ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Jocul existențial prin prisma oportunismului

Primit pentru publicare: 29 Dec. 2018
Autor: Gruia COJOCARU, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 30 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Istoria lumii a demonstrat că oportunismul este una dintre marile calități ale unei națiuni. Orice stat, prin decidenții săi, este obligat de presiunea publică să valorifice eficient culoarul istoric al prezentului. Cine ignoră necesitățile timpului pierde șansa dezvoltării. Ce-ar fi însemnat, de pildă, în Antichitate, absența unirii forțelor Imperiului Roman de Apus cu cele ale vizigoților, inamicii săi tradiționali, în anul 451, pe Câmpiile Catalaunice, din Franța de astăzi, când hunii lui Attila, care devastaseră Europa Centrală și de Est, invadaseră și Galia? Cum însă poate fi caracterizat  gestul generalului Flavius Aetius, comandantul armatei romane, care – după ce l-a implorat pe Theodoric I, conducătorul oștirii vizigoților, să lupte împotriva Biciului lui Dumnezeu, după cum era supranumit în epocă regele hunilor – a ordonat, în secret, asasinarea aliatului său de origine germană?!? Așadar, în ce cheie putem descifra ultima mare victorie a imperiului, sărbătorită cu fast de romani, aceiași romani care, prin însăși împăratul lor, Valentinian, și-au ucis salvatorul trei ani mai târziu, în septembrie 454, la Ravenna – capitala Imperiului Roman de Apus începând cu anul 402 –, după ce pericolul hunilor a dispărut prin moartea lui Attila? Firește că e vorba de oportunism și machiavelism, caracteristici ale popoarelor care au prosperat din plin și au ajuns astăzi la un impresionant grad de opulență.

Și totuși, încerc o nouă provocare: cum ar fi arătat harta României după Primul Război Mondial, dacă am fi intrat în conflict de partea Puterilor Centrale? Sau, oare perioada de neutralitate, din primii ani de război (1914-1916), n-a avut ca fundament tot un calcul mercantil, de tipul: unde se înclină balanța puterii, hop și eu, poporul român?!? Expectativa românească, care s-a dovedit a fi o victorie diplomatică la finalul războiului, nu a fost tot un oportunism, care n-avea nimic în comun cu onoarea, principialitatea, fair play-ul?! Ca să nu mai vorbim de existența Tratatului secret al României cu Tripla Alianță, din anul 1883, despre care am făcut vorbire într-un articol mai vechi. Există însă astăzi vreun bun român care să nu venereze făurirea României Mari – rezultat al efortului conjugat al poporului român și al jertfei soldaților săi în prima conflagrație mondială din Istorie?!?…

Aș putea continua aproape la nesfârșit cu revelarea episoadelor istorice rostite prin prisma oportunismului și cred că tema în sine poate fi oricând o sugestie pentru un doctorat în regim de neplagiat… Până atunci – dacă nu cumva se va găsi un oportunist care să aresteze ideea – ar fi poate interesant să deslușim cum este posibil să nu înfierezi oportunismul poporului tău, atunci când demersul acestuia a fost un succes, dar să detești persoanele din sfera ta de interes, dacă uzează de cameleonism în atingerea scopurilor personale. Cum apare un individ mai bine ancorat în peisajul socio-economico-cultural, cu etică focalizată pe absorbția resurselor din jur cu o determinare și rapacitate superioare semenilor săi, toți îl vor invidia, disprețui și urî chiar dacă din teamă ori tot din oportunism (sic!) nu i-o vor arăta. N-am cunoștință de cineva care și-a făcut o îndeletnicire din a sufla afacerile celor din jur – de pildă, un anume X dorește să cumpere o suprafață de teren de la o persoană oarecare, rezolvă problema intabulării imobilului, însă la notariat vine și un Y, oportunistul, care-l seduce pe vânzător – și să fie agreat la modul sincer în cercurile sociale pe care le frecventează.   

De ce folosim un gen de unități de măsură în evaluarea indivizilor, ca entități distincte, și un alt tip de balanță în cazul popoarelor?… Să fie la mijloc faptul că, atunci când e vorba de un act de oportunism al propriei națiunii sau al unei rude apropiate pasul în sine, cu potențiale beneficii și pentru noi, este nu doar scuzabil, ci și demn de toată admirația, pe când în cazul altei națiuni, ori a unui individ de care nu suntem legați nici măcar prin ură, acțiunile similare trebuie percepute diferit?!? Acel Y, despre care am făcut vorbire, este un campion pentru celula sa, dar o canalie pentru cercul acelui X, care a rămas cu ochii în soare. Și, ca să rotunjesc abordarea: anexarea Crimeei în anul 2014 de către Federația Rusă a fost un act strategic magnific în viziunea poporului rus (nu întâmplător cota de simpatie a președintelui Vladimir Putin, în scădere alarmantă pentru Kremlin, a explodat după acel moment), dar, din perspectiva națiunii ucrainene, a fost o acțiune criminală; la rândul lor, occidentalii au condamnat agresiunea rusească.

E limpede că, la toate nivelurile, dacă suntem lucizi există măcar două planuri pe care putem naviga, acceptând manipularea dacă ne vine ceva în traistă și atacând-o violent dacă ne minează interesele. Iar cu Adevărul, Dreptatea, Onestitatea cum rămâne?!? O epocă în care religia supremă este banul obținut ușor – ,,numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”, după cum, cu mai bine de un secol în urmă, observa ironic poetul Mihai Eminescu în ,,Scrisoarea III” – poate sacrifica fără să clipească dimensiunea etică în numele Oportunismului.