Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

INCURSIUNE ÎN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PUBLIC DIN ORAŞUL BOTOŞANI

Primit pentru publicare: 07 Ian. 2019
Autor: Alexandru HRISCU, Cluj – Napoca
Publicat: 09 Ian. 2019
© Alexandru Hriscu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Pentru a înțelege mai bine factorii care au dus la inițiativa creării primelor școli din târgul Botoșani,  nu avem cum să nu parcurgem o pagină sumară din începutul învățământului din oraș.

Totul se presupune că începe de la hrisovul din 27 decembrie 1759 emis de domnitorul Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) prin care este atestat învățământul „de stat” în târgul Botoșani, susținut ȋntr-o școală domnească ȋnființatǎ de cǎtre acesta. Documentul ne relatează următoarele: ,,De vremece ne am încredințat Domnia Mea că la târgul Botoșanii este trebuință ca să fie o școală domnească pentru învățătura copiilor, după cum au fost și mai înainte, iată dar și Domnia Mea am dat voie să se facă această școală la târgul Botoșani. Și s-au poroncit la Vornicul de Botoșani ca să găsească dascăl să puie la școala aceia, și pentru osteneala dascălului s-au făcut orânduiala din banii Botoșanilor, adică din tot sfertul de 5 lei, care bani să deie Vornicul de Botoșani, de vrem ce i se ține de samă socoteală. Așișderea am mai făcut Domnia Mea milă cu dascalul ce va fi la școala aceasta; întâi el să fie scutit de bir pe capul lui și de toate alte dări și angării oricâte ar fi pre alții în țara Domniei Mele, el nimănui nimică să nu deie…”.[1]

Dupǎ ani, Grigore Ghica al III-lea (1764-1767),  fiind ajuns pe tronul Moldovei, începe sǎ modernizeze învățământul dar și Academia Domnească de la Iași, în spirit occidental, dându-le noi valențe spre modernism și înflorire culturală.

Astfel, acesta emite un document prin care dispune a se înființa două școli de limbă greacă la Botoșani, Galați și Focșani, dascăli fiind emeriții negustori locali (ceea ce era o noutate, deoarece până la acea vreme doar boierii veliți aveau această onoare) și douăzeci de școli românești (trei la episcopie și douăzeci și trei în capitalele ținuturilor)[2], plata dascălilor fiind de 120 de lei.

Autorul primei monografii a Botoşanilor, membru de onoare al Academiei Române, Artur Gorovei, precizeazǎ ȋn lucrarea sa cǎ nu se știe nimic referitor la organizarea acestor şcoli, neexistând documente în acest sens.

Ulterior, un alt istoric al orașului, Ștefan Ciubotaru în scrierea sa ,,Pagini din istoria învățământului botoșănean 1759-1948”, editată la editura Litera la pagina 40, afirmă că predarea se făcea pe baza cărții bisericești iar elevii ȋnvǎțau și principalele noțiuni de aritmetică, ținând cont de faptul că târgul avea, în a doua jumătate a secolului XVII, câteva biserici de rit creștin ortodox, trei dintre ele ridicate prin mărinimia și pomenirea domnitorilor Moldovei, acestea fiind: ctitoria lui Ștefan cel Mare- mănăstirea Popăuți (1496), ctitoriile doamnei Moldovei Elena Rareș- biserica cu hramul Sfântul Gheorghe (1551) și biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului cunoscută ca Uspenia (1552). În dughenile celei din urmă biserici s-a închegat un adevărat focar de alfabetizare a tineretului târgului, și nu numai, care aveau posibilitatea de a frecventa aceste cursuri, precum  relatează hrisovul din anul 1796, emis de domnitorul Mihai Șuțu (1793-1795): ,,[…] Deci luând samă Domnia Me că în târgul Botoșani nu se află școală și socotind că se cade, n-am lăsat  a nu se rândui și acolo o școală și dascal Elinesc și spre întemeerea acestei școale cu sfatul Preosfinției sale Mitropolitului Chir Iacov, și a dumisale veliților boeri, ia să dăm danie și afierosim pe biserica de obștie  ce se numește Ospenia la care să prăznuește Adormirea Prea Curatei Maicei Dumnezăului nostru, ca să fie la școala de acolo dimpreună cu toate dughenile și afierosirea ce are și va avea de acum înainte această biserică și rânduim Domnia Me și Epitropi atât asupra școalei cât și asupra bisericei […] ci va prisosi afară din trebuința bisericii să aibă a agiuta pe ucenicii săraci iubitori de învățătură care vor năzui la acea școală, și oricând va veni la lipsă de dascal Elinescu să aibă a arăta la Preasfinția sa părintele Mitropolitul și la Dumnealor Epitropii școalei cei mari de aicea din Eși (Iași), ca să orânduiască dascal de aice și leafa dascalului Elinesc cât și a dascalului de carte bisericească și de carte moldovenească să se deie din venitul școalelor nelipsit, și spre agiutoriul școalei aceștia, hotărâm Domnia Me ca să aibă şi doisprezece liude scutelnici. Drept aceia poroncim Domnia Mea D-tale VelVisternic ca să-i treci la izvodul de scutelnici, ce este cu pecetea gospodîn Visterie și să-i aibă nesmintiți de acum înainte. Poftim dar Domnia Mea pe alți frați luminați Domni pe cari Sfântul Dumnezeu îi va orândui în urma noastră la Domnia acestei țări, să nu strice această rânduială, ci mai vârtos să o întărească, pentru a domniilor sale veșnică pomenire.
Scrisu-s’au hrisovul acesta la scaunul Domniei Mele, în oralul Eșii, ăntru cea dintăiu domnie a noastră la Moldavia, în anul al doilea. La let 1796 fevr. 15.”[3]

Între timp numărul elevilor s-a mărit, astfel, peste unsprezece ani, noul domnitor pe scaunul Moldovei, Alexandru Callimachi (1795-1799), la cererea epitropilor Teodori Mustață și Grigoraș Avram, emite hrisoavele de la 1796 și 1797 prin care crește veniturile și resursele școlii domnești scutind ,,trei sute de boi de negoț de vamă și de cornărit[4]”[5], ceea ce reprezenta un câștig destul de însemnat, precizează autorul primei monografii a orașului- Artur Gorovei la pagina 343.

Epoca fanariotă, s-a remarcat, printre altele, în Moldova, prin frecvența schimbărilor destul de dese a domnitorilor. Prin urmare, ținutul dintre Siret și Nistru capătă un nou domnitor- Alexandru Moruzi (1802-1806) care observând creşterea considerabilǎ a numărului elevilor, dispune la 17 august 1806 să se adauge sumei de 620 încă 250 de lei, și totodată 300 de lei anual din veniturile Doamnei, pe care le trăgea de la Botoșani, aceste sume de bani adăugându-se la venitul școlii din curtea bisericii Uspenia.[6]

În urma jalbei poporenilor către domnitor din 5 martie 1820, din cauza faptului că școala nu mai funcționa, domnitorul Mihail Șuțu (1819-1821) consemna: „[…] De la o vreme cuprinderea venitului și a miluirei ce avea (școala) smintindu-se și perzăndu-se au venit și școala în zăticuire și cu totul în nelucrare”, și în dorința de “a aduce în ființă un lucru ca acesta de trebuniță”, urmând să dea ordine ca din venitul școlilor din Iași să se dea anual câte 750 de lei la Școala Domnească din Botoșani, și din venitul târgului, pe care Doamna îl încasa, să se dea înca 300 de lei.[7] Pentru a ridica iarăși veniturile școlii, domnitorul dispune ca să se dea școlii ,,venitul vătăjiei de harabagii[8] din târgul Botoșanii, care dinainte este dat afierosire[9] biserecei Ospeniei și școalei”.[10] Procedând ȋn acest fel va scuti școala de plata vamei și a impozitului pe vite și va impune ca epitropii școlii să fie dintre ,,boeri și negustori orășăni, și să se plătească dascăli pentru limbă elinească, pentru limbă grecească și cea moldovenească.”[11]

Din cauza lipsei documentelor, nu mai avem nici o mențiune despre această școala, până abia după vreo 10 ani, însă sunt consemnate  alte școli pe care târgul le-a avut în vechime și care sunt doar menționate, coagulate în jurul bisericilor ortodoxe, una fiind școala de psaltichie din curtea bisericii Sfântul Dumitru amintită ,,într-o scrisoare a spătarului Calimachi adresată bisericii Sfânta Parascheva în 1802”[12], iar cealaltă din ,,ținutul bisericii Trei Ierarhi”, atestată prin 1814 ȋntr-un zapis al poporenilor din mahalaua Vrăbienilor.[13]

Anii esențiali ai școlilor din Principatele Române, încă neunite, încep atunci când este emis Regulamentul Organic prin care s-au pus bazele învățământului public, și nu numai, prin înființarea, controlarea  și organizarea de școli primare în orașe și sate, limba de predare fiind româna,  studiată îndeaproape și în clasele ,,umanionare”, numite ulterior învățământ secundar.[14]

În urma aplicării Regulamentului Organic, învățătorul Anton Velini este repartizat la școala târgului Botoșani în urma absolvirii examenului cursurilor de pedagogie de la Iași.[15] Astfel, Botoșanii capătă primul dascăl ,,cu acte în regulă”, de origine italiană, urmând între timp să-și românizeze numele în Gheorghiu (cu care va și apărea în primele acte emise de școală), pentru a-și putea continua studiile pedagogice, fiind scutit de taxele de străin.[16] Acest pionier al învățământului primar cere Eforiei târgului Botoșani, la venirea sa, cele trebuincioase desfășurării cursurilor și primește ca local de școală o cameră într-o casă din curtea bisericii Sfântul Dumitru, un loc istoric pentru oraș ȋn zilele noastre. Documentul complet al primului inventar al școlii, ce valora ,,747 lei și 20 de parale”[17] datoritǎ importanței sale istorice preciza: “12 scaune nemișcătoare, 12 mese nemișcătoare, 16 telegrafuri, 15 cercuri de fier cu cârligele lor de atârnat, 42 macavale, 20 arătătoare, 2 mese mișcătoare, 3 scaune mișcătoare, 3 tabele, 1 catedră, 16 table de tiniche, 1 clopoțel, 1 fluer mic. De aceste este neapărată trebuință.”[18] Iar lista continuă cu niște indicații- “Meremetul[19]caselor: Fereștrele câte cu două rânduri, Păretele odăiei cei mici de scos afară, meremetul cuhnii, Pe dinainte gard și poartă, Sobele meremetisite, Tencuite și văruite toate casele.”[20] În acea cameră, se spune că a funcționat și vechea școală domnească amintită mai sus, mutată din curtea bisericii Uspenia.

Numirea Eforului școlii nu a întârziat să apară, astfel, la 1 noiembrie 1832, Epitropia Învățăturilor Publice a decis să-l numească pe Alecu Calimach, vornicul de Stâncești, ca epitrop[21], luând ființǎ totodatǎ Școala Publică de Băieți numărul 1 din târgul Botoșani.

Note:
[1]Artur Gorovei, Monografia Oraşului Botoşani,  Ediţia Primăriei de Botoşani, Fălticeni, 1924, p. 338.
[2] Mihai Ioan, Nistorică Sorin, Onofrei Ioan,  Istoria Liceului „Laurian” din Botoşani. Axa, Botoșani, 1999, p. 10 apud Bârsănescu Ştefan, Bârsănescu Florela, Educaţia, învăţămîntul, gîndirea pedagogică din România, dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 40.
[3] Artur Gorovei, op. cit., p. 342.
[4] Impozit pe vite.
[5] Ibidem, p. 343.
[6] Ibidem, p. 344.
[7] Ibidem.
[8] Căruțaș, cărăuș.
[9] Spre cheltuire.
[10]Ibidem.
[11]Ibidem.
[12]Ștefan Ciubotaru, Din trecutul școlii botoșănene. Profesori. Învățători. Mărturii, Axa, Botoșani, 1997,  p. 14-15.
[13] Ibidem.
[14] Mihai Ioan, et. al.,  op.cit., p. 12.
[15] Ștefan Ciubotaru, op. cit, p. 51.
[16] Ibidem.
[17]Artur Gorovei, op. cit, p. 350.
[18] Ibidem.
[19] Reparație.
[20] Ibidem, p. 350.
[21] Ibidem, p. 353.