Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„ Lumină din lumină…”

Prof. Maria Apetroaiei,
Redactor Moldova literară – Iaşi, Membru LSR – Filiala Iaşi-Moldova

Lumină din lumină…

             „Sete de albastru”, cartea scriitorului botoşănean, Vasile Popovici, apărută  în 2013 la EdituraVIF, cuprinde poeme de dragoste precedate de un cuvânt al autorului şi de două imagini extrem de sugestive pentru mesajul transmis. Prima înfăţişează perechea într-un spaţiu crepuscular, un colţ de „eden” biblic cu pomul cunoaşterii  martor al ispitei împlinite prin pecetea sărutului ce consfinţeşte iubirea. A doua imagine sugerează, în opinia mea „edenul”teluric în care se revarsă cel cosmic, cu Eros  şi Thanatos  îngemănaţi,  omul făcând parte cu împlinirile şi neîmplinirile sale din acest întreg plin de frumuseţe şi eternitate.

Între cele două imagini autorul îşi mărturiseşte intenţia, în stihuri sincere, pe un ton familial : „Închin această carte iubirii pe pământ!/ Iubiţi-vă!/ E tot ce-aveţi  mai sfânt”!

Este, în fond, clasicul  îndemn „Carpe diem” adresat cititorilor de scriitorul de pe plaiurile eminesciene,  în care reverberează peste timp ecouri romantice din Lamartine, de pildă din „Lacul”:„O, timpule, te-opreşte! şi voi, grăbite ore,/  Lăsaţi al vostru zbor;/Cruţaţi pe-aceia care voiesc să se adore/Tot timpul vieţii lor!/(…)O, să iubim! Ne-o spune şi-a orelor chemare/şi tot ce e sub cer”…

Prin cele 78 de poeme, volumul apare în ansamblul lui ca o odă închinată iubirii, o pledoarie făcută cu simţire caldă şi sinceră a unui om pentru care iubirea este singurul sentiment sfânt şi etern, temelie  de nestrămutat a esenţei vieţii pe pământ.  De aceea trebuie trăit cu intensitate, în toate formele lui, căci timpul este neiertător, iar risipirea şi regretele nu pot să aducă decât surâsul placid al unor amintiri frumoase. Găsim apoi, exprimată într-o formă lapidară, o mărturisire „testamentară” a poetului, ajuns la vârsta maturităţii depline, pentru care ideea de sfârşit iminent care poate crea angoase, obsesii poate fi anihilată prin înţelepciune şi prin frumuseţea sentimentului de dragoste ca un triumf al vieţii.  Liantul între inefabilul pământean şi datul divin, dumnezeiesc, este în opinia lui Vasile Popovici iubirea:

„Atât te rog/ când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/pe ţărna-mbătrânită;/îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/ c-ai fost şi încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/nuferi…nuferi albi”.

Confesiunea din preambulul cărţii încântă prin dezvăluirea intenţiilor unui scriitor de a elogia prin stihuri alese iubirea „…care-ţi înnobilează lăuntricul până la subliminal”, folosindu-se de această oportunitate, oferită de  faţa albă a colii de hârtie, un mut şi sigur confident, căruia i te poţi mărturisi în voie, unde te poţi regăsi şi poţi retrăi crâmpeie din frământările şi fericirea ce ţi-au fost hărăzite: „…iubirea m-a durut, un durut plăcut pe care l-am întreţinut ca pe focul pe care nu-l doreşti stins, stins de tot, ci întreţinându-i arderea, chiar dacă şi-a mai bicisnicit vâlvătaia până la molcomire”. În acest context „Cartea mea esenţializează dragostea-pasiune, transfigurând realitatea într-o alta, francă, platonică, imaculată, nevinovată, curată, ideală, altruistă, unde raţiunea pură este incompatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna”, mărturiseşte autorul.

Emigrând într-o lume a începuturilor, poetul Vasile Popovici ne aminteşte în stilu-i jovial caracteristic, în „Inocenţă”despre perechea originară, frământată şi modelată din lutul serafic, neştiutoare de păcat şi se întreabă de unde o fi apărut „jivina alunecoasă” care să le dea atâta…bătaie de cap!?

Periplul său mediatic între operă şi receptorul predispus la reflecţie fixează câteva poezii ca repere în care discursul liric îmbină plăcerea mărturisirii cu erudiţia magistrului  şi  experienţa banală a oricăruia dintre noi: „Mai ştii”, „În stil alexandrin”, „Eu vreau femeia”.

Titlul volumului, „Sete de albastru”, e dat de una dintre poezii. El nu apare doar ca un element paratextual, ci cuprinde în simplitatea celor două substantive comune esenţa sentimentului cel mai „uman”, iubirea, văzută ca „panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal”. Setea desemnează o stare fiziologică ce ar putea fi stinsă sau ar putea dispărea, firesc, odată cu moartea fiinţei. Dar în iubire ea nu piere, pentru că este împrospătată prin amintirile păstrate ca o efigie  a celuilalt sau este dăltuită în piatra crucii. Albastru nu e numai simbolul nemărginirii cereşti, divine, ci şi al abisurilor lăuntrice incomensurabile în care se adună, într-o viaţă de om, speranţe şi visuri, împliniri şi dezamăgiri, un paradis al iubirii şi al fericirii prin care devenim „mai buni, mai altruişti”.

Volumul debutează cu poezia „Mai ţii tu minte”. Prin cele patru catrene, ce se constituie în tot atâtea întrebări retorice, se imaginează  un remember al primilor fiori cu care miticul zburător învolburează  mintea şi sufletul protagoniştilor inocenţi, pierduţi în incertitudinea unui hăţiş sentimental: „Din largi fioruri s-au desprins porniri rebele/ ca valurile-nvolburate-n neostoi/ şi tot privind aprinsul ca pe-un foc de iele/ au ars pân’ la cenuşă fiorurile-n noi”? „Gentillesse” este o discretă oscilare între contingentul familiar, dar limitat şi lumea ficţiunii, a artei, a spaţiului infinit în care totul e posibil, iar darurile promise sunt unice şi inestimabile, excluzând însă…veşnicia. Rezolvarea dilemei finit-infinit s-ar putea face printr-o „floare”, amintind de versurile eminesciene „…Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti” din „Floare albastră”. şi astfel, printr-un joc inocent al ruperii petalelor s-ar putea ajunge, cum spune V. Popovici, la descifrarea enigmaticei întrebări, în stil hamletian: „To be or not to be”…Regretul unei neîmpliniri a setei de iubire o regăsim în „Povestea filelor albe”: „Povestea filelor albe/ e tot ce-am lăsat netrăit,/ sincope din dragostea care/ în spuza jarului s-a mistuit”, pentru ca „În stilul alexandrin”să eternizeze fie şi prin moarte frumuseţea visului: „iar când veni-va zi, veni-va să murim,/ să bem până la fund din cupa cu venin”. „Sete de albastru” exprimă în esenţă dorinţa neostoită a omului de a nu-şi pierde nicicând speranţa şi de a-şi urma drumul „în recăutarea negăsirii”. Uneori îţi trebuie o doză de cinism cu care să ai puterea să ucizi „toate darurile/ izvorâte din fântâni fără fund/nesecate”. În fond, în „Am ucis”…găsim o mărturisire a refulării îndrăgostitului încercat de frustări sau poate de o raţiune exacerbată: „Am ucis toate îmbrăţişările/ şi chiar dragostea maternă am ucis-o;/ eu, cu inima mea de piatră/ şi cu dragostea mea zdrobită,/ chiar de piatra din sufletul meu”. „Ascunsă dup’ o stea” devine expresia căutării unei himere, a  acelui inefabil  după care aleargă  debusolat orice tânăr visător, iar în „Tu eşti fata”,  îndrăgostitul trăieşte  iubirea inocentă,  juvenilă, într-un cadru bucolic, feeric în care elementele tabloului reprezintă tot atâtea repere ce conduc spre universul lăuntric : „Tu eşti fata după care/am plecat prin risipire/să te caut, să te-adun/”: „Te-am cules din roua ierbii/ (iarba verde de şopârle)/ pe-unde trec/ cu stele-n frunte cerbii/…Îţi curgeau pe faţa-n purpur/ lacrimi, – bucuria regăsirii-/ iară eu, -cu buze arse-,/le-am sorbit cu-atâta sete/ bob cu bob”, încât certitudinea îi poate aduce, în sfârşit, liniştea: „Tu eşti fata-/până astăzi, virtuală/şi morgană, nu abstractă,ci/concretă, cu atâta prospeţime/într-o lume desuetă”. „Şi trupul tău”… sugerează ideea că acesta devine, în numele iubirii, cea mai frumoasă ofrandă: „Şi trupul tău atât de moale/ca zăpada proaspăt ninsă,/ca fulgii zboru-şi poposind,/topindu-se în palma-ntinsă”. În versuri de adâncă delicateţe, la fel ca şi  în creaţia populară, se exprimă  împlinirea erotică a cuplului, definită prin gesturi pline de tandreţe: „Sfielnică şi pură/părea efigie stelară-n infinit./Că am muşcat obraznic/din mărul rumen,/pârguit,/ca fierul roşu/când îl baţi s-a înroşit;/cerca ceva/să pună, dar nu a izbutit(„Candoare”). Martorii sunt, în mod firesc, componente ale naturii eterne :„şi te afunzi în iarba necosită încă,/lăsându-te în voia dulcelui sărut,/când, deodată, toate păsările-n luncă/au amuţit ori doar mi s-a părut”(Romantică). Iubirea totală  presupune, uneori, dorinţa de cunoaştere absolută a partenerului, dar aceasta ar duce la  aplatizarea „hieroglifelor” cu care fiecare suflet îşi scrie identitatea sau chiar la o decepţie a celuilat care descoperă „cioburi colorate” în loc de „perle, nestemate”(„Enigmă”). Visul spulberat din „Păcatul tău” aduce după sine suspinul exprimat în versuri scurte ca într-o incantaţie în stil popular: „Doar suspinul/ca pelinul/ştie-mi plânsul,/ştie-mi chinul/…Doară dorul/şi izvorul/călătorul,/setea ştie-mi,/curgă, vie-mi”!(„Doară”) iar prin „Descântec”  invocă imaginea şarpelui ca expresie a păcatului dorit şi  trăit tumultuos într-o dezlănţuire carnală a erosului: „Buze fragă, ochii mură,/Să-ţi muşc ţâţă, să-ţi pup gură,/Sân rebel  să îţi dezmierd,/Printre ţâţe să mă pierd”!

În alte poeme, strigătul se domoleşte, semn că perechea şi-a consumat prin trup şi suflet  clocotitoarea şi misterioasa taină, iar acum îşi descoperă alte frumuseţi ce par să menţină viu interesul şi dragostea: „Cădea albastru/peste noi,/pe-ntinderi,/peste necuprins;/ardeam/ca macii-n lan,/văpăi,/şi soare mult,/cădea aprins”.(„Îmblânzire”) sau în „Cules”: „şi-mi vine…/şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri/şuvoi nestăvilit,/să muşc cu poftă/să-mi ostoiesc nesaţul”. Ipostaza de înger şi demon în acelaşi timp, drept coordonate antinomice ale  fiinţei iubite, constituie, în fond, acel „nerv” „dureros de dulce”,  atât de râvnit  de cine nu vrea ca tot ce a fost visat şi  dorit să se convertească, la un moment dat, într-o banalitate placidă şi nesuferită:„Te voi culege/în mănunchi de primăveri,/cum noaptea/îţi culege-un cer de stele,/să fii şi îngerul/şi demonul printre luceferi,/să fii şi demonul/şi îngerul trăirii mele”(„Demonul angelic”).

„Setea”şi „Albastrul” apar şi într-o dihotomie bine gândită în diverse poeme, precum „Dor de sete”, „Neogoi”, „O picătură de albastru”. În  „Privesc spre cer”, albastrul ochilor iubitei  devine o reflexie a spaţiului nemărginit, poezia fiind reafirmarea aceluiaşi  legământ al unirii şi dragostei pe care Fortuna trebuie să le vegheze. Noaptea devine aici ca şi în „Mai ştii de noaptea-ceea…?” o vestală a iubirii fericite ca în „Imnurile” lui Novalis: „Privesc spre cer de parc-aş face-un legământ/că de acolo-n nopţi senine se cobor/ atâtea stele care până-n ziuă mor,/ lăsându-ne dumnezeire pe pământ./ Privesc spre cer cu sete de albastru,/să se pogoare din senin Fortuna,/să fim doar noi sub cer, să fim totuna”.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul volumului, simţim tot mai accentuat tonul melancolic, elegiac potrivit pentru destăinuirea unei nelinişti, stăpânite totuşi cu înţelepciunea omului care ştie că doar cosmosul stă sub semnul infinitului şi atunci, prin interogaţii retorice discursul liric vizează crâmpeie dintr-un timp fericit, revolut: „ Când ne-am oprit/la margine de crâng,/când poala lui cea verde/ ne-a-nvelit,/când iarba ne-a dat/aşternuturi moi,/mai ştii?/era aproape de zenit…”(„Mai ştii…?”). O tulburătoare şi emoţionantă declaraţie de dragoste, ca un legâmânt ce va dăinui dincolo de viaţă regăsim în poezia „Să ştii…”. Simţim în tonul general al poeziei dorinţa testamentară de a împărtăşi o iubire şi o dorinţă, pătimaşe, bine stăpânite,  pe care poate nu a avut curajul să le mărturisească în atâtea oportunităţi pierdute în mod voit. Sau poate  că nici nu a dorit acest lucru şi astfel ele, în loc să dispară, au persistat înăbuşit undeva, într-un ungher tainic al inimii, prilej pentru un periplu sentimental în amintiri:„Că nu ţi-am spus-o nici în noaptea ceea,/să ştii acum:/că te-am purtat, numai pe tine,/în vise şi-n visări,/ca pe o dulce izbăvire” . De aceea foaia albă  rămâne astfel confidentul fără grai, părtaş sincer şi fidel al celor mai ascunse gânduri şi ispite.

Şi oare, cu ce măsură s-ar putea cântări intensitatea iubirii? Răspunsul îl găsim simplu exprimat în versurile: „Vrei să ştii cât pot iubi?/Cât să nu te iau cu mine/ când veni, – veni-va zi”.(„Corolar”). În „Măi gropare”! transferă prin invocaţie în stil popular baladesc rugămintea testamentară ca, înţelegându-i regretul şi durerea despărţirii de frumuseţea vieţii, între altele, acesta să-i dăltuiască un epitaf hazliu, asemenea celor din vestitul Cimitir vesel: „că din dragostea mea mare/ jumătate-a fost nebună;/jumătate-a fost furtună”. şi, dacă acel gropar rugat prin cuvinte simple i-ar putea da măsura despărţirii fizice în groapa nu prea adâncă, iubita  rămâne să-i împlinească ceea ce ţine de imaterial, de  spirit, de menirea sa de  mânuitor al stihurilor, averea cea mai de preţ de care cu mâhnire se desparte doar prin moarte. În schimb, consolarea care i-ar mângâia sfâşierea lăuntrică i-ar aduce-o nemurirea lui prin artă,  prin poezie şi implicit prin iubire.

Iubirea şi poezia rămân comorile zămislite din inima, sufletul şi mintea scriitorului Vasile Popovici ca trecător prin viaţă: „Aruncă-mi, draga mea,/ aruncă-mi pe sicriu/un bulgăre de poezie”!(„Bulgăre de poezie”) .

Şi astfel, ajungând la final, constatăm că autorul cată să ne potolească şi prin această carte „oleacă” din „Setea de albastru” învitându-ne să-i urmărim pagină cu pagină pledoaria, să reflectăm, să hoinărim imaginar împreună cu el prin timpi luminaţi de frumuseţi nebănuite pe care doar iubirea ni le poate da…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5