Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 12 martei 2014
Editor: Diana Aghiorghiesei, 12 martie 2014

Limba arhaică română, mama limbii latine

 Circulă pe internet o informaţie incitantă, am mai folosit-o, dar o reiau pentru că vine în sprijinul temelor mele: „Limba latină se trage din limba română arhaică” este declaraţia unui oficial al Vaticanului.

E vorba despre Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea, omul care a avut acces la arhivele secrete al Vaticanului, care, potrivit informaţiilor, pe care le deţine, afirmă că limba latină se trage din limba română arhaică şi nu invers, cum cred şi susţin lingviştii.

Este citat faptul  că într-un interviu  acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, membru al Comisiei  Teologice Internaţionale , a declarat: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială  a Bisericii Catolice, precum şi limba  Imperiului, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte  că limba română , sau precursoarea ei, vine din locul din care se trage limba latină şi nu invers.

Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale” – limba latină, saluta românii înaltul demnitar.

Conform oaspetelui , la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de traducător. Ei vorbeau  în limba din care se născuse chiar latina. Pe Columna de la Roma, solii daci se adresează împăratului Traian  fără traducător…

Din această perspectivă românii apar drept unul  şi acelaşi popor cu dacii, ei sunt continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora.  Mai mult, tot de neam tracic, ca şi dacii, că războaiele  pe care le-au purtat romanii pentru cucerirea aurului din Dacia au fost războaie fratricide.

Italienii, francezii, spaniolii şi portughezii contemporani  reprezintă dialecte provenind din limba română arhaică.

În 1979 dr. Nicolaie Copoiu, secretar ştiinţific al Institutului de Ştiinţe Istorice şi Social-politice mai poseda un document important, procurat pe căi diplomatice de la Biblioteca Universităţii Uppsala –Suedia, o carte de mari dimensiuni, având scrisă în limba latină medievală, intitulată „Zamolxis, primul legiuitor al Terrei”, carte care s-a „pierdut” în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989, deşi avea o valoare inestimabilă.

Acea carte-document a fost vândută de către un „revoluţionar” român unui colecţionar american pentru suma de 1500 dolari.

Aşa suntem noi românii, ne vindem şi cenuşa de sub vatra străbună pentru câţiva arginţi, apreciază răspânditorul informaţiei (Silvia-Emanoila-Nicolae, ziarul Libertatea), noi gândindu-ne şi la faptul că astăzi un asemenea revoluţionar vânzător al aurului ţării precis încasează şi îndemnizaţia de mare luptător pentru triumful revoluţiei române iar din când în când mai iese şi în stradă solicitând ca din salariile şi pensiile românilor să i-o mărească, ca fiind neîndestulătoare.

Nu încheiem înainte de a reaminti alt fapt care se leagă cu informaţia la care ne-am referit: în lucrarea Yaatra, Jurnal de India (Bucureşti, Editura Allfa, 2002), Vasile Andru, bucovinean, moldovean de al nostru, povesteşte despre un stagiu formativ şi un pelerinaj îndrumat, în patru state indiene, un prilej de reflecţii şi panoramări, în care, la o comemorare Rabindranatth Tagore, a amintit ceea ce spunea Eminescu că nu de la Râm ne tragem, ci de la Himalaya. Înţelegând la ce antecedent istoric  se referea, ulterior,  Tagore care nu s-a cunoscut şi întâlnit niciodată cu Eminescu, deşi au fost contemporani, avea să continue ideea : Voi, românii sunteţi strămoşii noştri, ai indienilor (Eminescu şi Tagore de Amita Bhose, Editura Cununi de stele, 2013, Cuvânt înainte Carmen Muşat-Coman).

O punte deci între România şi India. Cea ce, tradus de Iulia Mihăileanu într-un eseu care deschide altă carte a  bucovineanului-basarabean („Vasile Andru povestit de 29 de confraţi şi de el însuşi”, Editura Accent Print, 2012) înseamnă că „Tagore şi Eminescu au făcut, fiecare, drumul invers. Ca să ne cunoaştem”.

Sau cum spune chiar Vasile Andru, după călătorii, întâlniri şi convorbiri cu oamenii: „Acum ştiu că lucrarea vieţii mele este dobândirea liniştii lăuntrice, exerciţiul spiritual” ( volumul său, „Proză eseuri interviuri”, Chişinău, Editura Hiperion, RO Basarabia-Bucovina, PRESS, 1995)

Se leagă, oare, toate cele mai sus arătate, cu ceea ce ne-a spus însuşi Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei sfinţiei sale în 1999 în ţara noastră că România este “Grădina Maicii Domnului”?  Enigmă, asupra căreia ne-a lăsat să tot gândim, ca românii!