Primit pentru publicare: 26 oct.2015
Autor: Gheorghe MEDIAN, redactor la Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 26 oct.2015

           INTRE  ILUZIE ŞI SPERANŢĂ  

Cu puţin timp în urmă, în Aula Colegiului Naţional „A.T.Laurian”, a avut loc o interesantă dezbatere, având ca subiect necesitatea şi oportunitatea înfiinţării la Botoşani a învăţământului universitar tehnic de stat. Ideea, agreată de Primăria municipiului reşedinţă de judeţ,  a găsit susţinerea tuturor celor prezenţi la dezbateri: reprezentanţi de frunte ai Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, prefectul judeţului, domnul Costică Macaleţi, domnul Gheorghe Sorescu, preşedintele Consiliului Judeţean, inspectorul şcolar general, doamna Mihaela Huncă, domnul Cosmin Andrei, viceprimarul municipiului, domnul Florin Simion Egner, director adjunct şi manager de proiecte al Zonei Metropolitane Botoşani şi a fost primită favorabil de profesorii şi elevii olimpici prezenţi în sală.

Propunerea de a se înfiinţa o universitate tehnică de stat la Botoşani, a fost motivată de necesitatea de a oferi o şansă în plus dezvoltării oraşului şi judeţului, existenţa unei instituţii de învăţământ superior, fiind considerată  unul dintre cele mai eficiente mijloace de impulsionare a acestui obiectiv.

Cei prezenţi la dezbatere, au luat cunoştinţă de intenţia deschiderii unei filiale a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, cu patru secţii: Construcţii ( instalaţii pentru construcţii), Automatizări şi Calculatoare, Mecanică ( inginerie mecanică) şi Textile-Pielărie ( tehnologia textilelor şi confecţiilor) şi de hotărârea de a se face cât mai repede demersurile necesare pentru obţinerea acreditării, astfel încât, din toamna anului 2016, unitatea de învăţământ sa-şi deschidă porţile primilor studenţi.

Fără îndoială, înfiinţarea unei instituţii de învăţământ superior la Botoşani, ar ridica importanţa oraşului, şi i-ar oferi un statut pe care,  era îndreptăţit să-l primească, cu trei-patru decenii în urmă când, asemenea multor capitale de judeţ, dispunea de o puternică bază materială, capabilă să absoarbă o mare parte a absolvenţilor cu studii universitare. Acum, o asemenea iniţiativă ni se pare tardivă, şi greu de pus în practică, ţinând cont, pe de o parte de nenumăratele diligenţe ce trebuie făcute pentru acreditare ( de la spaţiile pentru desfăşurarea cursurilor, laboratoare, cadre didactice cu competenţele necesare specializărilor propuse, până la  campusul universitar absolut necesar) şi pe de alta, de slaba perspectivă ca absolvenţii să-şi găsească un loc de muncă în judeţ, în condiţiile în care sunt atât de puţine firme care i-ar putea angaja. Un element care defavorizează Botoşanii şi-i scad considerabil şansele de a deveni un centru al învăţământului tehnic universitar, îl constituie vecinătatea cu Iaşii şi Suceava, a căror tradiţie în această direcţie, le face, de departe, mult mai atractive.

Cele câteva consideraţii de mai sus, nu înseamnă, nici pe departe, că nu apreciem preocuparea oficialităţilor botoşănene de a ridica nivelul învăţământului, de a oferi o şansă în plus tinerilor pentru a urma, în condiţii mai lesnicioase, studii superioare şi a se specializa în domenii de perspectivă. Orice demers care vizează  învăţământul trebuie apreciat, dar, în acelaşi timp, se impune să vedem dacă acum,  acesta este cel mai important, sau cel mai necesar, dintre cele care ţin de acest domeniu. În acest moment, credem că există o problemă mai presantă decât cea a implementării învăţământului tehnic superior la Botoşani – cea a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la lucru în străinătate. Ne-a relevat-o, la adevărata ei dimensiune, o informaţie oferită presei de Autoritate Naţională Pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie conform căreia, în România, sunt peste 81 000 de copii afectaţi de plecarea părinţilor la lucru în străinătate. 61 374 familii cu 81 581 copii, au cel puţin unul dintre părinţi plecat la lucru în străinătate, iar dintre acestea, 15 675 familii au ambii părinţi plecaţi, numărul copiilor rămaşi acasă fiind de 21 319. Mulţi dintre copiii aflaţi în această situaţie se află la Botoşani, lipsa locurilor de muncă obligându-i pe părinţii acestora să-şi caute de lucru peste hotare.

Consecinţele acestei situaţii sunt multiple. Rămaşi doar în grija unuia dintre părinţi, sau a rudelor, o parte a cestora abandonează şcoala, sau o frecventează fără nici un interes pentru carte, comit acte antisociale, sau devin consumatori de alcool şi, din ce în ce mai mulţi, de droguri. Un număr din ce în ce mai mare dintre aceşti copii sunt abandonaţi sau obligaţi să trăiască în condiţii subumane, ajungând, în final, în instituţiile de ocrotire socială, canalele de televiziune şi presa din toată ţara, difuzând aproape zilnic, ştiri şi reportaje cu această temă.

Acestor copii trebuie să li se ofere o şansă de a ieşi din această situaţie pe care n-o pot depăşi, să li se redea speranţa reintrării într-o normalitate din care au ieşit, fără voia lor, şi credem că o dezbatere pe această temă, cu participarea aceloraşi autorităţi care au fost prezente la discuţiile privind înfiinţarea învăţământului superior tehnic de stat la Botoşani, ar releva şi mijloacele şi metodele de a rezolva această problemă. Poate că, în locul unei Universităţi, de orice profil ar fi aceasta, cel puţin acum, ar trebui înfiinţate la Botoşani şi în alte localităţi în care este cazul, centre după modelul „Şcoală după şcoală”, unde copiii din familiile cu părinţi plecaţi la lucru în străinătate (şi numai aceştia), să poată veni după ore, să-şi pregătească temele pentru a doua zi şi de ce nu, să fie consiliaţi de psihologi, pentru a putea suporta fără urmări, despărţirea de părinţi.  Copiii ar evita astfel influenţa nefastă a străzii,  anturajele nesănătoase, ar fi mai atenţi la tot ceea ce fac şi cu siguranţă, destinul celor mai mulţi dintre ei, ar putea fi cu totul altul decât cel care li se prefigurează acum.

Realizarea unui asemenea obiectiv, ar trebui susţinută, fără îndoială, de Primăria oraşului, de Prefectura judeţului şi de Consiliul Judeţean, de Inspectoratul Şcolar Judeţean, de Biserică, şi bineînţeles de părinţi. Există, sau pot fi create spaţii cu o asemenea destinaţie, prin sistemul voluntariatului, s-ar putea găsi şi dascălii care să-i supravegheze  pe copii şi să-i ajute la lecţii şi desigur, se vor găsi şi sponsori care să susţină din punct de vedere material o asemenea iniţiativă. Trebuie doar curaj pentru a pune în discuţie această gravă problemă socială şi nu ne îndoim de faptul că, se vor găsi oameni curajoşi care să o facă. Este în joc viitorul unor copii care nu poartă nicio răspundere pentru situaţia în care se află şi este de datoria tuturor instituţiilor cu competenţe şi obligaţii în domeniul social să intervină. „Şcoala după şcoală” ni se pare cea mai eficientă metodă de a veni în sprijinul copiilor defavorizaţi din motivul expus mai sus, iar implementarea ei, va însemna mai multă disciplină în şcoli, un plus de linişte pentru familiile celor plecaţi, şi un exemplu pentru localităţile care se confruntă cu această problemă, de modul în care, spre folosul tuturor, ea poate fi rezolvată.