Primit pentru publicare: 19 mart. 2017
Autor: Florin T. ROMAN
Publicat: 20 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

LUCIAN BOIA – ISTORIC SAU MIT?

Dacă cineva nu e la curent cu sensul actual al cuvântului “naţionalism” îl poate lesne afla din DEX – ediţia a II-a: doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, sau din Marele dicţionar de neologisme:  politică şi ideologie care urmăresc întreţinerea izolării şi aţâţarea urii de rasă şi naţionalitate; tendinţă de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni.

Nelăsându-se deloc afectat de naţionalism, profesorul Lucian Boia de la Universitatea din Bucureşti a devenit, step by step, un mare istoric al României, poate cel mai mare. Cine nu a spicuit măcar câte ceva dintre scrierile Domniei sale nu poate susţine că are cultură generală. Orice român autentic, dacă n-a citit încă, trebuie neapărat să citească cel puţin trei cărţi scrise de reputatul istoric: “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, “Două secole de mitologie naţională”, “Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”. Veţi învăţa, cu certitudine, o mulţime de lucruri interesante, de care habar n-aveaţi, şi vă veţi lărgi considerabil orizontul spiritual privitor la Istoria României, dar nu numai.  

De exemplu, veţi afla că lumea întreagă, inclusiv istoria omenirii, este alcătuită doar din mituri sau dominată de mituri, că ideile de naţiune şi de stat naţional sunt demne de dispreţ, că poporul român are o atitudine fundamentală de respingere a străinilor, chiar de intoleranţă (mai exact spus: este prin esenţă ultranaţionalist, antisemit şi xenofob), că românii suferă patologic de un lamentabil spirit de imitaţie (a statelor occidentale, cu precădere) şi că nu au fost buni deloc în domeniul creaţiei originale, că întreaga istorie a României este un şir neîntrerupt de mituri, de la geto-daci până la “conspiraţia” din 1989 (inclusiv tema sintezei daco-romane, tema etnogenezei, tema voievozilor, apărarea creştinătăţii, naţiunea română, membrii dinastiei de Hohenzollern), că toţi istoricii importanţi ai ţării noastre din secolele XVIII – XX (Nicolae Bălcescu, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Şerban Papacostea, Gh. I. Brătianu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, C. Daicoviciu, David Prodan şi ceilalţi) sunt nişte “naţionalişti” incurabili, “instrumentalizaţi” de regimul comunist, naţionalismul afectându-le decisiv obiectivitatea şi îndemnându-i a recurge la mitizări ale tuturor episoadelor ce constituie Istoria României.

Constatând, riguros argumentat, toate aceste grave tare ale poporului român şi ale istoriografiei noastre naţionale, Dl Boia demistifică, unul după altul, toate miturile construite de popor şi de istorici: “mitul unităţii daco-geţilor”, arătând că nu numai dacii şi geţii populau spaţiul Daciei, ci, în egală măsură, şi alte etnii: celţi, sciţi, bastarni, sarmaţi, iliri, greci etc.; “mitul naţiunii medievale”, afirmând că e absurd să se vorbească despre naţiuni în Evul Mediu; “mitul Mihai Viteazul”, demostrând că voievodul nu a fost un “unificator” al celor trei ţări române, ci doar un “cuceritor” al Moldovei şi Transilvaniei, şi că  majoritatea istoricilor noştri, precum şi alţi intelectuali, în total dezacord cu izvoarele istorice, au făcut din el figura centrală a unui “mit naţional”; “mitul Eminescu”, susţinând că poetul, dar mai ales publicistul Mihai Eminescu a practicat o “ideologie autohtonistă şi xenofobă”, că versurile lui nu mai sunt gustate astăzi de tineri, că poporul român a făcut un simbol naţional dintr-un xenofob, rasist şi antisemit; mitul “unităţii româneşti”, arătând că istoricii (naţionalişti fiind toţi) au fost mereu susţinători direcţi ai acestui mit, iar teoreticienii specificului naţional au fost filosofii şi literaţii, cu precădere Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Călinescu, care s-au lăsat robiţi de el, l-au cultivat şi dezvoltat; mitul “naţiunii române ortodoxe”, explicâd că obsesia acestei idei este anacronocă azi, deoarece naţiunile nu se mai numesc astăzi după criterii religioase, că rolul Bisericii ortodoxe române în coeziunea naţională este profund modificat faţă de trecut şi redus ca dimensiuni. În fine, Dl Boia demistifică întreaga istorie a României, nescăpându-i niciun mit, şi dă sentinţa definitivă: “Minciuna este mitul fondator al României moderne.” (în ziarul on line Adevărul.ro, din 17 ianuarie 2013).     

În aceeaşi ordine de idei, deşi nu o spune direct, onorabilul istoric Lucian Boia semnalizează pericolul pe care îl presupune un mit mai recent al românilor: “mitul Academiei Române” şi trece, neîntârziat, şi la demitizarea acesuia. Astfel, într-un articol publicat la 27 februarie 2017 pe Contributors.ro, Dl Boia îi ironizează, pe bună dreptate, pe membrii Academiei Române, dintre care cam jumătate s-au găsit să emită celebrul Apel denumit Identitate, suveranitate şi unitate naţională:  “Dacă n-ați auzit încă de Academia Română (mulți români o confundă cu Academia generalului Oprea sau cu Academia de Poliție) vă asigur că veți tot auzi de ea de acum înainte. Academia s-a pus pe treabă. Țelul urmărit e nobil: salvarea neamului. Dușmani ai țării, luați aminte și vă înfricoșați. Nu mai e de glumă: Academia salvează România”. Chiar aşa! Cum îşi permit nişte simpli academicieni să se considere responsabili de cele trei valori esenţiale ale neamului românesc?

Mă simt dator, în numele meu personal şi al tuturor românilor care nu se lasă manipulaţi de istoricii români ai secolelor XVIII – XX enumeraţi mai sus şi nici de membrii Academiei române, să adresez sincere felicitări, chiar elogii, Editurii Humanitas şi directorului acesteia, Dl Gabriel Liiceanu, care l-au promovat la cote maxime pe istoricul Boia, prin editarea şi difuzarea în tiraje consistente, atât în Limba română cât şi în cea franceză, a nenumărate ediţii ale cărţilor Domniei sale, contribuind astfel la reconstituirea, în ochii umanităţii, a adevăratei imagini a poporului român.

În contextul dat, nu pot să pricep, oricât m-aş strădui, de ce reputatul academician Ioan-Aurel Pop, istoric şi profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, rectorul acestei universităţi, îl face cu ou şi cu oţet pe Dl Boia, acuzându-l că adesează ironii şi reproşuri tuturor istoricilor români şi că îi dispreţuieşte pe aceştia (a se vedea lucrarea intitulată Istoria, adevărul şi miturile, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014, pag.137-138, 148-149, 243, 289, 296-298), că apelează la falsificări intenţionate, la minciuni (ibidem, pag.128, 139), că se contrazice adesea (ibidem, pag.184, 200, 217, 262, 338-339), că manipulează conştiinţe (ibidem, pag.3, 49, 102, 112, 177, 183, 216, 254-256, 269, 283, 338-339), că manifestă dispreţ pentru adevăr (ibidem, pag.130), ignoranţă sau rea-voinţă (ibidem, pag.150, 234), că aduce blasfemii la adresa istoriei României şi a istoricilor români (ibidem, pag.112), că e lipsit de realism, că e absurd! (ibidem, pag.382).

Nu pot să înţeleg nici de ce cunoscutul critic literar Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi aduce reproşuri profesorului Boia, bunăoară când, în suplimentul de cultură al ziarului on line Adevărul.ro din 15 martie 2013, afirmă, făcând referire la cartea acestuia De ce este România altfel? (Edit. Humanitas, 2012) că “a stârnit discuţii pasionate”, parti pris-ul fiind “vădit încă de la titlu” şi că lucrarea e “tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei” .    

Îmi scapă şi raţiunea pentru care cunoscutul critic şi istoric literar Theodor Codreanu este de-a dreptul răutăcios cu Dl Boia: îl  ironizează, îl persiflează, îl consideră lipsit de inteligenţă! Dl Codreanu accentuează caracterizarea negativă a profesorului Boia, mergând pănă la frontiera invectivei: apreciază opera ilustrului istoric ca fiind “parşivenie ideologică de trei parale!” şi susţine că scopul acestuia “este de a legitima cerinţele prădătorilor naţionali şi internaţionali de tot soiul, după căderea comunismului”. “De-ar fi doar atât! – continuă Theodor Codreanu – Dar e vorba de a-i legitima pe substituienţii minoritari care vor o altă identitate şi o altă istorie pentru neamul românesc, de a-i trimite mereu la margine pe cei ce se mai consideră încă români. E la mijloc o culpabilizare generală, de proporţii, pentru ca deruta acestui neam istovit de mutilarea la faţă produsă de comunism să se adâncească” (în A doua schimbare la faţă – o cercetare transdisciplinară  a civilizaţiei române moderne, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Scara, Bucureşti, 2013, pag. 508 – 509).

Observ, dezamăgit, că nici câţiva reprezentanţi ai noii generaţii de istorici nu sunt capabili să-l înţeleagă pe genialul profesor Boia. Bunăoară, Dl Paul Nistor, tânăr cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol” Iaşi, face afirmaţii izbitoare atunci când comentează cartea De ce este România altfel?, susţinând: “Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate” (…) “…unele remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase şi par să dea satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice”(…) “În final, care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc doar resemnării colective. Decodând în această cheie istoria unui popor, Lucian Boia se face că nu vede evoluţia României între 1866-1939, scoţând în faţă doar elemente negative şi uitând de cele pozitive care… numeric, simbolic dar şi ca importanţă şi urmări le surclasau de departe pe precedentele” (în Contributors.ro, din 28 februarie 2013).

Nici noua generaţie de filozofi români nu reuşeşte să priceapă pe de-a-ntregul mesajul Dlui Boia. Spre pildă, Dl Cătălin Avramescu, specialist în istoria gândirii politice, în filozofie politică şi în etică, cadru universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, ajunge până acolo încât îl acuză pe profesorul Boia că a plagiat, în cartea Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (Editura Humanitas, 2006), articolul intitulat “Longevity” din Dictionary of the History of Ideas al reputatului enciclopedist american Gerald J. Gruman (a se vedea “Dilematica”, numărul din februarie 2007).

Faima Domnului Lucian Boia de “blasfemiator al Istoriei românilor” a trecut şi peste Prut. Operând o radiografie a lucrării distinsului istoric în discuţie: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, apărută în 2015 la Humanitas, Mihai Cimpoi, membru de Onoare al Academiei Române din 1991 şi membru titular al Academiei Republicii Moldova, îi aduce grave acuzaţii Dlui Boia: “Autorul nu cunoaşte opera eminesciană”, nici “eminescologia din ultima perioadă”, substituie judecăţi de valoare, bazate pe solide temeiuri ştiinţifice “prin zeflemele de mahala”, “nivelul ştiinţific se prezintă la cota cea mai joasă din cauza argumentării rudimentare (bun/rău)”, “instrumentarul critic e sărac şi învechit, apropiat de limbajul de lemn”. Până aici mai răbdăm cum răbdăm, dar Dl Mihai Cimpoi întrece orice limită. Domnia sa susţine că metoda lui Lucian Boia “e una ocultă, ţinând de vrăjitorie, de o întindere de cercuri negre mefistofelice ale demonstraţiei: tot ce se întâmplă în jurul lui Eminescu nu ţine de o anumită linie evolutivă, fie şi sinusoidală, cu contribuţii exegetice originale modeste (multe) sau eronate (cum se atestă în cazul marilor figuri), ci de o curbă drăcească a evoluărilor exagerate care corespund unui canon al mitologizării, al cărui mecanism îl ştie doar Lucian Boia, singurul înzestrat, după cum ne avertizează adnotarea editorială, şi cu darul de a-l demonta.” (în ziaristionline.ro din 19 septembrie 2016).
X
În ciuda tuturor comentariilor răutăcioase citate mai sus, profesorul Lucian Boia este şi va rămâne, în mod cert, cel mai mare istoric român din toate timpurile, deoarece descoperirile Domniei sale au revoluţionat întreaga istoriografie românească, desconspirând exhaustiv toate miturile construite, mai mult sau mai puţin premeditat, uneori răuvoitor, de către popor şi de către toţi istoricii de până la Dumnealui. Va trebui să ţinem cont, de acum înainte, integral, de teoria absolut inedită a Domniei sale (bazată pe izvoare istorice numeroase şi indubitabile) şi să examinăm pe viitor cu maximă circumspecţie întreaga cercetare istorică anterioară. Se va vorbi în curând, cu certitudine, de o Istorie a României ante şi una post Lucian Boia.

Cei care nu au capacitatea de a-l înţelege pe noul geniu al Istoriei românilor mai susţin că Dl Boia nu ar fi urmărit prin scrierile Domniei sale decât faimă, bani şi blasfemierea poporului în sânul căruia s-a născut, şi că, beneficiind de conivenţa Dlui Gabriel Liiceanu şi a Editurii Humanitas, le-a şi obţinut pe toate trei, dar că, în schimb, ar fi pierdut statutul de istoric, cel de om de cultură român, precum şi funcţiile de “român” şi de “om”. Unul dintre aceşti adversari  mărginiţi intelectual şi-a permis să sintetizeze toate acuzaţiile îndreptate împotriva marelui istoric în următoarea aserţiune cu valoare de apoftegmă:  Cel mai recent şi, totodată, cel mai periculos mit al Istoriei României este mitul “Lucian Boia”.

Delimitându-mă de astfel de poziţii extremiste, eu unul, ca admirator al Dlui Lucian Boia, aştept cu mare interes extinderea cercetărilor Domniei sale asupra Istoriei Europei şi demitizarea marilor mituri continentale: “democraţia şi filosofia greacă”, “Alexandru cel Mare”, “Roma şi Imperiul Roman”, “Imperiul Bizantin”, “tendinţa istorică spre unitate naţională a francezilor, germanilor şi italienilor”, “Dante şi Divina Comedie”, “creştinarea popoarelor europene”, “Cervantes”, “Shakespeare”, “Războiul de o sută de ani”, “Goethe şi Faust”, “Leonardo da Vinci şi Renaşterea”, “filosofia germană”, “Hugo şi Literatura franceză”, “Napoleon”, “Dostoievski şi Literatura rusă”, “cele două războaie mondiale” ş.a.m.d.

Sunt convins că dacă Petre Ţuţea nu ar fi trecut în veşnicie, l-ar fi declarat pe Eminescu persoana non grata a Istoriei României, iar în locul rămas vacant l-ar fi numit definitiv pe Dl Lucian Boia “românul absolut”!