Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.4 (148), Aprilie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Interviu Istoriografic – Literar cu Dan  PRODAN

Primit pentru publicare: 26 Apr. 2021
Interviu realizat de  Dorina RODU, director al Ed. Arena Cărții și al Revistei literare La AC
Publicat: 27 Apr. 2021
© Dorina Rodu, ©Dan Prodan, © Revista literară La AC ,© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

 

Interviu Istoriografic – Literar cu Dan  PRODAN

Articol publicat în Revista literară La AC nr.2/aprilie 2021

Întrebare Dorina Rodu: Mai întâi de toate aș vrea să facem cunoștință cu omul Dan Prodan, cum era la începutul acestui drum fascinant al istoriei turcologice, al criticii istoriografice? Ce anume a declanșat pasiunea dvs. pentru istorie?

Răspuns Dan Prodan: Am copilărit în satul Stâncești, com. Mihai Eminescu, jud. Botoșani, zonă geografică plină de vestigii ale trecutului istorico – literar: cetățile geto – dacice de la Stâncești, datate în secolele VI – III î.Hr., incintele și zidurile din pământ tasat, de către meșteri și de către vremuri milenare, ale acestora le-am străbătut încă de la trei ani; de altfel, chiar și acum, de pe promontoriul nordic al valului de pământ bătătorit al cetății nr. 1, se poate observa, în zilele senine, satele vecine Cătămărești – Vale, Ipotești și chiar Cucorăni;  pe de altă parte, poate nu întâmplător, casa părinților mei se află pe strada numită astăzi a Cetăților; pădurea Stâncești – Baisa – Ipotești – Cucorăni, stimulativă din toate punctele de vedere; biserica, cavoul și ruinele curții fam. Callimachi din același sat, care familie s-a învrednicit să ofere patru domnitori ai Țării Moldovei în a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX (Ioan Teodor Callimachi, august 1758 – mai 1761; Grigore Callimachi, mai 1761 – martie 1764, ianuarie 1767 – iunie 1769; Alexandru Callimachi, mai 1795 – martie 1799; Scarlat Callimachi, august – octombrie 1806, iulie 1807 – iunie 1810, octombrie 1812 – septembrie 1819); spre nord, satul Ipotești și Universul natal eminescian; la 4 km, spre est, orașul Botoșani; la 2 km. spre sud, satul Hudum, vatră de locuire din feudalismul timpuriu (sec. XII – XIII). În acest areal geo – istoric a activat copilul, elevul, studentul și profesorul Dan Prodan, iar fiecare sfârșit de săptămână reprezintă întoarcerea la origini, întâlnirea cu varii amintiri, experiențe și provocări, la un trecut local pe care îl studiez, la un prezent pe care încerc să îl trăiesc din plin, către un viitor pe care încerc să-l prefigurez, dar este foarte greu în actualele condiții pandemice. Eu sunt o persoană care știe să asculte, să întrețină și să conducă un dialog cu un interlocutor, cu duble avantaje: pentru mine cognitive, pentru el lămuritoare și liniștitoare.

De unde pasiunea pentru istorie? Din structura genetică – intelectuală, din universul geo – istoric conturat anterior, din dorința de cunoaștere și de împărțire cu alții a rezultatelor parțiale, incomplete ale interogațiilor, din menirea și conștiința, auto-asumate, ale muncii ordonate, dintr-o constantă curiozitate care, uneori, mă sperie și pe mine și, nu în cele din urmă, datorită influenței profesorilor și mentorilor mei, din rândul cărora s-au desprins, deasupra celorlalți, regretații Ioan D. Marin, eminescolog din Stâncești, și Mihai Maxim, turcolog osmanist din București.

Întrebare D.R.: Într-un articol apărut în revista Luceafărul, directorul Editurii Agata, d-l Ion Istrate, a precizat că: „Prof. Dr. Dan Prodan, născut şi format de educaţia aleasă în familie şi cea a claselor primare și gimnaziale din vatra eminesciană, de la Codrii de Aramă (Agafton) la şesurile şi codrii Ipoteştilor, având ca povăţuitor pe ilustrul pedagog I.D. Marin, şi-a continuat învăţătura printr-o îndelungată muncă de studii, în ani de-a rândul, moment de culminaţie în 1999 cu un doctorat în istorie universală – turcologie, teza: Preocupări de turcologie în România în perioada interbelică. Cu privire specială la activitatea lui Franz Babinger (1935 – 1943), sub îndrumarea Prof. univ. d-r Mihai Maxim, un ilustru om de ştiinţă provenit din ţinuturile Botoşanilor, din satul Vorniceni”. Cum erau cei doi profesori? Ce impact au avut ei asupra carierei dvs.?

Răspuns D. P.: Prof. I.D. Marin a fost profesorul meu de istorie în clasele gimnaziale V – VI, în anul 1976 pensionându-se. Dar, atât înainte, cât și după acel an am participat la excursiile organizate în sat la cetățile geto – dacice, în pădurea care începea la Stâncești și se termina dincolo de Cucorăni, la Ipotești în Universul rural eminescian, la Botoșani, unde am colindat centrul istoric vechi, am vizitat Muzeul Județean Botoșani, biserici și Mănăstirea Popăuți, în turnul – clopotniță al bisericii ctitorite de Ștefan cel Mare urcând, la 11 ani, și vizualizând zona Gării și clădirile din Loizoaia. Îndrăzneț și incisiv eminescolog, a scris cărți intrate și rămase în bibliografia obligatorie Mihai Eminescu (Eminescu la Ipotești, Editura Junimea, Iași, ed. I, 1979, ed. II, 2015; La Ipotești pentru Eminescu, Editura Agata, Botoșani, 2005), polemizând subtil cu George Călinescu, Augustin Z.N. Pop, Dumitru Vatamaniuc etc. și impunându-se cu încheierile formulate. Pe de altă parte, a analizat, a contextualizat și a explicat Pedagogia lui Creangă (Iași, Princeps Edit, 2011), cel mai bun și mai statornic prieten al lui Eminescu. Prof. I.D. Marin a fost și rămâne pentru mine profesorul sfătos și ghidul atent de la care am aflat foarte multe informații care, evident, nu se găseau în cărți.

Prof. univ. d-r Mihai Maxim, originar din Vorniceni, jud. Botoșani, a fost profesorul meu de Istorie otomană – orientală, de Istoria relațiilor otomano – române, de Limba turco – osmană la Facultatea de istorie – filozofie a Universității din București, centru universitar unde m-am transferat pentru inițiere în domeniul turcologiei – osmanisticii. Începând cu 1992, am devenit doctorand al prof. Maxim, cu teza având titlul menționat anterior. În scurt timp, între noi s-a dezvoltat o relație profesională puternică, care a depășit nivelul student – profesor, devenind o realitate discipol – mentor. Turcologul bucureștean mi-a consolidat bazele turcologiei – osmanisticii și a limbii turco – osmane, îndemnându-mă și ajutându-mă să studiez în continuare izvoare istorice orientale, să-mi însușesc bibliografia fundamentală, să elaborez și să public diferite contribuții specifice, să particip la diverse simpozioane, conferințe și congrese interne și internaționale, să dezvolt competențe pentru critică de text istoriografic.

Prof. Mihai Maxim, cel mai mare turcolog – osmanist al generaţiei sale, a îmbinat în propria-i persoană trei obiective – direcţii ale activităţii sale complexe, multilaterale, profesionale: prima, ştiinţifică, prin cercetările în arhive, biblioteci, depozite de izvoare istorice, muzee etc., prin articolele, studiile, cărţile publicate (în total peste 150 de contribuţii), participarea la congrese, simpozioane, conferinţe, colocvii, mese rotunde etc. tematice. A doua, didactică, prin activitatea formativă universitară (formator al tinerilor viitori turcologi din ultimul sfert al secolului XX şi de la începutul veacului XXI) în România şi în străinătate: cursuri, seminarii, doctorate, îndrumări, prefaţări şi recenzii de carte turcologică etc. A treia, managerială – de promovare a turcologiei – osmanisticii şi a imaginii României în lume, ca preşedinte al  Laboratorului de Studii Otomane întemeiat în 1983 (din 1993 transformat în Centrul de Studii Turco – Otomane, iar din 2003 în Centrul de Studii Turce) al Facultăţii de Istorie – Filozofie, din 1990 al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti; ca director al Institutului Cultural Român  „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, cu rang diplomatic de ministru – consilier (2005 – 2011); ca director al periodicelor de turcologie Caietele Laboratorului de Studii Otomane, Bucureşti, I, 1990; II, 1993; Romano – Turcica, Istanbul – Bucureşti, I, 2003.

Peste 150 de contribuţii ştiinţifico – didactice au fost elaborate de prof. Mihai Maxim în cei aproape 50 de ani de activitate turcologică specifică, dintre care 10 cărţi, unele în mai multe ediţii, dovadă a interesului cu care au fost receptate şi utilizate de studenţi, cadre didactice, universitari, arhivişti, muzeografi, bibliotecari, pasionaţi de turcologie etc. Dintre aceste 10 cărţi, 2 au avut finalităţi preponderent didactice: Culegere de texte otomane, Bucureşti, 1974;  Limba turco-osmană. Curs practic, Bucureşti, 1984, 1993, 2004; celelalte 8 au analizat varii aspecte ale istoriei Imperiului Otoman şi ale relaţiilor complexe otomano – române (secolele XIV – XIX):

– Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romano-otomane în Evul Mediu. Cu o Prefaţă de Prof. Halil İnalcık, Bucureşti, 1993 (distinsă cu Premiul Academiei Române, 1994);
– L’Empire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI^e siècle. Ėtudes et documents, Les Éditions Isis, İstanbul, 1999;
– Romano – Ottomanica. Essays & Documents from the Turkish Archives, The Isis Press, İstanbul, 2001;
– Noi documente turceşti privind Ţările Române şi Înalta Poartă (1526 – 1602), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2008;
– Brăila 1711. Noi documente otomane, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2011;
– O istorie a relaţiilor româno – otomane, cu documente noi din arhive turceşti, vol. I, Perioada clasică (1400-1600), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2012;
– Brăila Otomană. Materiale noi din arhivele turceşti. Registre de recensământ din sec. XVI,  Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013;
– O istorie a relaţiilor româno – otomane cu documente noi din arhivele turceşti. Vol. II. De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601-1711/1716), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013.

De asemenea, prof. Mihai Maxim a colaborat cu diverse contribuţii la elaborarea unor sinteze tematice / culegere de izvoare istorice de istorie românească – istorie universală:

– Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, TUB, 1978;
– Istoria evului mediu, coordonator Radu Manolescu, vol. III, Bucureşti, TUB, 1978, pp. 320 – 359;
– Istorie medie universală, Bucureşti, EDP, 1980, pp. 259 – 270; 284 – 286; 329 – 327; 481 – 505; 535 – 541;
– Istoria militară a poporului român, II, Bucureşti, 1986, pp. 472 – 477; 480 – 481; vol. III, Bucureşti, 1987, pp. 19 – 29; 484 – 496;
– O istorie a românilor. Studii critice, Cluj – Napoca, 1998, pp. 129 – 147;
– Islam Ansiklopedisi, Istanbul, vol. (Cilt) 21 (2000), pp. 363 – 366; vol. (Cilt) 24 (2001), pp. 320 – 322; vol. (Cilt) 26 (2002), pp. 1 – 3; vol. (Cilt) 27 (2004);
– AR, Istoria Românilor, tratat academic, Bucureşti, vol. IV (2002), pp. 531 – 592; vol. V (2003), pp. 803 – 863; vol. VI (2002), pp. 589 – 600.

Se poate realiza o clasificare tematică a direcţiilor de cercetare ştiinţifico – didactică şi a finalităţilor publicistice realizate de prof. Mihai Maxim:
– Sinteze de istorie: a evului mediu, a Imperiului Otoman, a relaţiilor româno – otomane, militară a poporului român, în raport cu vecinii, în special cu otomanii, a cetăţilor / teritoriilor româneşti aflate vremelnic sub ocupaţie şi administrare otomană (Brăila), rezultat firesc al puternicei vocaţii a sintezei, dezvoltată și dovedită fericit de osmanistul român;
– Caracterul complex al relaţiilor româno – otomane în evul mediu în general, în secolul XVI în special, pe plan financiar, economic, transport, munci prestate, religios;
– Statutul şi relaţiile politico – juridice ale statelor feudale româneşti (Ţara Românească, Ţara Moldovei, Voievodatul / Principatul Transilvaniei) cu Imperiul Otoman în evul mediu (sfârşitul secolului XIV – 1878): ’ahd, „capitulaţii”;
– Monedă, tezaure şi circulaţie monetară otomană în spaţiul istoric românesc (secolele XV – XVIII);
– Cetăţi, târguri şi teritorii româneşti sub vremelnică ocupaţie şi administrare otomană în evul mediu (Brăila, Giurgiu, Turnu, Chilia, Cetatea Albă etc.);
– Istoria Imperiului Otoman şi a Turciei republicane: fapte istorice, perioade, regiuni, instituţii, personalităţi etc., între secolele XV – XX;
– Mari voievozi şi domni români în relaţii cu otomanii: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu;
– Studierea şi publicarea de izvoare istorice otomane, cu finalităţi ştiinţifico – didactice;
– Studierea limbii şi gramaticii turco – osmane, cu finalităţi ştiinţifico – didactice;
– Istoriografia turcologică românească şi străină, metodologia cercetării turcologice (secolele XV – începutul secolului XXI);
– Recenzii de carte şi periodice de turcologie;
– Prefaţarea cărţilor doctoranzilor şi discipolilor săi;
– Prezentarea congreselor, conferinţelor, simpozioanelor, manifestărilor ştiinţifice orientalistico – turcologice la care prof. Mihai Maxim a participat;
– Editarea periodicelor de turcologie pe care le-a coordonat: Caietele Laboratorului de Studii Otomane (I, II); Romano – Turcica (I).

Prof. Mihai Maxim a fost și rămâne pentru mine profesorul universitar și mentorul care m-a introdus în mirifica și savuroasa, dar deosebita, complicata și greu descifrabila lume otomano – orientală, cu un alfabet, limbă, cultură și civilizație, mod de percepție total deosebite de cele românești. Însă contactele româno – otomano-orientale au existat încă din ultimul pătrar al secolului al XIV-lea, iar studierea lor impunea penetrarea și înțelegerea minții Celuilalt, a otomanului sud-dunărean-stanbuliot, cu veleități imperiale continentale și cu finalități expansioniste până la Roma “papilor cu trei coroane”, conform reușitei licențe poetice a nemuritorului Mihai Eminescu, despre care vom mai vorbi, în context otoman – oriental.

Întrebare D.R.: De ce credeți că județul Botoșani duce o lipsă, din ce în ce mai pregnantă, de critici istoriografici desăvârșiți?

Răspuns D.P.: Înțeleg întrebarea dv. în cheia evaluării activității istoricilor botoșăneni, din ultimul secol și jumătate, pe calea elaborării unor contribuții istoriografice cu orizont zonal și național, dublată de preocupări de critică istoriografică specifică unei generații de istorici și comandamentelor științifice, naționale, politice, ideologice, culturale etc. obiective și subiective ale unei epoci.

Precizez că orice istoric serios este, în același timp, prin definiția funcției și structura “fișei postului”, și un activ critic istoriografic, pentru că trebuie să se raporteze și la cercetările și contribuțiile tematice ale altor istorici într-o anumită direcție / subiect de cercetare (așa-numita ”istoriografie a problemei”). Aparatul critic, notele de subsol sunt dovada incontestabilă a acestei cerințe deontologice și activități de cercetare. De asemenea, se adaugă acestui “arsenal tehnic” și recenziile, notele critice sau chiar lucrările polemice, căci au existat și astfel de produse conceptuale livrești, referitoare la articole, studii, cărți etc. ale altor cercetători referitoare la o temă specifică. Este firesc și necesar istoriografic să se întâmple așa, pentru că, din contradicțiile științifice între istoricii diferitelor generații și școli istoriografice, eliminând manifestările subiective, pătimașe, viscerale, atacurile neloiale la autor, nu la opera acestuia etc., au rezultat evidente câștiguri conceptuale și istoriografice. Fiecare generație de istorici scrie istoria timpurilor trecute, acumulările cantitative și calitative generează plus-valoare științifică și istoriografică.

Dintre istoricii ultimului secol și jumătate, născuți în orașul / județul Botoșani, foarte activi în domeniul criticii istoriografice, amintesc pe Nicolae Iorga și pe Alexandru Zub, adevărate spiritus  rector în acel domeniu de manifestare conceptuală – livrească. O privire de ansamblu asupra acestei categorii de preocupări intoriografice ar umple ușor zeci de pagini, de aceea nu este cazul să dezvolt aici. Poare cu altă ocazie, în circumstanțe sanitare – preventive mai liniștite.

În ceea ce mă privește, am scris și am publicat contribuții de prezentare și critică istoriografică de carte în ultimul sfert de secol, în paginile periodicelor Hierasus (Botoșani), Acta Moldaviae Septentrionalis (Botoșani), Studii și Articole de Istorie (Botoșani), și ale revistei Luceafărul (Botoșani), format letric și online. Am adunat respectivele contribuții, dintre anii 1995 – 2014, într-un prim volum tematic, Secvențe critice. Autori și cărți în universul istoriografic, cu o Prefață de Prof. univ. dr. Mihai Maxim, Editura Agata, Botoșani, 2015, 590 p., iar un viitor tom, aflat în lucru, le va aduna pe cele dintre anii 2015 – 2021.

Un critic istoriografic se formează deontologic în timp, citind mult și scriind sine ira et studio, învățând să critice și să combată cu responsabilitate, obiectivitate, onestitate și raționalitate, fără atitudini preconcepute, ideea formulată / concepția expusă, nu pe autorul acesteia. Critica și prezentarea de carte este și cronofagă, unii istorici preferind să citească și să aprecieze / să critice doar pentru ei, fără să comunice cu alți confrați păreri, evaluări, concluzii, atitudini despre alte cărți.

Întrebare D.R.: Ce a rămas nespus despre universul istoriografic botoșănean?

Răspuns D.P.: Universul istoriografic botoșănean, preluând formula din întrebare, are un puternic potențial. Istoricii botoșăneni, cu activitate profesională și științifică în Botoșani sau în alte orașe, studiază diverse teme și elaborează diferite categorii de contribuții istoriografice. Provocări tematice locale pot fi, de exemplu: istoria scrisului istoric botoșănean, trecutul istoric al zonei geografice Botoșani, istoria localității Botoșani etc.

Întrebare D.R.: Cum și ce anume a determinat nașterea periodicului „Acta Moldaviae Septentrionalis”?

Răspuns D.P.: Anuarul Muzeului Județean Botoșani, Acta Moldaviae Septentrionalis (AMS), a continuat tradiția înaintașului său, Hierasus, apărut între 1979 – 2001, în 11 vol. Primul redactor responsabil al AMS a fost regretatul prof. muzeograf, șef de secție, Ionel Bejenaru, care a editat vol. I (1999), II (2002) și III (2004), trecând peste diferite dificultăți, printre care și lipsa unor colaboratori statornici, locali și regionali. De exemplu, îmi amintesc cum, pentru a întocmi portofoliul vol. I, Ionel Bejenaru mi-a solicitat 2 contribuții istoriografice, capitole din lucrarea mea de doctorat, susținută chiar în 1999, invitație pe care am onorat-o cu plăcere. Statistic vorbind, studiile mele au reunit 171 de pagini, din totalul de 312 pagini. Cam aceeași proporție s-s păstrat și în volumele următoare, II – III.

Colaborarea mea la AMS, vol. I – III, a fost bine văzută și evaluată de către conducerea Muzeului Județean Botoșani din acei ani. În condițiile în care, în 2004 s-au comemorat 500 de ani de la moartea pământeană a lui Ștefan cel Mare, n-rul IV, 2004, al AMS trebuia să fie unul de referință, de ținută, în situația în care toate muzeele din Moldova, toate institutele de istorie din România și majoritatea facultăților de profil și a instituțiilor culturale din țară și Republica Moldova și-au propus, în planul anual de cercetări istorice și de publicații, să elaboreze și să editeze o lucrare despre marele voievod și domn moldav. În acele condiții, direcțiunea muzeului mi-a solicitat colaborarea pentru a alcătui și a edita, împreună cu mai tânărul muzeograf Eduard Setnic, vol. IV, 2004, omagial Ștefan cel Mare. După o muncă intensă de câteva luni, eu fiind colaborator extern al Muzeului Județean Botoșani, volumul a apărut în 2005, cu o structură internă actualizară, cu planșe, fotografii și figuri alb-negru și color, cu colaboratori din marile centre universitare românești (din București: Constantin Rezachievici, Șerban Papacostea, Mihai Maxim, Eugen Denize, Ovidiu Cristea, Eugen Nicolae, Bogdan Murgescu, Mircea Soreanu, Bogdan Theodorescu; din Iași: Leon Șimanschi, Veniamin Ciobanu, Andi Mihalache; din Suceava: Paraschiva – Victoria Batariuc, Florin Hău) și din Botoșani (Dan Prodan, Eduard Setnic, Daniel Botezatu, Ionel Bejenaru, Mihai Cornaci, Coriolan Chiricheș). Succesul realizării și editării vol. IV, 333 p., în an comemorativ, a determinat continuarea colaborării mele, ca redactor coordonator extern, la elaborarea și tipărirea și a următoarelor volume, V – XX, 2006 – 2020.

Astfel, au apărut vol.: V – VI, 2006 – 2007, 381 p.; VII – VIII, 2008 – 2009, 313 p.; IX, 2010, 314 p.; X, 2011, 360 p.; XI, 2012, 384 p.; XII, 2013, 398 p.; XIII, 2014, 477 p.; XIV – XV, 2015 – 2016, 513 p,; XVI, 2017, 478 p.; XVII, 2018, 465 p.; XVIII, 2019, 405 p.; XIX – XX, 2020, 466 p. Colaboratori la aceste volume au fost istorici din București (Mihai Maxim, Ovidiu Cristea, Bogdan Murgescu, Valeriu Râpeanu), Iași (Ștefan S. Gorovei, Gh.I. Florescu, Andi Mihalache, Alexandru Pînzar), Chișinău (Igor Ciobanu, Artur Cotruță), Suceava (Florentina – Carmen Oleniuc) și, evident, din Botoșani: muzeografi (Ionel Bejenaru, Gheorghe Median, Eduard Setnic, Florin Știrbăț, Maria Diaconescu, Sergiu Balanovici, Steliana Băltuță, George Arhip, Daniel Ciucălău, Maria – Laura Tocariu, Emil Caranica etc.), profesori și funcționari în diferite instituții locale / județene (Dan Prodan, Daniel Botezatu, Iulian Nechifor, Mihai Cornaci, Mihai Gicoveanu, Bogdan Caranfilof, Gică Manole, Paul Vieru, Oana Aioanei, Cătălin Botoșineanu, Nicolae Iosub, Cătălin Luca, Vasile Adăscăliței etc.). În prezent pregătim vol. XXI, 2021, în care una din secțiuni va fi omagială: Nicolae Iorga – 150.

Întrebare D.R.: Din punctul de vedere al criticului istoriografic, ce ne-ați putea relata despre conștiința istorică și / sau literară a marilor personalități botoșănene Mihai Eminescu și Nicolae Iorga?

Răspuns D.P.: Doresc să precizez de la început că Luceafărul Mihai Eminescu a fost dublat de un atent, rațional și critic istoric, cu o solidă conştiinţă istorică, fundamentată şi structurată prin studii şi cursuri specifice şi conexe în Germania. Eminescu a abordat şi subiecte de istorie, filosofie, cultură şi civilizație orientală, de la turcii otomani la indienii dintre Indus, Gange şi Himalaia. Am insistat în mod deosebit  asupra acestei categorii de preocupări ale Poetului Naţional, ale Omului deplin al culturii româneşti (Constantin Noica), ajungând la concluzii pe care le enumăr în continuare:

Istoria Imperiului Otoman (în Europa central – sudică şi în Orientul Apropiat), a Orientului Mijlociu şi a relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XIX a constituit o nouă direcţie de abordare a operei profunde şi complexe a lui Mihai Eminescu. Am propus cinci  nivele (N. 1 – 5) tematico – cronologico – geografice de analiză a preocupărilor literaro – filosofico – gazetăreşti ale marelui poet de la Ipoteşti faţă de unităţile geo – teritoriale, statal – administrative şi etnice enumerate anterior.

– N. 1.  Istoria Imperiului Otoman şi evoluţia relaţiilor româno – otomane în secolul al XIV-lea au fost versificate inegalabil de M. Eminescu în prologul şi în partea I a Scrisorii  III, publicată la 1 mai 1881. În prolog, marele poet a versificat motivul poetic al „visului lui ’Osmān“, vis prevestitor și ideologic al întemeierii dinastiei osmane şaseseculare şi al ascensiunii vertiginoase a tânărului stat otoman. În partea I, Eminescu a prezentat confruntarea politico – militară, ideologică, religioasă etc. dintre Mircea cel Bătrân, realistul conducător al Ţării Româneşti, şi Bāyezîd I, vulcanicul sultan otoman. Eminescu a folosit ca surse istorice de informare – documentare diferite contribuţii străine şi româneşti, identificate cu certitudine: Josef von Hammer – Purgstall, Geschichte des osmanischen Reiches, vol. I; Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din Istoria Românilor, vol. I; D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman; Gh. Şincai, Chronica Românilor; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărăi Româneşti; B. P. Haşdeu, Istoria critică a românilor. Ca probabile surse istorice sau literare putem enumera: J.W. Zinkeisen, Geschichte des osmanischen Reiches in Europa, vol. I; D. Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane; B. P. Haşdeu, Originile Craiovei (1230 – 1400); Vechiul Testament (Geneza/ Facerea), capitolele 25 – 36; V. Hugo, Booz endormi.

– N. 2. Diferitele episoare specifice din istoria Imperiului Otoman şi a relaţiilor româno – otomane în intervalul temporal: secolul al XV-lea – c. 1877 au fost prelucrate şi prezentate de Eminescu în creaţii în versuri, în proză şi în articole gazetăreşti circumscrise perioadei 1867 – 1883. Creaţiile în versuri vizate în acest caz, enumerate în ordinea cronologică a deru­lă­ri­lor evenimenţiale, sunt: Ştefan cel Mare, [Poemul Putnei – Închinare lui Ştefan Vodă], Ştefan cel Tânăr, Alexandru Lăpuşneanu, Doncilă. Acestora li se adaugă proza Trăia într-un orăşel supus turcilor… şi rezu­ma­tele istorice de lucru ale lui Eminescu. Dintre articolele de ziar scrise de Eminescu – gazetarul se circumscriu tematicii acestei secţiuni următoarele: gru­pajul [„Cinci secole de istorie“], [„Politica orientală în veacul XVIII“], [„Politica Habsburgilor“], [„Drepturile Românilor“], [„Marile pu­teri încalcă tratatele internaţionale“], [„Politica Rusiei în secolul XVIII“], [„Forţa dreptului faţă cu dreptul forţei“], [„O parte a cestiunii orientale“]. Sursele sigure istorico-literare de informare-documentare utilizate de M. Eminescu pentru elaborarea contribuţiilor prezentate la N. 1 – 2 au fost: Chronica Românilor, de Gh. Şincai; Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, Iaşi, 1846-1852, Bucureşti, 1872-1874; E. Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte des Romäniens, I-II. Band; Hammer-Purgstall, G.O.R., II. Band; Istoriile Domnilor Ţărâi Rumâneşti, de Radu Popescu; nuvela Alexandru Lăpuşneanu, de Costache Negruzzi; Brockhaus Konversations-Lexicon; Mayers Konversations-Lexicon; Istoria critică a românilor, de B.P. Haşdeu; Chronica Huşilor şi a Episcopiei Huşilor, de Melchisedec Ştefănescu; Descrierea Moldovei şi Istoria Imperiului Otoman, de D. Cantemir; An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, de W. Wilkinson; Documente privitoare la istoria Românilor, de E. Hurmuzaki, vol. VII; „A.I.R.“; „T.M.I.R.“; Uricariul…, întocmit de Th. Codrescu; Răpirea Bucovinei de M. Kogălniceanu; diferite articole din periodicele româneşti şi europene ale vremii. Ca surse probabile de informare – documentare istorico – literare utilizate de M. Eminescu amintesc poemul Sânta Sofia, de D. Bolintineanu; lucrarea Răpirea Bucovinei, de Vasile Maniu; anumite articole tematice din periodicele româneşti şi europene ale vremii, pe care ziaristul nu le-a amintit şi nu le-a citat în contribuţiile sale, din diferite motive.

– N. 3.  M. Eminescu – istoricul, dublat benefic de M. Eminescu – gazetarul, a prezentat principalele evoluţii ale istoriei Imperiului Otoman (1875 – 1882) şi ale puseului crizei orientale (1875 – 1878) într-un număr important de articole gazetăreşti, peste 255, publicate în periodi­cele: „Curierul de Iaşi“, Iaşi, mai 1876 – octombrie 1877 (c. 205 articole); „Timpul“, Bucureşti, noiembrie 1877 – iunie 1883 (c. 50 articole). La cele peste 255 de articole cu referire directă la tematica specifică N. 3, se adaugă alte c. 100 de articole cu trimiteri indirecte la aceeaşi sferă de preocupări. Aceste  ultime  c. 100 de articole nu au fost contabilizate în această secţiune, referirile la ele făcându-se tangenţial. Tematica celor c. 255 de articole încadrate la N. 3 permite  alcătuirea a cinci grupaje focalizate pe unităţi şi fapte geografico-istorice individualizate între ele, dar puternic interdependente. Întrepătrunderea dintre ele, legică şi logică, generează o unitate în diversitate a analizei evoluţiilor geo – istorice din Imperiul Otoman şi din spaţiile limitrofe, în perioada 1875 – 1883. Pentru aceeaşi perioadă trebuiesc amintite şi preocupările lingvistico – filologice turco / otomano – arabo – persane ocazionale ale lui Eminescu. Deşi marele poet a avut intenţii teoretice educative generoase în domeniul amintit, totuşi nivelul real al acestor preocupări a fost modest, Eminescu rămânând doar la nivelul alfabetului şi abecedarului turco – osmano – arab.

– N. 4. Acţiunea unor anecdote, fabule, diverse cântece etc. cu tematică otomano – orientală, prelucrate de Eminescu, se plasează în Europa sud – dunăreană şi în Orientul Apropiat otomane. Din această categorie tematică fac parte contribuţiile: Antropo­morfism, Familiare – căsătorie, Blesteme, Cătănie – armată, Câteva irmoase…, Cum negustorii din Constantinopol. Sursele de inspiraţie folosite de Eminescu pentru elaborarea creaţiilor sale din această secţiune au fost baladele, povestirile şi cântecele populare, cântecele de haiducie, motive şi subiecte literaro – filosofice general universale, româneşti, sud – dunărene, orientale. Contribuţiile eminesciene circumscrise acestei secţiuni sunt cele mai modeste valoric din totalitatea celor subsumate  temei de analiză a N. 4.

– N. 5. Abordarea tematicii enunţate anterior ar fi incompletă dacă nu ne-am referi şi la Arabia – Orientul Mijlociu, spaţii limitrofe Imperiului Otoman, zone geografice în care Eminescu a plasat acţiunea unor opere în versuri sau în proză ale sale, de factură orientală. Selectiv, din această categorie fac parte operele: În căutarea Şeherezadei, Din Halima, Din cântecele de iubire ale lui Djami, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Kamadeva, Te Twam asi, Poveste indică etc. Eminescu a folosit ca surse de informare-documentare pentru operele din această categorie culegerea de poveşti arabo – orientale O mie şi una de nopţi (Halima), ediţia germană a Cântecelor de iubire ale lui Djami, cursurile de istorie a filosofiei şi literaturii indiene, audiate şi rezumate de tânărul student ipoteştean la Viena şi Berlin, tratatul de istorie a filosofiei budiste indiene de E. Burnouf  (Introduction à l’histoire du Bouddhisme indien, Paris, 1844; 1876), de istorie a literaturii indiene de F.A. Weber (Akademische Vorlesungen über indische Literaturgeschichte, Berlin, 1852), culegeri de basme şi povestiri indiene din epocile antică şi medie. Creaţiile de inspiraţie şi cu tematică indiano – orientală ale lui Eminescu reprezintă un segment important al operei acestuia, cum a demonstrat critica de specialitate din ultimele decenii. Aceste creaţii au fost rezultatul preocupărilor genialului autor pentru Orientul indian şi a capacităţii sale de a înţelege şi a integra într-un sistem filosofico – literar bine articulat valorile şi conceptele perene ale culturii şi civilizaţiei orientale indiene. Operele eminesciene amintite şi prezentate în cele cinci secţiuni, N. 1- 5,  au un numitor comun: preocupările lui Eminescu pentru istoria Imperiului Otoman, a arealelor orientale limitrofe şi a relaţiilor românilor cu aceste entităţi statale, culturi şi civilizaţii, între secolele XIV – XIX. Plecând de la aceste preocupări, abordări şi finalităţi, opera în versuri, în proză şi ziaristică a Zeului rostirii româneşti poate fi clasificată şi luând ca element de referinţă Imperiul Otoman / Orientul şi influenţele reciproce româno – otomano / orientale.

 Istoricul Nicolae Iorga a manifestat și constante preocupări de literatură istorică, de versificație și de cugetare, dramaturgul, poetul și cugetătorul susținând că o concepție istorică bine articulată în componentele ei, armonizată cu o concepție literară care promovează cunoașterea trecutului și a învățămintelor sale prin piese de teatru, poezii și maxime filozofico – culturale, contribuie dual la transmiterea mesajelor și paradigmelor politice, culturale, educaționale, filozofice, civice, naționale, democratice.

Evident, nu putem intra în detalii. Piesele de teatru, cu tematică istorică românească, nominalizate cronologic după perioada desfășurării intrigilor, sunt: Învierea lui Ștefan Vodă, Zidirea Mănăstirii din Argeș, Un Domn Pribeag (Ștefan, fiul lui Petru Șchiopul), Fratele păgân, Mihai Viteazul, Doamna lui Ieremia, Cantemir Bătrânul, Constantin Brâncoveanul, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Lazăr, Contra Patriei, Omul care ni trebuie, Sarmală, amicul poporului, Fata babei și fata moșneagului, Prin vremuri, Frumoasa fără trup, Fiul cel pierdut, Trei piese simple pentru oameni modești, O ultimă rază, Catapeteasma ruptă-n două. Din istoria universală s-a inspirat dramaturgul pentru piesele: Sângele lui Minos, Moartea lui Asur, Moartea lui Alexandru, Casandra, Ovidiu, Isus, Sfântul Francisc, Moartea lui Dante, Un biet moșneag și un doge, Regele Cristina, Molière se răzbună, Vagabondul.

În timpul vieții, N. Iorga a publicat următoarele volume de versuri: Poezii, 1893, Din opera poetică a lui N. Iorga, 1921, …Acuma patruzeci de ani, 1932, Toate poesiile lui N. Iorga, 1939, 1940, de maxime și reflecții: Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul, 1905, Cugetări, 1911, 1972. În toate aceste piese de teatru, în toate volumele de poezii și de cugetări identificăm un alt Iorga, dar, de fapt, același Iorga: istoricul, învățătorul, apostolul, magistrul, dramaturgul, poetul, gânditorul, reperul comportamental major.

Întrebare D.R.: Învățământul românesc, ca multe alte domenii, suferă din ce în ce mai mult. Ca popor avem o vastă istorie și literatură care se predă din ce în ce mai puțin în școli. Ce credeți că a determinat acest lucru și încotro ne îndreptăm ca societate dacă se va continua astfel?

Răspuns D.P.: Este neproductiv educațional, identitar național, patriotic, democratic  faptul că în noul plan-cadru din 2017, nr. de ore la limba și literatura română a scăzut, de exemplu, la clasa a V-a, de la 5 la 4 pe săptămână, iar la istorie, la clasele a VI-a – a VII-a, de la 2 la 1 pe săptămână. O națiune care neglijează însușirea și promovarea limbii și a istoriei naționale  riscă, cu mare probabilitate, să repete experiențe triste, anti-naționale ale trecutului. De ce să retrăim experiențe traumatizante, când le putem preveni prin fortificarea filonului național românesc, prin limba strămoșească și exemplele pozitive ale trecutului cel puțin  trimilenar?

Întrebare D.R.: Și acum, la finalul acestui interviu, în câteva cuvinte, din punctul dvs. de vedere, cum ați descrie istoria literaturii botoșănene după anii ’90?

Răspuns D.P.: Istoria literaturii botoșănene după 1990, sau începând cu 1990, este însăși istoria produselor și activităților literare diverse și complexe botoșănene din ultimele trei decenii: proză, poezie, teatru, reportaj, memorialistică, epigramistică, reviste literare, polemică, curente și grupări literare, congrese, simpozioane, enciclopedii, dicționare, lansări de carte și de antologii de literatură, ateliere de creație, cenacluri, omagieri, comemorări, schimburi interculturale cu alte arealuri geo-literare, vizite reciproce în și din alte zone de creație literară etc., adică aproape totul, pentru că fenomenul literar este pe cât de expansionist, pe atât de perfectibil. Toate acestea în atmosfera marilor provocări de la sfârșit și început de secol și de mileniu: optzeciștii, nouăzeciștii, trimilenariștii au expus și au promovat propriile teme, stiluri, forme literare, temeri, frici, provocări, simpatii-asocieri și / sau antipatii-respingeri, în paralel cu manifestarea unor polemici care nu întotdeauna au fost definitorii pentru susținători și constructive pentru preopinenți. Nu trebuie să uităm sau să ignorăm realitatea că literatura botoșăneană a fost și este parte integrantă a literaturii românești din ultimele trei decenii. Trăim, scriem, transmitem, publicăm, promovăm, luăm atitudine, ne exprimăm în secvențele cotidiene și în momentele bilanțiere. Pentru că orice bilanț trebuie să fie, în același timp, un raport de etapă și un nou program de activitate sau de carieră.