Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Liane de Pougy, scriitoare, dansatoare, doamnă de companie, o curtezană, cu dublă cetăţenie, franceză şi română, de unde şi pseudonimul Prinţesa Ghika…

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Liane de Pougy, scriitoare, dansatoare, doamnă de companie, o curtezană, cu dublă cetăţenie, franceză şi română, de unde şi pseudonimul Prinţesa Ghika…

Primit pentru publicare: 28 Sept. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 02 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

        A scris despre ea în Ziarul de Iaşi, două episoade, 3 şi 10 august 2018, Alexandru Călinescu, omul care cu vreo zece ani în urmă, ani la rând, întâmplător ori nu, luam liftul şi călătoream împreună până la etajul unu al BCU, Iaşi, unde ne despărţeam, domnia-sa intra în cabinetul directorial, unde-şi făcea profesia, eu o luam către dreapta şi intram în sala periodicelor  unde mă aşteptau teancurile de zare ori reviste, comanda de lucru pentru acea zi…
      Acum, că am amintit de lectura şi scrisul lui Alexandru Călinescu să parcurgem împreună ceea ce a scris Jean Chalon în cartea „Liane de Pougy: Curtezană, prinţesă şi sfântă” (Flamarion, 1994), în repovestirea omului din liftul care era şi este destinat şi cărăuşiei cu cărţi.
        Autorul, Jean Chalon, a fost vreme de decenii jurnalist la Le Figaro şi a publicat o mulţime  de biografii, mai ales ale unor femei cu un destin ieşit din comun, precizează lectorul pentru noi cititorii.
        Liane de Pougy, 2 iulie  1869-26 decembrie 1950, a fost vedetă şi dansatoare de cabaret, o renumită, una dintre cele mai frumoase  şi celebre curtezane din Paris, cu o biografie bogată.

         Un destin fabulos a avut şi Liane de Pougy  care a fost pe rând soţie frustrată, prostituată, curtezană, prinţesă pentru ca, în final, să se apropie de călugăriţele dominicane şi să-şi încredinţeze sufletul lui Dumnezeu, scrie Alexandru Călinescu, justificând naraţiunea autorului.
Anne Marie Chassaigne, aşa o chema, s-a născut La Fleche, Sarthe, Fanţa, dintr-o familie spaniolă de militari, fiica lui Pierre Blaise Eugene Chassaigne, ofiţer de cavalerie, şi a soţiei sale Aimee Marie Gabrielle Lopez, cea mai mică şi singura fată din cei patru copii ai celor doi. Încă de mică, la şapte ani, fata manifesta înclinaţii erotice pentru persoanele de acelaşi sex, iar educaţia care a primit-o la pensionul de pe lângă o mânăstire, – Sainte-Anne d-Auray, în Morbihan –  unde a intrat în 1878, la vârsta de nouă ani şi a primit o educaţie îngrijită, studiind, până în 1885,la 16 ani, cât a stat, printre altele, şi arta conversaţiei, învăţătură care îi va fi de folos atunci când îşi va pune în valoare farmecele personale, n-au fost de natură să-i schimbe chemările native.
        La această vârstă, în 1886, a cunoscut un ofiţer de marină, Armand Pourpe, cu care a fugit în lume şi cu care, până la urmă, se căsătoreşte şi pentru că a rămas însărcinată, în 1887 naşte.  Copilul s-a numit Marc, iar mama sa a fost, după părerea lui, „o mamă groaznică”, în timp ce ea îl vedea cu ochii de mamă: „Fiul meu era ca o păpuşă vie dată unei fetiţe”, pe care îl asemăna, ca bebeluş, cu o fată, tocmai pentru că „din cauza rochiilor şi a buclelor” arătă ca ceea ce îşi dorise – să aibă o fată!
       Însuşi mariajul nu a fost unul fericit, căci scrie Anne Maria în memoriile sale, soţul ei, marinarul, a devenit şi s-a comportat violent încă din noaptea nunţii, când mirele a fost brutal şi a abuzat-o, ea purtând urma bătăilor lui pe piept tot restul vieţii, fapt pentru care, atunci când soţul ei a fost dus cu postul  în Toulon, ea şi-a găsit şi luat drept amant un bărbat, pe Charles-Marie de Mac-Mahon, 1856-1894, al 5-lea marchiz de Eguilly. Informat de ceea ce i s-a întâmplat în familie, Armand „trage un foc de armă pe care Anne-Marie îl primeşte în josul fundului”. Decisă să-şi părăsească definitiv soţul, ea îşi vinde pianul de lemn  de trandafir unui tânăr cu 400 de franci şi în decurs de o oră se îndreaptă spre Paris, lăsându-l pe Marc, copilul lor, în seama tătălui său. Marc s-a oferit voluntar ca pilot în Primul Război Mondial şi a fost ucis la 2 decembrie 1914 în apropiere de Villers-Brettoneux. Moartea singurului ei fiu o va afecta foarte mult, după cum scrie mai târziu în jurnalul ei: „Durerea mea cea mai mare, cea care aproape că m-a ucis, m-a făcut să-mi pierd mințile (am stat cincisprezece luni într-o  casă de sănătate), a fost moartea fiului meu, singurul meu copil, aviatorul Marc Pourpe”.
       Odată cu eşecul căsniciei sale, Anne-Maria în august 1889, la 20 de ani abia împliniţi, ajunge la Paris cu nici  cele câteva sute de franci dar cu o teribilă poftă de a trăi în lux şi hotărîtă a experimenta toate ipostazele erosului.  A început să se prostituieze, devine şi consumatoare de cocaină şi opiu.

Care-i atmosfera Parisului la 1889?

O descrie Jean Chalon, autorul, şi o împrumutăm de la Alexandru Călinescu, atunci Parisul număra 80.000 de prostituate, dintre care numai vreo patruzeci de curtezane, care se mai numeau şi cocote, creaturi, orizontale, demi-mondene, o curtezeană trăia pe picior mare, era întreţinută de un protector bogat, dacă nu de mai mulţi, stăpânea impecabil bunele maniere,, dădea recepţii, îşi luau pseudonime şi afişau de preferinţă particula  nobiliară „de”, ceea ce le particulariza ca să devină eroinele unor scriitori cu notorietete – Valtesse de La Bigne, mdelul lui Zola pentru personajul Nana, Emilienne d-Alencon.
Calităţile fizice şi intelectuale excepţionale ale Annei-Maria o propulsează rapid către vârfurile acestei lumi, printre primele ei cuceriri sunt citate  nume ca lordul Canavon, celebrul egiptolog, un maharadjah, ambasadorul Greciei, aparent austerul profesor de la College de France – criticul literar Ferdinand  Brunetiere, marchizul de Mac-Mahon. Ea are o slăbiciune pentru pietrele preţioase, colecţionează diamante şi perle. Printre adoratorii ei se numără Charles de Mac-Mahon (1856-1894),  Roman Potocki (1851-1915) sau tânărul Maurice de Rothschild (1881-1957) care o acoperă cu bijuterii, îi oferă trăsuri și luxul „necesare” pentru viața unei curtezane. Rivalitatea ei cu Belle Otero contribuie la celebritatea celor două. Ghidul Paris-Parisien o consideră o „notorietate a vieții pariziene”. Ediția din 1896 o descrie ca o „demi-mondenă cunoscută pentru frumoasele ei bijuterii”.; cel din 1899, ca o „demi-mondenă cunoscută pentru vânzările ei, suicidul ei, eseurile sale literare și dramatice”. Începe  o serie de călătorii în Europa, printre altele la Sankt-Petrsburg, unde găseşte adoratori extrem de bogaţi. În doi ani ajunge o celebritate şi adună o avere. Preţurile erau pipărate. Henri Meilhac, faimos dramaturg şi autor de librete de operă, septuagenar dar amator de femei frumoase, care cedează farmecelor ei şi nu numai că plătea  80.000 de franci, o sumă enormă faţă de cei 400 franci costul pianului, doar pentru a o contepla goală!, ci o ajută şi o aruncă în lumea teatrală prin angajarea ei la Folies-Bergere, unde debutează în aprilie 1894 în timpul unei „seri care produce vâlvă”. Ea îşi diversifică activităţile: joacă în spectacole, la Folies-Bergere, dar nu numai, publică romane, „patul a fost subiectul ei de inspiraţie”, notează Chalon, are şi perioade de depresie şi îi trece prin mai multe tentative de sinucidere. În 1896 joacă la sala Olympia în pantonima Rêve de Noël puis triomphe, la Folies Bergère în rolul Oriane din Araignée d’or care va fi „marele eveniment al sezonului parizian”. Edmond de Goncourt o va descrie ca fiind „cea mai frumoasă femeie a secolului”.
       Interesat este şi rămâne, ea  îşi împarte timpul între amanţi şi amante, Parisul era un adevărat paradis pentru lesbiene, iar ei i se spunea”Lesbos-pe-Sena”, anturajul ei însemna nume precum americanca Natalie  Clifford Barney, poreclită Amazoana, care a avut un salon frecventat de mari nume ale literaturii, poeta Renne Vivien, pictoriţa Romaine Brooks, Elisabeth de Clermont-Tonnerre, Emilienne d-Alencon, la care se adaugă şi  homosexualii din câmpul literaturii, de la Proust la Jean Lorrain, de la Gide la Jean Cocteau, de la Max Iacob la Raymond Radiguet etc. Dintre ei, Jean Lorrain şi Max Iacob au jucat un rol important în viaţa Annei-Maria, pe Proust  l-a cunoscut, i-a servit drept model pentru unul dintre marile personaje proustiene, Odette de Crecy. În societatea timpului noua venită nu avea nici o reticenţă în a-şi etala amorurile feminine. Mai mult, face în repetate rânduri elogiul lesbianismului, în care vede sursa adevăratelor voluptăţi. Antonio de La Gandara, cu care a avut o aventură, era un obișnuit al imobilului unde locuia Liane de Pougy. Aici el va realiza în 1903 un tablou de mari dimensiuni reprezentând-o pe Liane așezată pe o canapea Louis XV. De asemenea, el a realizat mai multe desene și pasteluri care sunt reproduse în biografia artistului. Compozitorul Reynaldo Hahn notează în jurnalul său: „Observări, diverse reflecții, ieri, după două ore petrecute împreună cu Liane de Pougy, în timp ce pozează pentru La Gandara. Frumusețea supranaturală a acestei femei, poezia celestă care tulbura pacea mea sceptică”.

La 30 de ani cu Natalie Clifford Barney dar şi cu alţii

La vârsta de 30 de ani, Liane este, conform biografului ei Jean Chalon, „una dintre reginele demi-monde”,  bisexuală deschisă şi are iubiți de ambele sexe, cu relații de dragoste cu Valtesse de La Bigne sau cu Emilienne d-Alencon, cum s-a mai spus. În 1899 o întâlnește pe „Nathalie, un dar din cer, (…) o rază luminoasă și subtilă care aurește totul în calea ei”, dar și „Nathalie inconstantă, care știe să fie atât de fidelă în ciuda infidelităților ei”, o tânără americană de 23 de ani, care devine poetesă și romancieră. Aceasta se prezintă Lianei deghizată ca paj florentin, iar Liane, atinsă de atât de multă prospețime și spontaneitate, are o adevărată afecțiune pentru tânăra femeie. Natalie, fascinată de „zveltețea angelică” și oarecum „androgină” a Lianei își dorește să o întâlnească pe Liane în Lesbos: „Să-mi petrec viața la picioarele tale ca în ultimele zile (…) Ne vom întâlni din nou în Lesbos (…) Vreau să ne imaginăm pe această insulă încântătoare a nemuritorilor. O văd atât de frumoasă. Vino, îți voi descrie aceste cupluri delicate de îndrăgostiți și vom uita, departe de oraș și de vacarm, tot ceea ce nu este Morale de la Beauté„.
Aventura lor a durat un an iar Natalie devine repede infidelă, începe o relație cu poeta Renee Vivien cu care va rămâne în Lesbos. Liane a pus în scenă legătura ei cu Natalie (personajul Flossie) într-o carte intitulată Idylle saphique care a apărut în 1901 și a fost un mare succes de librărie.

Din strada Neva, prinţesă…

La toate aceste persoane sunt adăugate alte şi alte nume ale timpului şi obiceiurilor, membrii familiei Rothschild, dramaturg de uriaş suces în epocă, Henry Berstein, Fiodor Saliapin…D-Annuzio, care îi face o curte asiduă dar se izbeşte de un refuz pentru că…scriitorul italian era de o urâţenie respingătoare. Ca şi altele, asemănătoare ei, Anna-Maria devine posesoarea unei case în centrul Parisului, pe strada Neva,pe care o mobilează cu gust şi pe pereţii căreia agaţă pânze semnate de pictori mari. La cei 40 de ani ai săi, ea este în culmea gloriei, când întâlneşte un bărbat, un tânăr de 25 de ani care îi va marca existenţa pentru o perioadă îndelungată. El se numeşte George Ghika, este fiul lui Grigore Ghika, fost ministru plenipotenţiar al României la Paris, este şi nepotul Nataliei, regina Serbiei. Se potriveau, şi el avusese o tentativă de sinucidere, din iubirea pentru actriţa Maria Ventura. Avea un fizic faţă de care ea a rezonat întotdeauna. Aşa că, prinţul în cauză se instalează în casa ei din strada Neva, unde cei doi se dedau la tot felul de nebunii, unele destul de bizare, pe care autorul le pomeneşte, dar care nu împiedică căsătoria lor care are loc pe data de 8  iunie 1910, la biserica Saint Philippe-du Roule, la care, evident, nimeni din familia Ghika nu participă la ceremonie, şi astfel curtezana care era numită Liane de Pougy devine şi prinţesă. Despre nunta lor s-a scris chiar a doua zi pe prima pagină din New York Times.
Diferenţa de vărstă nu i-a preocupat, mai ales  că Liane arăta superb şi, dintru început au căzut la o învoială de cuplu, că George nu o va înşela cu o altă femeie, iar ea nu-l va înşela cu un alt bărbat, în schimb ea  va avea liber la legăturile amoroase cu femeile. Aşa se explică scenele descrise de autor, când, adeseori, soţul, tolănit într-un fotoliu, trăgând din pipă, asista la scenele fierbinţi care se consumau dintre soţia lui şi o mai veche sau mai recentă cucerire feminină. Cum în 1913, cei doi fac o călătorie în România, la Sinaia şi la moşia familiei, ieşirea este un eşec pentru că soacra, Marieta Ghika,  mama lui George, cu personalitatea sa, nici nu şi-a putut închipui că fiul şi nora pot fi autorii unor fantezii sexuale dincolo de limitele oricărui bun simţ, ceea ce a făcut ca cele două să se mai întâlnească doar la Paris, deşi George a mai revenit în România.
În aceste condiţii, soţii Ghika sunt prezentaţi după cum trăiau, în continuare branşaţi la viaţa mondenă, însăşi titlul de prinţesă pe care îl avea, îi fvorizau aventurile. Ea  cumpără o casă la Saint-Germaine-Laye, o încântătoare localitate din apropierea Parisului, unde sosesc prietenii intimi, precum Natalie Barney sau Jean Cocteau ori se duc ei, tot mai des, şi la casa de vacanţă din Bretagne, tot pentru distracţii, mai ales că însuşi George nutrea ambiţii literare şi scria poezii, unele publicate, de exemplu un poem în revista Mercure de France, prestigioasă. Liane, deşi trăieşte drama morţii fiului ei în 1914, ajunsă la 45-50 de ani, rămâne şi se prezintă, spune Jean Chalon şi Caietele mele albastre, publicate în 1977, „la fel de frumoasă şi seducătoare”. Citeşte mult, publică, are succes, leagă prietenii care o scot din starea dificilă a morţii copilului ei. Prietenii cu un mare savant, arheologul Solomon Reinach, cu contele polonez Rzewski care va juca  un rol decisiv peste ani în viaţa ei, înmulţeşte cuceririle feminine şi rămâne la fel de pasionată în intimităţile sale. Pe care le califică „jocurile tandreţei”.
Numai că, chiar aceste jocuri i-au declanşat o adevărată catrastofă a existenţei sale, cunoaşte în 1926 o tânără, Marion Thiebaut, pe care o seduce, dar George din fotoliul convenţional, nu se mai mulţumeşte cu postura de a privi scenele intime, începe el cu Marion o legătură asemănătoare şi îi face Lianei propunerea ca tânăra artistă de 23 ani, „minionă şi delicată” să rămână definitiv în casa lor, ca să trăiască în trei… Liane e şocată, refuză şi îl somează pe George să aleagă, ea sau Marion. George o alege pe Marion cu care ajunge chiar în România şi o prezintă ca pe viitoarea lui soţie, fapt de care se bucură mama lui, Marieta Ghika.
Pentru a se consola,prinţesa o găseşte îndată pe Natalia Barney la Paris şi formează cu ea şi prietena ei Mimy Franchetti – „care reuneşte toate darurile cerului”, ceea ce visase mai întîi George, – un fel de menaj în trei, dar între ele, femeile…
Relaţia George-Marion  degenerează, scrie în carte, iar George, ameninţat cu divorţul,  este nevoit să se întoarcă la domiciliul conjugal, unde Liane îl primeşte, numai că nimic nu va mai fi cum fusese menajul lor. Solitar în plăcerile lui erotice, situaţia economică  din casă ca şi cea internaţională fac din George un neagreat în mariaj… Mai cu seamă, că de prin 1931, Leane avea de-acum 62 de ani, renunţă definitiv la amorurile lesbiene. „Cuplul rătăcitor”, cum i se spunea, continuă să călătorească, prestigiul prinţesei se menţine, face o croazieră şi în Statele Unite.

Ultimii ani, soră la Penetence

O vizită la o mânăstire, unde se afla  un azil pentru persoane cu handicap mintal, azilul Sainte-Agnes- din Sainte-Martin-de-Vinoux, în apropiere de Grenoble,  determină o cotitură în viaţa Lianei. Total impresionată de ceea ce vede şi simte cu acest prilej, prinţesa se hotărăşte şi se dedică trup şi suflet activităţii de  binefacere a unor asemenea oameni, suferinzi. Mai ales, că relaţiile ei cu înalta societate îi sunt favorabile să obţină donaţii substanţiale pentru aceasta. Prietenă încă din 1928 cu sora Marie –Xavier, maica superioară a azilului, la 14 august 1943, fosta stea  de le Folies Bergere, a pronunţat jurământul şi a luat numele de sora Anne-Marie de la Penetence, şi va trăi conform regulilor dominicane. Presentimentul că un nou război este iminent îi determină pe cei doi soţi să ajungă în Elveţia, mai la adăpost. Aici, altă providenţială, Lisete se reîntâlneşte cu contele Rzewski, acum călugăr dominican, lângă care va găsi pacea interioară pe care o căuta, şi, graţie lui, se va apropia de divinitatea, de care, după atâtea şi atâtea, avea mare nevoie. Doborît de o hemoragie  cerebrală, George Ghika sfârşeşte pe 10 aprilie 1945, când ea avea 76 de ani. Bolnavă de artroză, Liane va continua să trăiască, modest, într-un hotel din Lausanne, unde se va stinge din viaţă pe 16 decembrie 1950, când număra 81 de ani. Liane de Pougy-Ghika, spune Jean Cocteau, fost prieten, într-un text al amintirilor, moare în deplin anonimat, cea care vreme îndelungată a fost strălucirea Parisului. Ea care, întotdeauna, s-a crezut stăpâna destinului său…
Cocteau despre care ea scria în Jurnalul de care am aminit: „Cocteau este un vorbitor strălucit, ardent, ironic, plin de îndemânare, elegant și copios. Este delicios, puțin … dezgustător și foarte anxios. El ar putea ucide cu un cuvânt (…)”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Virgil Ciuca spune:

    Interesant
    Aţi sfâşiat un văl ce ascundea un adevăr!
    Mulţumesc

    Virgil Ciucă

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5