ne-au rămas de la Octav Minar mai multe cărţi despre M.Eminescu şi Veronica Micle:
• Eminescu comemorativ, Album, Iaşi, 1909;
• Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914;
• Veronica Micle, muza lui Eminescu, Bucureşti, 1914;
• Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu – Veronica Micle, Bucureşti, 1936;
• Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, 1935;
• Patriotismul lui Eminescu (Geneza), Bucureşti
• Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911;
• Veronica Micle, Dragoste şi poezie, ale lui pentru mine şi ale mele pentru dânsul,
Bucureşti, 1923;
• Mihai Eminescu, Probleme şi analize filosofice, Bucureşti, 1924;
Aceste cărţi, scrise de Octav Minar, se bazează pe mai mute documente (fotografii, manuscrise şi scrisori), deţinute de urmaşii poetei Veronica Micle (Virginia Gruber şi Valeria Nilda), deşi, mulţi eminescologi l-au acuzat de falsificări de documente şi l-au numit necrofor eminescian (George Călinescu). Chiar dacă, Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc date noi despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Deși unii istorici literari le consideră falsuri, se folosesc copios de ele în biografiile lui Eminescu și a Veronicăi Micle.
Trebuie spus că Octav Minar a avut legături cu fetele Veronicăi Micle și cu unii membri ai familiei lui Eminescu, multe din relatările lui au la bază declarațiile lor. El a văzut teancul de scrisori dintre cei doi poeți legate de Veronica, după moartea poetului, cu pamblica neagră și cu declarațiile ei referitoare la aceste scrisori, pe care peste aproape un secol fostele urmașe ale poetei,  Ana Maria Grigorcea-Messeri, le-a scos la iveală și au fost publicate în cartea : „Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit”, 2000. ed. Polirom. Anumite scrisori publicate de el i-au parvenit prin copii pe care fetele Veronicăi le făcuse cadou anumitor persoane apropiate și de aceea sunt copiate prost sau traduse din franțizește și mai prost. Aceste fapte au stat la baza acuzațiilor de „necrofor”-de către George Călinescu și alți istorici literari, care s-au luat după el. Octav Minar a fost un pasionat eminescolog. Pentru filmul mai sus amintit, a cărui valoare este inestimabilă, s-au realizat filmări în vara anului 1914 la mânăstirile Agapia, Neamț și Văratic, la Ipotești, Iași, Dumbrăveni și în alte locuri. Pentru prima dată îi ia apărarea Veronicăi în valul de delațiuni care au urmat după moartea poetului, arătând că femeia l-a iubit sincer pe Eminescu, dar nu și-a trădat familia. Deabia după moartea lui Micle, femeia i-a cedat poetului, sub promisiunea unei căsătorii care s-a amânat până la moartea celor doi.
Și acum să privim fotografia cu pricina.
Eminescu este așezat pe un scaun cu un ziar în mână rezemat pe genunchiul stâng. Figura lui seamănă cu cea din ultima fotografie de la Botoșani, dar și cu figura dintr-o fotografie grup, descoperită de curând, făcută la București, după ce Veronica îl ia de la Henrieta, prin anul 1878, deși aici e mai slab. Apoi în spatele fotografiei se află o pădure, așa cum era la  Neamț. Eminescu este în papuci și îmbrăcat în halat, așa cum umbla prin curtea bolniței. Dacă trupul ar fi al altui om, acesta nu se fotografia în papuci, știind că pe atunci o fotografie se făcea greu. Se știe că Eminescu a stat la Neamț până la sfârșitul lui aprilie, după care a plecat la Botoșani la Henrieta. În aprilie încă e răcoare de aceea el este îmbrăcat, purtând și un fular pe gât. Scaunul pe care stă este un scaun simplu din lemn, împrumutat de la bolniță. Noi optăm pentru părerea lui Octav Minar că fotografia lui Eminescu cu pricina este făcută la Mânăstirea Neamț.
De ce ar fi produs Octav Minar falsul, luându-i capul și punându-l altui trup al altei persoane ? Și-apoi tehnica fotografică a timpului nu era așa de dezvoltată încât să facă un fals perfect.
Misterul rămâne însă nedezlegat.

ION IONESCU BUCOVU