LUNETISTUL de MARIN MĂLAICU-HONDRARI                     

CINE-I AUTORUL?

„Un roman provocator, plin de tandreţe şi erotism, cu o structură absolut neconvenţională, cu totul inedită” este considerat Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, apărut în colecţia „Eco-proza” a Editurii Polirom-Iaşi.

Anterior, publicase poemele „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” la Eikon, 2004 şi obţinuse Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, „Cartea tuturor intenţiilor”, roman, Vinea, 2006, ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008, – apreciată de Mircea Cărtărescu drept  „curată, puternic intelectuală, aparţinând unui om  care a trăit fapte nebuneşti şi a avut forţa să le nareze, o carte care  ne îmbogăţeşte şi face să iubim  şi noi literatura”, „Apropierea”, roman, Cartea Românească, 2010, „La două zile distanţă”, poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, distinse cu premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania, după cum  în tovărăşia regizorului Tudor Giurgiu scriu  în colaborare scenariul după romanul Apropierea.

Care este conţinutul cărţii Lunetistul? În Camarile, o insulă aflată în plin război, un băieţel, Carlos, se strecoară în ascunzătoarea unui lunetist (Constantin) pentru a-l ruga să ducă o scrisoare unei femei din România (Cristina). Femeia cu pricina, descoperă Lunetistul, nu este alta decât iubita sa din anii mai tineri.

Întâlnirea cu ea reînvie trecutul lor comun care fusese frumos, cu o întreagă poveste de dragoste  – adolescenţa lor petrecută în comunism, apoi alegerea ei de a se căsători cu Jim, fiul unor nou veniţi, oameni cu stare dar şi imprevizibili , după care Constantin  devine mercenar.  Relaţia de odinioară, deşi despărţiţi, încă le înfierbântă simţurile, amintirile. Până o întâlneşte pe Carmen Mercedes Belena, Lunetistul rămâne captivul iubirii de odinioară, a femeii de un erotism tulburător. Dependent, la fel, până şi erotic, se desfăşoară viaţa lui Carlos, care, din orfanul ştiut, adoptat financiar de românca Cristina,  devine nu numai un scriitor, ci şi amantul mamei cu banii…

Cum scriitorii, în lumea liberă, sunt primejdioşi pentru cei în mijlocul  cărora  convieţuiesc, Carlos este ţinta lui Constantin, mercenarul, căruia i se oferă sume importante pentru a-l ucide. Protejat de anonimatul pe care şi-l caută dar şi de dragul Cristinei, crima nu are loc, Constantin însuşi, citindu-i cărţile şi din presupunerile care îl animă, confirmate de un e-mail al Cristinei, intuieşte şi se convinge de motivele care-l îndemnă la crima cerută, personal avertizându–l de pericolul care îl pândeşte.

Caietul Constantin – un fel de jurnal al Caterinei ca şi interviul lui Carlos de la sfârşitul cărţii derutează pe cititor,  Carlos  apare ca un alter-ego al lui Marin Mălaicu-Hondrari: „Când am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întâi m-am gândit la orele de veghe încordată a unui lunetist, dar apoi mi-am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara misiunii sau între două misiuni. Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale…”. În acelaşi sens, al derutei cititorului , pledează fraza cu care începe cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari care este cea şlefuită din interviul lui Carlos: „Dis-de-dimineaţă, Constantin a ieşit din locuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă până a doua zi” (p.p. 7,  229). Fraza dispariţiei voluntare, a recluziunii…

Pe de altă parte, transferaţi în trecut, la Sângeorz-Băi, locul de naştere al autorului (29 ianuarie 1971), trăim anii de altădată la casa lui Constantin, timpul petrecut la clubul trimbulinzilor, ai marii iubiri cu Cristina, atmosfera din casa părintească, viaţa în garsoniera comună, care, la drept vorbind, hrăneşte fabulaţia autorului care descrie  mult deformat şi alături cu realitatea viaţa satului ardelean, care, în nici un caz,  nu este una a alcoolismului.

Cristina, Carlos, părinţii, dar şi vecinii, amintirile, fac din Constantin  însuşi un alter-ego al autorului care pendulează mereu între  amintirile tot mai triste, greu de străbătut către fericirea căutată.

Ca şi autorul, Constantin  nu avea să nu remarce că îi călcase tatălui său pe urme, că dacă se asemănau  în ceva atunci era tocmai  incapacitatea sa de a sta locului, de a prinde rădăcini…

Precum Constantin, autorul notează şi el: „Nu mai ştiu cum a început. Dintr-odată mă văd paznic de noapte în Spania, într-un loc plin de maşini strălucitoare. Cordoba.: flamenco şi bijutieri, femei cu trăsuri maure. 300 de nopţi nedormite. Un ventilator poartă prin rulotă aerul încins şi un gând obsesiv: imaginaţia e memoria în extaz. Peste zi mă mişc ca în vis, urmat pretutindeni de patru câini fantomatici, care nu latră niciodată. Singurul exces: literatura. Alte slujbe: şoferul unui avocat, o doamnă în vârstă, care avea un Opel Corsa şi uneori îmi spunea că o să mergem în Portugalia,  ca în tinereţile ei; o primăvară neagră, alături de o femeie cu tendinţe sinucigaşe. Şapte ani, acelaşi stilou, trei cărţi…”

Şi din altă parte tot mărturisirea lui Marin Mălaicu-Hondrari: paznic de noapte la parcul auto a lui Rafael Ayuso Escobar în Cordoba, Spania, unde timp de patru ani a locuit într-o rulotă, ajutat de Mircea Cartărescu şi Lidia Bodea, impresionat de scrierile lui Roberto Bolano (romanul Dedectivi  sălbatici), de Samuel Beckett, de Julio Cortazar, de Thomas Bernard…

„Personajele Constantin şi Carlos din Lunetistul  vă seamănă . Dacă aşa e, ce anume din dvs. aţi pus în fiecare?”,  îl incită un curios. „Constantin are ficatul meu, iar Carlos plămânii mei, în rest amândoi seamănă a madame Bovary”, i se răspunde maliţios.

Revenind la carte, finalul pare cel aşteptat. Jim şi tatăl, ca şi asociatul acestuia sunt pedepsiţi de lege. Cristina revine în ţară la măcelăria  părinţilor, se converteşte la penticostali, rămâne aceeaşi îndrăgostită de literatură, dar timpul a făcut-o de nerecunoscut, mai ales psihic şi fizic.  Carlos scapă cu viaţă iar Constantin, retras în deşert, eliberat de tarele trecutului său, deapănă clipele precum scoate şi îndepărtează fotografiile din albumul fictiv al vieţii şi memoriei sale.

„Pentru mine, ficţiunea e memoria în extaz”, mărturiseşte Marin Mălaicu-Hondrari, iar noi credem că tocmai de aici  apar neverosimilitatea personajelor cărţii, care fac din naraţiune prilej de evaziune, metaforă la tot pasul, magie şi oniric.

Prieten cu realităţile vieţii ne-am fi simţit mult mai bine împreună cu ele, dar moda are întâietatea.

Neverosimilitatea personajelor, a realităţilor româneşti,  trimit şi la alte “păcate” care i le găsesc lui Marin Mălaicu-Hondrari, autor de poeme şi proză, dar mai ales ca om de editură care promovează literatura şi scriitorii: literatura prea „e scrisă de nişte indivizi pe jumătate imbecili, dacă nu întrutotul”, apreciază el într-un interviu realizat de Veronica D Niculescu în Suplimentul cultural din 19-25 octombrie 2013, editat de Polirom în colaborare cu Ziarul de Iaşi, explicându-se mai departe cu aceleaşi decepţii pe care nu i le împărtăşim, ba din contră, se dovedesc total neveridice, pentru că vin de la cineva care, când scrie, „nu-l mai interesează realităţile”, nu citeşte măcar ziarele – „există tone de cărţi scrise într-un limbaj de primate pentru societatea de primate în care trăim”.

Am vizitat standurile de cărţi de la acţiunea FILIT Iaşi, 23-27 octombrie 2013, de unde  mi-am procurat şi Lunetistul, şi în mulţimea publicului prezent, tineri şi vârstnici,  dar şi a celor peste 200 de profesionişti ai cărţii, sosiţi din ţară şi străinătate, n-am întâlnit, declar cu mâna pe inimă,  nici unul care să mi se pară că mă trimite către primatele văzute de autorul pe care l-am citit şi care, m-am convins, are stil literar, dar încă puţin românism în descrieri.

Am mai urmărit ceva la manifestarea de mai sus, pornind tot de la interviul în cauză. Zice Marin Mălaicu-Hondrari: „cred că există câţiva autori români contemporani foarte buni, trei, patru prozatori”.  Care vor fi fiind aceia, că  pretenţiosul intervievat nu-i nominalizează? Am găsit cărţile semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, de autorul Lunetistului şi pe mulţi alţii… Şi m-am gândit şi la autorii pe care îi promovează la editura sa autorul Lunetistului, precum şi la restul editurilor din România care fac posibilă ieşirea noastră culturală în lume, adesea cu fruntea sus, întrebându-mă, totuşi, care sunt cei doar 3-4, Marin Mălaicu-Hondrari, din politeţe şi pe realităţi, al câtelea se situează?

Dacă ar fi vorba doar de 3-4 scriitori români buni, de ce la FILIT Iaşi atâţia traducători invitaţi, atâtea standuri cu carte ale editurilor române şi din ţările străine nouă, pe piaţa de la Iaşi? Un răspuns ni l-au dat Zilele Festivalului de la Iaşi dar şi manifestările culturale desfăşurate la unison la Bucureşti, Cluj, Braşov, Sibiu, Bistriţa, Vaslui, şi nu numai:  scriitorii români, mult mai numeroşi, şi cărţile lor se bucură de autoritate pe piaţa internaţională.