Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

LACUL  (1

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Lacul 

Primit pentru publicare: 04 Ian. 2019
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 04 Ian. 2019
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 

1.

Nesperat, înţelese că nimic nu mai era la fel ca şi de alte dăţi. Ceva se schimbase, dispăruse pentru totdeauna, asemenea zăpezilor desprinse de cerul matlasat cu umbre scurse din negura nemărginirilor cosmice, când tocmai conchidea că-n acele ierni fără nopţi îşi dorea un alt viitor, în care totul ar fi rămas constant, plin de imagini statornice, aidoma celor imprimate pe luciul lacului din apropierea chaletului în care acum se afla; acel iezer plin de prea mult abis, reflectând doar nişte lumini tăioase, râcâind cu lamele-i de gheaţă chiar şi aerul apropierii; tot mai greu şi aproape solidificat în ceva învederat, pe când sclipirile risipite de vântul înteţit ornau marginile teşite ale umbrelor desprinse de arbori de nuanţa rumeguşului reavăn, presărate în forme întâmplătoare, răşchirate anapoda, configurând geometrii ale unui confuz ademenitor. Mai erau acolo, desigur, şi câteva decupaje de beznă, umplând văzduhul saturat cu un iz fetid; bucăţi mari de un gri-spelb, planând în voie chiar deasupra apei despicate pe alocuri de mari sloiuri de gheaţă. În adânc însă, unde lumina privirii slăbea în intensitate, deseori, ca într-o ceaţă deasă, se desluşeau alte realităţi, zugrăvite în culori hipnotice, de negăsit niciunde altundeva, lăsând impresia că cineva, întru totul străin acestei lumi, mai tot timpul, locuind chiar în hăul lacului, aranja toate acele nuanţe în aşa fel încât nimic şi niciodată să nu pară în surplus. Iar un asemenea travaliu pesemne că solicita un efort aproape inuman.

Şi atunci, ca într-o poveste dintre două personaje venite din ere şi universuri total diferite, totul începea cu o stranie iscodire din priviri. Aparent, doar presupusă, însă, cu timpul, tot mai insistentă şi atât de evidentă; înfiripată spontan tocmai între ei, între doi străini întâlniți întru totul întâmplător. Chiar şi într-un loc neştiut, ca într-o întrepătrundere de tărâmuri visate şi realități uitate de orice alt trecător ce s-ar fi putut opri vreodată chiar şi aici, ca pe o răspântie abandonată undeva în afara timpului. Adică, în acele clipe în care, lipsită de inhibiții, dar cu inimă storcită de frică începeai să-l priveşti mult mai mult decât s-ar fi cuvenit. Întârziind, privirea ta dezvăluia cu sfidare aplombul afectelor conspirative, ceva ce tocmai atunci încolțea în cele mai tainice unghere ale inimii tale şi de care nu te puteai izbăvi, căci simțeai că o forță de neînfrânt începea să te domine. Te aducea chiar la marginea hăului, aici unde începeai să-l cauți iar şi iar, de parcă ai fi încercat să vezi în toată plenitudinea sa tocmai pe acel om ce părea că trăia chiar în afara lumii din care nu izbuteai să evadezi. Niciodată. Şi, mai ales, în acele clipe desprinse parcă de orice prezent, când râvneai să fii văzută. Chiar şi pentru o clipă. Doar ca el să poată afla că şi tu exişti. Că eşti aici, chiar în preajma nețărmuritului în care pare-se că el ducea o cu totul altă viață. De o însemnătate aparte. Un trai diferit de tot ce ți-a fost dat să cunoşti până acum; chiar şi ceea ce n-ai reuşit să-ți închipui vreodată, fiindcă nu aveai destule argumente de care te-ai fi slujit în făurirea unor asemenea vise. Destinul nu-ți oferea mai nimic din acele clipe ce într-adevăr puteau deveni memorabile. Se țineau minte, întrucât te îndepărtau întru totul de tot ce se rezuma doar la o simplă convenționalitate.

Tocmai aşa gândea ea în acele momente de restrişte, când realiza că nimic nu mai era la fel ca de alte dăți. Când, întârziind în preajma lacului, se simțea tot mai neputincioasă în fața bizarei dorințe de a părăsi aceste orizonturi, adâncite undeva în hăul pădurii de molizi şi goruni, de a pleca pentru totdeauna din acest haos al propriilor păreri şi chinuri tot mai intense; de a abandona, în cele din urmă, tot ce desemna chiar şi viața însăşi. Desigur că în asemenea condiții, roasă de plenitudinea acestor gânduri insuportabile, voia să lase totul de izbelişte. Dorea să-i uite pe toți şi nimeni să nu-şi mai aducă aminte de numele ei şi de faptul că puteau avea încredere în ea, că în iarna în care fusese nevoită să aibă grijă de chaletul tatălui ei, va izbuti să ducă la bun sfârşit acea îndatorire, ce-i drept nu prea plăcută, de fiică iubitoare şi răspunzătoare pentru bunul mers al afacerilor familiare. Şi cum clientela din acel an era una destul de săracă, în realitate nici nu se putea plânge cum că în tot ce făcea s-ar fi spetit până la epuizare. Nici gând de aşa ceva. Mai degrabă, părăsită în pustietatea acelui colț de lume, sarcina ei era una destul de banală şi nu pretindea nici un efort de care uneori se plângea, căutând motivul abandonului. De fapt, nu i se cerea altceva decât să fie prezentă în permanență doar acolo, în acel aşa-zis hotel în care, de mai bine de trei luni, nu se mai cazase nimeni. Şi nu pentru că respectivul edificiu ar fi fost lipsit de opulența întâlnită la alte hoteluri de aceeaşi anvergură, ci pe motiv că era situat într-un loc prea puțin accesibil, de parcă tocmai în afara oricărui real cunoscut de toți ceilalți.

Era un edificiu impozant, asemenea castelelor rămase din erele demult apuse. O ilustrare perfectă a unei grandilocvențe excesive pe care, ca pe un blazon al prosperității şi puterii, etalau antecesorii ei din nu se mai ştia a câta generație. Poate din acel secol când aici încă locuiau oameni, iar târgul în sine constituia un crucial nod de legătură între două centre comerciale de mare importanță. Cu timpul însă, din tot ce mustea cândva de viață, n-a mai rămas nimic, exceptând, desigur, acest chalet care, nu încăpea îndoială, pentru cei din familia ei avea o însemnătate aparte.

Chiar şi Kalvin, bătrânul Kalvin, nebunul, dar sârguinciosul Kalvin, înțelegea cât de inutil era rostul său în această alungire a realității, dacă ar fi să-i redăm vorbele găsite probabil prin cărțile bibliotecii de la al doilea etaj, acel spațiu în care îi plăcea să zăbovească mai mult decât s-ar fi cuvenit. Era, însă, lăsat în pace cât timp nu avea nimic de făcut, cât timp totul funcționa la parametrii normali. Şi chiar i se permitea uneori să plece, să hoinărească prin împrejurimi, dacă, desigur, anunța că va reveni „… în seara când soarele va apune după al treilea gorun”, adică, exact peste o săptămână. „Căci avea nevoie şi el, gândea ea, poate că şi el, uneori, voia să se simtă liber; liber ca un animal”. „Până când, mai zicea el înainte de plecare, apa ce-am adus-o aseară din lac şi am lăsat-o în acvariul din celar va rămâne vie. Însă tu să nu te atingi de ea, ca să nu-ți pătezi umbra. Şi să nu uiți, cât voi lipsi, că n-are sens să faci ceva bun, dacă ai posibilitatea să faci totul corect”.

Sigur că de la Kalvin te puteai aştepta la orice. Şi ea ştia prea bine toate astea, cum ştia şi faptul că, recurgând la o sumedenie de sensuri interşanjabile, în unele cazuri el părea a avea perfectă dreptate. Îndeosebi când, demonstrând un ataşament afectuos, vădit afectat de cele presupuse, de posibilele consecințe a ceea ce doar bănuia că urma să capete o cu totul altă turnură, recurgea la atenționări şi chiar etala toate posibilitățile ce ar fi dus la ignorarea punctelor vulnerabile. Zicea că lacul nu era tocmai aşa cum se vedea de aici, de sus. Mărturisea că adânc, acolo unde alte straturi de aer luau locul apei, exista ceva etern. De aceea, o atenționa, tocmai de aceea ar fi trebuit, pe cât era cu putință, ca ea să evite să întârzie mai mult decât s-ar cuveni în arealul refracțiilor acelei ape. Şi-i mai vorbea de un străin, un bărbat fără vârstă şi fără umbră, fapt ce-i anula reala prezență, confirmându-i astfel incontestabilul statut de locuitor al abisului. Omul acela, dezvăluia bătrânul bolnav, putea să apară oricând şi oriunde. Se ivea în cel mai surprinzător mod posibil; în chip de călător abătut de pe drum, oaspete pentru o noapte sau, de cele mai multe ori, folosindu-se de identități înşelătoare, lua numele vreunei rude îndepărtate, de care nimeni nu-şi mai putea aminti, dar care, neîndoielnic, putea face parte din orice familie. Dar, mai ales, putea induce în eroare orice persoană ce ar fi cutezat să-i răspundă la întrebări aparent fireşti, însă destul de înşelătoare, dacă ar fi să urmăm logica răspunsurilor posibile, faptul că într-un alt fel nici nu se putea răspunde. Pentru că el generaliza totul atât de bine, încât întotdeauna lăsa impresia că, în absența oportunității de a devia de la subiect, prezenta doar adevăruri incontestabile. Părea plauzibil tot ce rostea şi, mai mult decât atât, dacă ar fi să luăm în calcul tempoul şi timbrul vocii sale, inducea în mintea interlocutorului său un fel de milă şi o stranie dorință din partea acestuia de a oferi îndată ajutorul scontat. Ce mai, trăncănea în continuare Kalvin, străinul acesta era un actor desăvârşit. Şi tocmai când se pregătea să mai adauge ceva, observă că ea începu să chicotească, gest ce-i induse o profundă dezamăgire.

– Bine, râdea ea, am să-ncerc să te cred, dar nu-ți garantez că voi izbuti să te înțeleg. Pentru că nu mai sunt doar un copil răsfățat, aşa cum m-ai cunoscut tu cândva şi cum crezi că am rămas, fiindcă mintea ta nu se supune cursului temporar.

– Nu pricepi, se agasa capiul. Şi nici n-ai să pricepi vreodată. Eu…

– Ştiu, ştiu, interveni ea. Tu trăieşti în afara prezentului. Chiar şi dincolo de orice realitate. Tu eşti altcineva, Kalvin. Dar acest gând nu mă supără câtuşi de puțin. Din contra. De multe ori, chiar îmi place să te am în preajmă. Pentru că de fiecare dată eşti altfel.

Afectat de cele auzite, bătrânul privi în altă parte. Privea înspre uşă de intrare, rămasă întredeschisă, permițând primelor coagulări de întuneric să se scurgă înăuntru.

– N-am vrut să te supăr, se scuză ea pe un ton compătimitor.

– Nu m-ai supărat, căci nu despre mine îți povesteam până acum. Ci despre apa lacului, despre aerul de sub apă şi despre el. Dar tu, bag de seamă, nici măcar nu m-ai ascultat. Căci de-ai fi priceput tot ce ți-am spus, n-aş mai fi vorbit acum. Despre el îți povesteam, încercând să nu blufez şi să nu mă abat de la adevăr, Clara. Însă tu, cred că tu nu eşti capabilă să crezi nimic din ceea ce nu vezi. Nu m-ai crezut niciodată şi nici nu trag nădejdea că într-o zi oarecare ai să-ți aminteşti tot ce încerc să-ți tălmăcesc. Mă strofoc să-ți repet că el e un ins periculos, dacă poate fi numită ins acea entitate.

– Kalvin, interveni ea, încercând să pună capăt acelei şarade de prisos. Kalvin, tu chiar crezi că tot ce citeşti e adevărat?

– El e…

– Presupun că n-ai uitat să-ți iei medicamentele.

– N-am uitat, aproape că şopti bolnavul, apoi tăcu şi închise ochii. Rămase aşa în ciuda tuturor insistențelor ei de a-l aduce la normalitate. Nu suporta gândul că nu se făcea înțeles. Înverşunarea şi teama în fața a tot ce bănuia că urma să se petreacă agravau şi mai mult stările lui de disconfort sufletesc, acele manifestări evidente ale bolii tot mai pronunțate.

– Iar hotărârea ta de a pleca tocmai acum, pe o asemenea ninsoare ce nu se mai opreşte, nu poate fi o idee tocmai lăudabilă.

– E un copac acolo, îşi motivă suferindul alegerea. Şi e mult prea singur. Şi îndată, fără a mai asculta lămuririle fetei, dădu buzna în debaraua de sub scări de unde ieşi îmbrăcat cu o pufoaică veche de când lumea şi o pereche de pantaloni bufanți, traşi peste cei pe care îi purta doar înăuntru. Mai găsi şi o căciulă din păr de iepure, precum şi o pereche de mănuşi de acelaşi gri spălăcit ca şi hainele în care se înfățişă în fața ei, schițând o mină victorioasă; zâmbind ca şi cum ar fi voit să lase de înțeles că nimic nu îl mai putea opri.

– Şi totuşi, mai zise el, pregătit de plecare, omul acesta ar putea plăti sejurul, folosindu-se doar de bani peşin. Ori, spre a da dovadă de onestitate prefăcută, chiar ar recurge la sistemul plății în avans. În acest mod ar îndepărta orice suspiciuni legate de personalitatea sa îndoielnică.

„Nu se poate”, gândi ea şi, pe moment, chiar ar fi vrut să intervină. Dar hotărâse că nu avea nici un sens să-i divulge ceea ce ştia deja, dar nu înțelegea cum anume inducea chiar şi el.

– Şi chiar dacă pare destul de irelevant tot ce spun, cu timpul ai să înțelegi că am perfectă dreptate. Mai ales, în privința felului bizar al acestui străin de a oferi tot ce râvneşti să obții cu orice preț; această capacitate a lui de a rămâne coerent în situații critice, la care aş mai adăuga şi masca unui ins profund afectat, lăsând impresia că toată lumea conspiră împotriva sa. Evident că şi aici e vorba doar de o nouă fățărnicie, demnă de a cerşi milă în mintea interlocutorului. Vreau să zic că se are în vedere tocmai acea tactică de care, în situații similare, uzează doar cei ce nu suportă gândul că altcineva le-ar putea fi superior, chiar şi o persoană obişnuită, de cele mai multe ori, prea puțin remarcată în amestecul confuz de umbre şi siluete difuze. Cum sunt, spre exemplu, noroadele vestului; plozi rezultați dintr-o varietate atât de mare de rase umane, încât, sub aspectul diversității, întrec chiar şi numărul corciturilor de câini ori alte animale. Înțeleg, totuşi, că asemenea comparație pare puțin deplasată, însă trebuie evidențiat faptul că tocmai în urma unor asemenea combinații de rase, limbi ori diferite culturi, apar nedoritele accidente genetice, se nasc acei retarzi ce dau naştere altor generații de retarzi, de animozități ereditare, cum e, spre exemplu, şi natura străinului de care tot îți vorbesc şi sper că înțelegi ideea că tot acest timp, explicând adevărata-i obârşie nu intenționez, în mod vădit, să mă lansez doar în nişte tirade defăimătoare. Din contra, nu fac altceva decât să te previn.

– Nu încape îndoială că intențiile tale sunt cât se poate de clare. Ştiu că vrei să mă protejezi de tot ce ar putea fi mai rău. Şi mai ştiu că nu suporți gândul că altcineva ți-ar putea lua locul. În acest caz însă, te încredințez că între noi doi totul va rămâne aşa cum a fost dintotdeauna: neschimbat. De aceea, recurgând la confidențe, chiar insist să te izbăveşti de asemenea idei nejustificate. Sunt un om matur şi ştiu şi singură să-mi port de grijă.

– Desigur, zâmbi el, păstrând totuşi o umbră de îndoială în privire. Apoi ieşi, dar nu urmă drumul pădurii, ci se opri în apropierea lacului, unde, pe cât îi era cu putință, se vedea obligat să anuleze o parte din oglindiri amăgitoare. Aşa că, înarmat cu o rangă aproape ruginită, găsită alături de unul din molizii uscați, se apucă să mute câteva bracuri de gheață, astupând astfel tocmai acele porțiuni lichide de pe oglinda lacului care, considera el, aveau menirea de a dizolva culorile fireşti ale aerului de deasupra, amestecat cu prelingerile întunericului revărsat dintr-o altă lume. Unele sloiuri, sesiza trudind cu spor, păstrau în miezul lor nuanțele altor apusuri, posibile doar în depărtări inaccesibile. Era prea multă transparență în acele forme ce aminteau norii. Doar nişte ilustrări ale irealului, presupunea împingând enormele calote, curate precum diamantul, cât mai departe. Astfel încât să acopere aproape întreaga suprafață a lacului. Ca nimic şi sub nici o formă să nu se elibereze din adâncimile acelei ape, cât timp el va lipsi. Şi tot continuând imperturbabil acea muncă fără sens, în desele rânduri se simțea nevoit să-şi reprime pornirea de a vorbi de unul singur, presupunând că s-ar fi putut face auzit tocmai de el, de străinul pe care îl ura cu atâta vehemență şi a cărui prezență, fie ea chiar şi una doar presupusă, avea darul de a-i spori anxietatea.

Urmărindu-l tot acest timp, cum aranja enormele bucăți de gheață ca pe nişte piese de puzzle, pe Clara o neliniştea un singur gând, faptul că de cele mai multe ori, când se deda la prezumții fără sens, Kalvin anticipa cu o precizie incontestabilă chiar şi cele mai neînsemnate detalii. Astfel se făcea că acum temerea ei era cu atât mai mare, cu cât amănuntele prezentate anterior, după cum constanta ea comparându-i cuvintele cu cele ale bărbatului care sunase săptămâna trecută în vederea rezervării camerei pe o perioadă nedeterminată, erau de o precizie izbitoare. „Bani peşin ori plată în avans”, rosti ea, amintindu-şi propunerea celui ce urma să sosească. „Şi, mai ales, faptul că venea din vestul continentului”, accentuă şi îndată recurse la analogii cu ponegririle bătrânului. „Cum naiba, se întreba, aflase de toate astea, dacă în momentele în care ea vorbea la telefonul de la recepție cu viitorul client, ca şi acum, Kalvin permuta între ele imensele sloiuri de gheață, dorind parcă să recompună din memorie imaginea unui cer dintr-o altă iarnă? Cum? Cum? Cum de ştia tot ce se întâmpla în afara realității lui ori ce urma să se înfăptuiască într-un viitor oarecare? Tocmai el, el, bolnavul care nu percepea nici măcar prezentul în care nici măcar nu înțelegea cine era, de fapt.”

(va urma)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5