Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Jerry Schwartz ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Jerry Schwartz s-a născut la 6 martie 1950, la București și a murit la 4 februarie 2019, în același oraș, unde a fost incinerat. Nu a fost căsătorit și a avut un fiu. A absolvit Facultatea de Arte Plastice a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (astăzi, Universitatea Națională de Arte) din Capitală. A lucrat ca redactor la Radio Tinerama (1993-2001) și Radio România Tineret (2002-2004), precum și ca redactor-șef adjunct la Radio 3Net – în prezent, Radio 3Net „Florian Pittiș” (2004-2015). A activat în formațiile Amicii, FlaPo/Flacăra Pop (1982-1985), Totuși și Compania de Sunet (1985-1989). A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1982-1985). A participat la mii de spectacole și a efectuat sute de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Este prezent pe triplul disc long play „Cenaclul «Flacăra» în concert” (1982), discul long play „Nimic fără oameni” (1989) al lui Valeriu Sterian, compact-discul „Front fără învingători” – volumul 12 (2008) al Cenaclului „Flacăra” și digital video discul „Cenaclul «Flacăra» – Te salut, generație în blugi!” (2010).

Jerry Schwartz (chitară bas) a fost un cunoscut muzician, care s-a remarcat prin colaborările cu artiști, formații de muzică rock și Cenaclul Flacăra. Despre acest fenomen, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 19 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

• – Te salut, Jerry Schwartz!
• – Te salut și eu!
• – Ai fost basistul grupului de acompaniament al Cenaclului „Flacăra”, FlaPo; în ce perioadă?
• – Am fost pe scena aceea seară de seară și turneu după turneu, fără nicio absență, din 1982 până la nefericitul eveniment de la Ploiești, din [15] iunie 1985, care a dus la desființarea manifestării.
• – Cum ai reușit să reziști acelui ritm infernal?
• – O, dar era foarte plăcut, pentru că, odată intrați în vârtejul acela, ne fura imediat. E drept că turneele nu durau 12 luni pe an – n-ar fi făcut față nimeni unui asemnea ritm; deplasările țineau două luni sau două luni și jumătate, iar, între ele, erau două-trei săptămâni sau o lună de pauză. Nu se știa niciodată cât vom sta în repaus; chiar și după ultimul spectacol al cenaclului, timp de două luni am sperat că totul va reveni la normal și vom pleca, iarăși, la drum.
• – Dar, chiar și în cadrul aceluiași turneu, presupun că nu era simplu…
• – Nu era deloc ușor; timp de una sau două luni, fără întrerupere, au fost și câte două sau chiar trei spectacole pe zi. După perioada de vacanță, primele două-trei zile erau de adaptare, apoi intram în priză. La terminarea fiecărei reprezentații, târziu, în noapte, luam masa, eventual dădeam un telefon sau scriam o carte poștală acasă, după care ne culcam, frânți, și a doua zi o luam de la capăt; nici nu aveam timp de altceva. Cu toate acestea, mie nu mi s-a părut dificil, deși stăteam în scenă de la început până la sfârșit. Acum, dacă mă gândesc în urmă, realizez că a fost infernal, dar, atunci, fiind „în zeamă”, nu mi se părea obositor – era chiar palpitant.
• – Poți rememora un moment deosebit din perioada aceea?
• – Au fost nenumărate întâmplări extraordinare. De exemplu, odată, la Sala Sporturilor din Timișoara, după un meci de tenis al României în Cupa Davis am avut plăcerea să-i avem lângă noi pe [Ion] Țiriac și [Ilie] Năstase; sau la București, unde l-am aniversat pe scenă pe Nichita Stănescu. Altădată, a mai fost o noapte de pomină pe scenă la Brașov, ca să nu mai vorbesc de spectacolul-maraton de la Galați [„Gala 1.000”, la 16 iulie 1983], care a început la ora 18,00 și s-a terminat la ora 7,00 dimineața în fața a peste 50.000 de spectatori. Îmi mai aduc aminte de sosirile noastre în Iași, care se petreceau, de regulă, noaptea, după ce veneam de la Brăila, Galați, Focșani, Bacău și Piatra Neamț; șoferul era la fel de obosit ca noi și, când se zărea orașul, începeau indicațiile din autocar: „La [Hotelul] Unirea, nu la [Hotelul] Traian!”; „La Traian, nu la Unirea!” – ca și cum am fi fost în birjă! Toate reprezentațiile se desfășurau, în mare, după niște canoane prestabilite, dar, în cadrul acestor „calupuri” cu format oarecum cunoscut, ordinea diferită de intrare în scenă, reacțiile de după primirea bilețelelor din public sau un reflector în plus ori în minus schimbau regia spectacolelor. De aceea, nu era timp de plictiseală și nu-mi amintesc nici măcar o singură seară după care să fi rămas cu un gust neplăcut.
• – Îți mulțumesc pentru serile acelea și pentru aceste vii rememorări.
• – Și eu îți mulțumesc pentru ocazia de a retrezi amintirile frumoase de atunci.
• Florin Bălănescu