Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

La castelul Miclăuşeni, Butea, Iaşi, « Călătorie la 1900” în septembrie 2014

 

La castelul Miclăuşeni, Butea, Iaşi, « Călătorie la 1900” în septembrie 2014

Deschiderea festivă a Complexului muzeistic şi turistic

  

           La rubica Bizarerii din pagina cu Opinii a Ziarului de Iaşi din 23 august a.c. citisem că  “5 lei pentru adulţi » taxa de vizitare la mânăstiri  este un semn că  în România biserica e departe de a face afaceri perfecte.

Acelaşi ziar însă, din 26 august ne atenţionează şi ne trimite la reţeaua de socializare Facebook: « Fiţi « Boier ori cucoane », la Castelul Miclăuşeni se reface atmosfera de epocă. Evenimentul, ne spune Paula Scânteianu, aflat la prima ediţie, se desfăşoară în zilele de  6-7 septembrie 2014 şi promite atmosfera specifică perioadei Belle Epoque, cu « zaharicale şi poveşti boiereşti cu iz dulce-amărui, cocoane, mofturi, moftangii, muzichie şi trăsuri, jocuri şi ateliere pentru copii, make up şi accesorii de epocă, târg de antichităţi  şi hand made ».

Puteţi deveni « boier ori Cocoană » într-o frumoasă poveste, aflată la prima ediţie, intitulată « Călătorie la 1900 ». Evenimentul va avea loc la Castelul Miclăuşeni din Butea, Iaşi, în perioada 6-7 septembrie. Deschiderea va avea loc sâmbătă la ora 10 şi se va încheia a doua zi, duminică, la ora 18.

Invitaţia  este făcută pentru toată lumea direct pe reţeaua de socializare facebook – fără ca cititorilor Ziarului să li se spună cine sunt organizatorii, dar socotim că Biserica nu lipseşte, dovedindu-şi de data aceasta abilităţile şi în această privinţă, din motivele pe care cititorii le vor înţelege – dar ni se precizază preţul, diferit în funcţie de serviciile prestate. Astfel, pachetul complet « Belle Epoque » este de 200 lei şi include prânz cu meniu de epocă, dineu şi o noapte de cazare cu mic dejun ; pachetul « Castelan » la 160 lei include  dineu şi o noapte de cazare cu mic dejun , iar pachetul « Serată » la numai 100 lei conţine doar participarea la dineu…

Cei care doresc să meargă pentru activitatea de la Castel şi pentru Târg au intrarea liberă, scrie Ziarul.

Organizatorii ( ?) recomandă participanţilor să apeleze la vestimentaţia adecvată epocii : culori pastel, bluze bufante, fuste lungi şi ample, mănuşi şi umbrele din dantele, şaluri, perle, pălării cu borul mare, joben sau melon, baston, pantalon de stofă.

 

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este o clădire în stil neogotic, construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturdza şi soţia sa Maria  în satul Miclăuşeni, la 20 km. de Roman şi 65 km. de Iaşi, în prezent aflat în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi este inclus în lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2010, ca parte a ansamblului Mânăstirea Miclăuşeni – format din trei monumente: Biserica „Sfinţii Voievozi”, „Buna Vestire”-datând din 1787; Castelul Sturdza-datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea; Parcul- datând din secolul al XIX-lea.

Despre conacul propriu-zis este de reţinut în primul rând anul 1410 când domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul domnesc, o moşie situată în apropierea de Lunca Siretului, devenită cunoscută sub numele de Miclăuşeni.

După moartea vornicului, la 1591, 25 aprilie, urmaşii au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623) căruia i s-a întărit şi satul  cu  acelaşi nume la 1598.

La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Simion Stroici a construit aici la Miclăuşeni un conac  ale cărui ruine se mai vedeau şi la începutul secolului al XIX-lea.

La 5 iunie 1622 vistiernicul a lăsat satul Miclăuşeni „Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei şi fiului meu,  Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot pentru că i-am luat predânşii ca să-mi fie feciori de suflet”.

La sfârşitul secolului XVII-lea (în 1697) urmaşii lui Lupu Prăjescu neavând moştenitori direcţi au lăsat domeniul  fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza, pe moşia căruia au continuat să muncească ţăranii clăcaşi şi ţiganii vătraşi robi, despre care Costin Merişca scrie în lucrarea „Castelul Miclăuşeni în cultura noastră” (Editura Cronica, Iaşi, 1996) că au continuat să poarte numele după meseriile practicate: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu…

Şi mai scrie istoricul mai sus amintit în aceeaşi carte: „Miclăuşenii n-a fost o localitate reprezentativă pentru satele din jur, de vreme ce jumătate dintre locuitorii săi erau urmaşii foştilor robi ţigani, vătraşi romanizaţi şi siliţi să se gospodărească. Dar, pe de altă parte şi realitatea social-economică a fost o piedică, precum şi discordanţa între cultura la nivel european al boierilor şi puţinul lor interes pentru propăşirea intelectuală a ţăranilor”…

În anul 1752  vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter, în formă de cruce. Conacul avea 20 camere, câte zece pe fiecare etaj. Grajdurile conacului adăposteau cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Interesat şi preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie a construit în anii 1821-1823 o biserică în curte, în apropierea Castelului, înzestrând-o cu o catapeteasmă frumoasă în stil baroc, cu numeroase şi necesare obiecte valoroase de cult. El este şi cel care s-a ocupat de construirea grajdurilor pentru cai.

Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. „A fost cel mai mare parc particular din Europa, cu 42 de hectare, avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune că aici a scris Alexandre Dumas – fiul multe cărţi. Mobilele care au fost erau din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intersii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, cu motive geometrice şi florale.   Scările erau din marmură de Dalmaţia. Plafoanele şi pereţii interiori erau toţi pictaţi în ulei, pe ele aflându-se înscrise numeroase  dictoane în limba latină. Părţile componente din lemn, uşile, ferestrele, lambriurile, scările interioare erau realizate din lemn de stejar, tei şi răşinoase, bogat sculptate, profilate, traforate şi lustruite cu şelac la nivel de mobilier stil. La exterior, pereţii erau împodobiţi cu decoraţiuni în autorelief, printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza – un leu cu o sabie şi o ramură de măslin  sau elemente simbolice realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke, ajutat de către Maria Sturdza care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei. Elementele neogotice stau în decoraţiunile Castelului:  turnuleţele gotice, armuri medievale, sala de manej, dictoanele latineşti înscrise pe pereţi, turnul de intrare cu pod peste şanţul cu apă  ”, prezintă ghidul edificiul.

Alecu Sturdza s-a ocupat şi de achiziţionarea de cărţi şi manuscrise care au îmbogăţit colecţiile conacului.

“Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţie de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa  sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi dumnealui un mare număr de letopiseţi manuscrise, dară care sunt  mai noi decât manuscrisele păstrate de mine”, scrie Mihail Kogălniceanu în Prefaţa la Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ediţia a II-a.

Deşi era văr cu domnitorul Mihai Sturdza (1734-1849), Alecu Surdza a îmbrăţişat şi susţinut ideile revoluţionare de la 1848. A murit de holeră în anul 1848 şi a fost înmormântat în biserica conacului. Există suspiciunea că ar fi fost otrăvit din porunca domnitorului.

De administrarea domeniului, după moartea sa, s-a ocupat Ecaterina (Catinca), soţia sa care a lăsat moşia fiului său George A. Sturdza în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit  cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, şi s-au mutat la moşia Miclăuşeni.

Dornic să refacă clădirea conacului, noul proprietar a vândut câteva păduri, a luat cu împrumut  100.000 lei de la Societatea de Credit Financiar Român, cu gaj pe moşia Miclăuşeni, şi între anii 1880-1904 a construit pe amplasamentul  vechiului conac actuala clădire, un palat în stil neogotic, copie a castelelor feudale apusene, amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc de la Ruginoasa.

Planurile construcţiei au fost realizate  de arhitectul Iulius Reinecke şi I. Grigsberg, cu următoarea inscripţie pe pereţii clădirii: „Casa ridicată aici de strămoşul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adăugându-se de către Dimitrie biserica şi grajduri, sub Ioan Sandu Sturdza Principe, mărită şi încorporată cu grădini de Alexandru şi Ecaterina părinţi, sub Mihai Grigore Sturdza Principe, fiind adăugat manej în anul de la Hristos”.

Într-adevăr, Castelul adăpostea o colecţie valoroasă  de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi de marmură de Carara, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare preţ, numai colecţiile de cărţi numărau 60 mii de exemplare, multe din ele-ediţii princeps sau rarisime, după cum informează sursa noastră Wichipedia.

Singurul copil  al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina, care s-a căsătorit în 1897 cu Şerban Cantacuzino, fără a avea copii. Soţul  ei a murit în 1918, Ecaterina rămânând văduvă de tânără, ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, care, dovedindu-se dezinteresat de moşie, a emigrat în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1907, cu ocazia răscoalelor, ţăranii din Miclăuşeni şi Butea s-au adunat  la poarta de la răsărit a conacului şi au cerut  să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele, a pus un slujbaş să noteze cât pământ vrea fiecare, apoi le-a spus să meargă acasă, că vor primi pământul dorit.

În timpul primului război mondial Castelul a servit ca spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au lucrat în el ca infirmiere. Marele compozitor şi violonist George Enescu a fost şi el oaspetele spitalului, concertând la patul răniţilor.

În anul 1921, prin Legea agrară ţăranii de pe moşia Miclăuşeni  au fost împroprietăriţi  cu aproape 1700 hectare pământ, parcelat în 810 loturi.

Mult timp administrarea Castelului a fost făcută de Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În 1944, odată cu apropierea ofensivei  sovietice, Ecaterina a părăsit Miclăuşeniul, luând cu ea din odoarele bisericeşti constituite la 1823 de marele logofăt Dimitrie Sturdza. Iniţial, ea a refuzat să evacueze şi Biblioteca, predând Episcopiei Romanului inventarele. În iarna 1944 în Castel au staţionat prizonieri nemţi. Castelul a fost grav devastat de trupele sovietice care, neobişnuite cu cartea, au folosit cărţile drept combustibil pentru sobe, cum au procedat peste tot unde au găsit cărţi,  nu numai în România. Unele volume au fost găsite mult timp în localitatea  Târgul Frumos folosite ca ambalaje în prăvăliile locale. Din Castel a dispărut şi mobilierul

Ni se relatează, parte din cărţile rămase au fost strânse de Iacob Popper şi Jean Ackerman, anticari, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice cu scop de a le proteja. Unele au fost depuse la sediul ARLUS din Iaşi, altele vândute Bibliotecii Centrale Universitare Iaşi ori scoase din ţară. Parte au rămas Bibliotecii Episcopiei Romanului…

Spre sfârşitul vieţii Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit  sub numele  de maica Macrina.

La 21 aprilie 1947 ea a donat Episcopiei Romanului Castelul Miclăuşeni, parcul de 30 hectare cu pădurea, biserica clădită de părinţii săi, Gheorghe şi Maria Sturdza, şi toate dependinţele, cu clauză ca aici să se amenajeze o mănăstire pentru maici.

În anul 1953 comuniştii au desfiinţat  aşezarea monahală de la Miclăuşeni iar maicile au  fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul de la Miclăuşeni  intrând în proprietatea Statului.

Ecaterina a murit la Schitul Cozancea iar osemintele ei au fost aduse în 1970 şi înmormântate în cimitirul familiei de lângă biserica din Miclăuşeni.

Castelul a servit şi ca Depozit militar pentru material explozibil.

În 1960 a devenit sediul Centrului de plasament  pentru  copii handicapaţi psihic sever, aici a funcţionat  şi o Şcoală specială.

În noaptea  de 23 decembrie 1968 la mansarda Castelului a izbucnit un incendiu  şi au ars şi ultimele  mobile originale. În 1985 mansarda şi acoperişul Castelului au căzut pradă altui incendiu devastator. Apa folosită  la stingerea incendiului a contribuit  la degradarea progresivă a imobilului în întregimea lui.

În anul 2002, la un an de la mutarea de aici a Centrului de plasament a copiilor cu handicap, Ziarul de Iaşi din 12 august cu titlul „Castelul blestemat zace în paragină”, semnat  Mirela Corlăţan, consemna că încă mai persista mirosul de urină îmbibat în pereţii şi duşumeaua Castelului.

Adevăratul blestem a castelului nu a fost focul cât mai degrabă oamenii care l-au devastat dar au pus şi focul.

Loc înfloritor ca întâietate a drumurilor principale ale Moldovei, care duceau spre Ţarigrad, Liov, Cracovia şi Danzig, strălucirea Miclăuşenilor a pălit an de an, mai ales după ce capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iaşi, cum avea să se întâmple mai târziu, după Unirea de la 1859,  şi cu Iaşi faţă de Bucureşti, care nici astăzi nu-i prea interesat de soarta restului localităţilor ţării.

În 2001 Castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001 Centrul de plasament  s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu.

În 2003 regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva  secvenţe din filmul „Orient Express” la Castelul de la Miclăuşeni. „E destul de necunoscut Castelul de la Miclăuşeni ca arhitectură între castelele româneşti şi eu zic că e un loc care ne face cinste. E o mândrie însemnată, lucrurile sunt extraordinare şi dovedesc existenţa unei atitudini deosebite. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei  a înţeles foarte bine necesitatea prezenţei noastre şi a acceptat să filmăm la Miclăuşeni, lucru pentru care îi mulţumim”, declara Sergiu Nicolaescu la premiera filmului „Orient Express”.

Prin Hotărârea Guvernamentală nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-au stabilit reparaţiile necesare la Castel  şi a peisagisticii în zonele adiacente. În 2004, cu bani europeni, 2,4 milioane lei, care înseamnă 685.700 euro, Mitropolia a început restaurarea Castelului şi a dependinţelor.

În anii 2003-2005 aici s-au efectuat importante lucrări de consolidare şi restaurare, lucrări generate de infiltrarea apelor subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, restaurarea întregii picturi, reconstituite după fotografii elementele decorative, piesele de mobilier din lemn, ferestrele, uşile, lambriurile, sobele  şi parchetul original, corect conservate.

S-a păstrat şi textul  Pisaniei  vechii biserici construite de vel-vornicul Ioan Sturdza care are următoarea inscripţie în limba română cu caractere chirilice: „Această sfântă biserică întru care se prăznuieşte  seborul sfinţilor celor fără de trup îngerii Mihail şi Gavril care din temelie sau ziditu de dumnealui Ioan Sturdze vel-vornic fiul Sandului Sturza vel-logofătu la leat 1782”.

Camera în care a locuit Ecaterina Sturdza – şi nu numai ea – are parchet nou şi gresie crem la toaletă, iar mobilierul, reconstituit, imită originalul, dar nu este din trandafir.

Acum castelul de la Miclăuşeni are cu totul altă faţă, de aceea şi urarea din Ziarul de Iaşi pe care o completăm: Fiţi “boieri ori cucoane”, bineveniţi la Miclăuşeni de 6 şi 7 septembrie 2014, unde vă aşteaptă un parc minunat, un edificiu cu camere cochete, cu apă curentă, baie şi toalete, o bucătărie utilată ultramodern la care măicuţele mânăstirii realizează adevărate miracole culinare.

Să nu vă uitaţi costumaţia – jobenul, bastonul şi…!

Cu trecerea de la ruină la actualul Complex turistic monahal cu numele „Sfântul Ilie” emblemă de suflet şi acţiune a celor vrednici, se  punctează încă un important punct turistic pe harta judeţului Iaşi şi a României, merite care îi revin Patriarhiei României şi Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Ion N. Oprea

 

 

Scriitoare, poliglotă, pictoriţă, istoric, alpinistă, pasionată de rochii superbe. A cucerit vârful Monch şi a pus acolo un steag românesc  cu broderie făcută de mâna ei. O femeie incredibilă, despre care ştim prea puţin Elena Ghica (Dora d-Istria)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5