Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mai nou din vechi, despre Tudor Arghezi și fiul său Eli, fotograful, regizorul, locuitor al Parisului, cetățean al Franței, care a dat nume unui parc din Aubervillers…

Oprea,I-NPrimit pentru publicare: 06 aug.2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 07 aug.2015

Mai nou din vechi, despre Tudor Arghezi și fiul său Eli,

fotograful, regizorul, locuitor al Parisului, cetățean al Franței, care a dat nume unui parc din Aubervillers...

Născut la 21 mai 1880, mort luna aceasta, la 14 iulie 1967, a locuit mai întîi pe strada Țărani nr. 46 – poate de asta în iubirea sa față de truditorii pământului devenitul poet avea să suporte multe privațiuni nu numai de ordin social, ci și politic, suportând și rigorile pușcăriilor, cu ce însemna mizeria lor în regimul trecut, fără creion, hârtie sau microfoane, nici cu zile de întâlniri și desfătări la camera specială…

Numele lui a fost Ion Nae Theodorescu, ca fiu al lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru” din București și a avut dascăl pe Nicolae Abramescu, între 1891-1896 a urmat cursul gimnazial „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cel ale Liceului „Sfântul Sava”.

De la 11 ani s-a întreținut singur, a dat meditații…

Anul 1896 este anul debutului său literar, avea 16 ani, la 30 iunie publica în ziarul „Liga ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatălui meu”, semnată I. N. Theodorescu:

E prea târziu să mă iubești,

Mai stai puțin să te gândești.

-Nu te-a mișcat, plânsoarea mea?

Setea de bani

Te-a cucerit și te-a furat,

Și pentru dânsa m-ai uitat.

Mai stai puțin să te gândești,

E prea târziu să mă iubești.

Urmează-ți iute drumul vechi.

Să-ți țipe plânsu-mi prin urechi

Ți-aduci aminte?

Te-am întâlnit, cinci ani acum,

Mi-ai zis să fug. Eu am fugit

Și după pâine-am pribegit

Să-ți țipe plânsu-mi iute-n drumul vechi.

De-o fi senin sau înnorat,

Urmează-ți drumul apucat.

E prea târziu să mă găsești

Eu sunt copil uitat de vremi.

Oh, lasă-mă să mor, să pier

Destule stele sunt pe cer.

Urmează-ți drumul apucat

De-o fi senin sau înnorat.

Față de asemenea poezie, Alexandru Macedonski spunea: “Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”.

A mai publicat și sub numele Ion Theo. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction) cu care va rămâne prieten apropiat.

După ce a fost laborant la fabrica de zahăr Chitila, la 19 ani, intră la Mânăstirea Cernica, deși, după cum va mărturisi în romanele sale, nu a fost atras de haina călugărească, în ciclul Psalmilor săi el este un eretic nu un mistic, iar în romanul „Buna Vestire” chiar parodiază cu sarcasm întreaga viață monahală.

În spatele autorului lui „Zdeanță” și al „Florilor de mucigai” – scrie Elisabeth Bouleanu – stă personalitatea complexă, cu un destin remarcabil, cu o poveste de viață mai puțin cunoscută, viața celui care se va numi Tudor Arghezi – nume căutat și însușit de poet -, care, înainte de a se așeza la Mărțișor, alături de Paraschiva și va avea și cei doi copii, Mitzura și Baruțu, a parcus viața agitată a călugărului Iosif de la Mânăstirea Cernica, devenit diacon, purtând cu sine secretul dur, el fiind tatăl altui fiu, cunoscut mai târziu de Eli Lotar, Eli Lotar Theodorescu.

Poetul a declarat că și-a luat numele de la râul Argeș, spune pe blogul său Claudiu Val. Ovidiu S. Crohmălniceanu spunea altceva – că „Arghezi ar fi o ligamentare a două nume de sfinți, Arie și Geza”. Există însă și varianta că poetul n-ar fi copilul… mamei sale din acte, Maria Theodorescu, ci al slujnicei Rosalia Arghesi, nemțoaică de origine, venită la București dinspre Brașov… Apoi, spune cercetătorul în biografie, „generații de elevi s-au tot chinuit cu versurile religioase ale lui Arghezi, culminând cu acel celebru „vreau să te pipăi și să urlu: este!”, din perioada când autorul era călugăr. De fapt, poetul profita de relația cu un unchi, bine situat în ierarhia bisericească, iar de pipăit”, spune același, a pipăit-o pe domnișoara profesoară Constanța Zissu, care și rămăsese însărcinată, determinându-l pe mult mai tânărul tătic, pentru „rodul iubirii lor”, „cu păcat”, să abandoneze cariera monahală!

Tânăr fiind, pe vremea când îmbrăcase haina monahală la Mânăstirea Cernica, unde a ajuns nu că simțea chemarea duhovniceasă, după cum am subliniat, ci din sărăcie și pentru că avusese protecția acolo a unei rude a sale, care l-a ajutat, a avut o relație amoroasă cu profesoara Constanța Zissu, relație în urma căreia, iubita lui a rămas însărcinată și a născut un copil.

În epoca aceea, a prejudecăților, în condițiile în care tatăl copilului nenăscut era un călugăr, doamna n-a avut încotro, și, alungată de ochii și gura lumii, s-a refugiat, unde?, tocmai la Paris, pentru a ascunde sarcina.

Determinat de împrejurări, Iosif, Arghezi al nostru, a avut și dânsul frământările sale, a abandonat haina monahală și a plecat și el la Paris, pe banii mamei sale, fără a fi împiedicat s-o trădeze pe domnișoara Zissu cu… Aurelia Panaitescului. Aici s-a născut primul său copil, Eliazar Lotar Theodorescu, fostul călugăr alegând și dându-i numele nepotului prorocului Moise, nume care înseamnă „Dumnezeu a ajutat”.

Deci, cinstit și corect, tatăl a reglementat situația copilului său, recunoscându-l cu acte în regulă.

Alături de Constanța și de copil, Arghezi pleacă din Franța – unde unii spun că mama ar fi lăsat un moment pruncul doar pe seama doicăi, tatăl fiind îngrijorat – în Elveția, o vreme la Freiburg, apoi la Geneva. Aici, Arghezi a vrut să urmeze cursurile Universității catolice de la Freiburg, dar cum nu avea hârtia care să-i ateste bacalaureatul, visul lui de a ajunge și a fi student s-a dovedit a fi o imposibilitate. A stat scurt timp la Mânăstirea Cordilierilor din Elveția, unde i s-a propus să devină catolic, dar a refuzat…

Cu soția și copilul alături, o perioadă cutreieră țări ale Europei, timp în care a asistat la cursurile Universității din Geneva, câștigându-și și existența, în toți cei cinci ani, prestând diferite meserii – bijutier și ceasornicar în Elveția, iar când a ajuns în Anglia a încercat să locuiască la Londra, ca să învețe engleza, apoi în Italia, muncind aici și mai greu ca să aibă ce mânca și îmbrăca.

Plecat la Paris când avea 19 ani, a revenit în țară după cinci ani, cu el aducându-și soția și copilul, Eliazar, de educația căruia s-a ocupat cu responsabilitate. Fiul său ilegitim a urmat cursurile unei școli din Bucurețti, a avut parte de o educație aleasă, iar în 1924, tot la 19 ani, ca și tatăl său, Eliazar a decis și a plecat la Paris. Și-a luat soarta în propriile mâini, cum se scrie în cărți de către povestitori.

Când revine în țară, susțin unii, „sturlubaticul poet” o cunoaște pe placida bucovineancă Paraschiva Buda, dar în 1912… se însoară cu… d-ra Zissu! De care divorțează – în 1914, pentru a se însura cu… Paraschiva, în 1916. De ea nu se va despărți niciodată. Ea este cea care venea cu sufertașul de mâncare la închisoare, unde soțul ei a ajuns de 3 ori, și făcea niște ciorbe pentru care Arghezi a declarat-o, „ar fi dat la o parte toată literatura română!”

Și motivele închiderii lui au fost paradoxale, spune Val, în 1918 a fost acuzat de colaboraționism cu germanii; în 1943, că i-a jignit… pe germani, cu faimosul pamphlet Baroane!, iar în 1948 l-au închis comuniștii pe motiv că… scria prea vulgar, plus povestea cu A. Toma și scandalul din Scânteia… cu articolul scris de Sorin Toma!

La Paris, tânărul, fiul lui Arghezi, o cunoaște pe fotografa Germaine Louise Krull, cea care îi va insufla și dezvolta pasiunea pentru fotografia autentică, însuflețit chiar de tatăl său, încă din copilărie.

Deși Eliazar avea doar 20 de ani iar Germaine era căsătorită și avea cu zece ani mai mulți, între cei doi se naște și se păstrează o relație amoroasă. „La Paris a cunoscut-o pe aventuriera germano-poloneza-francezo- olandeză Germaine Luise-Krull, cu opt ani mai mare ca el, membră de frunte a grupului de femei libere de convenții, care practica fotografia. Fostă comunistă germană, născută în Poznan (Polonia), expulzată din Bavaria, stabilită cu amantul ei bolșevic în Rusia, de unde a fost din nou expulzată, ca… anti-bolșevică, după ce iubitul i-a fost executat, era, în „orașul luminei”, o bună fotografă. I-a fost ușor să-l convingă pe Eli Rotar să se dedice noii arte. Deși Germaine era căsătorită, de conveniență, cu regizorul olandez Joris Ivens, relația ei cu fiul poetului a durat multă vreme, chiar dacă, din 1932, acesta se dedică altor experiențe artistice: cameraman, operator, chiar regizor de film”. Împreună au participat la expoziții de fotografie și în 1926 el devine oficial cetățean al Franței, țară în care se născuse, adoptându-l.

Din fotografie a făcut pasiune. Profesie! A publicat fotografii în reviste celebre, precum Jazz, Varietes sau Bifur. Lucrările sale figurează în marile muzee ale lumii, la Chicago, de exemplu. Operator, și din regizor de film, grație talentului, Eliazar Rotar devine un nume celebru la Paris în perioada interbelică, dedicându-se cinematografiei, colaborează cu nume mari –regizorii Rene Claire, Luis Bunuel sau Jean Renoir, regizorul de teatru Antonin Artand, cu artiști precum Jean Cocteau, Malraux sau Daile, scriitorii Gide sau Coltte, pictorul Dali sau sculptorul Giacometti, căruia Eli i-a și pozat – și practică fotografia documentară, realizează o serie de fotografii despre violența din abatoarele din Paris, despre locomotivele cu aburi, aspecte din suburbiile orașului.

„…Îi plăcea să meargă pe străzile și-n suburbiile pariziene și să cunoască firescul mic și oarecare, văzut pe fereastra tot mică a obiectivului. Să facă portrete și să nu se sperie de viață în orice formă i s-ar fi înfățișat aceasta. Sunt extrem de cunoscute fotografiile făcute de el în abatoarele pariziene, imagini care șochează prin violență, sau, dacă vreți, prin naturalism. Eli nu ținea să înfrumusețeze, nu simția nevoia să adauge nimic lumii, ci s-o prezinte din perspectiva sa”, scrie Ana Barton la 3 octombrie 2013.

Fotografiile intrate în atenția lui Georges Bataille, acesta menționează faptul că Eli Lotar a trecut peste un subiect tabu al violențelor, prezentând cât de mult s-a mecanizat activitatea violentă a abatoarelor, opera lui șocând publicul prin violența imaginilor redate…

Unii documentariști susțin că în timp ce fiul era la Paris, tatăl ar fi încercat să-l convingă să revină în țară, poetul încercând chiar pe lângă Legația României din Paris, dar fără succes.

În timp, fiul său a ajuns la Paris o celebritate, în 1946 filmul său Aubervillers a fost selecționat și a rulat la Festivalul de la Cannes.

A murit la Paris pe 22 februarie 1969, iar în memoria lui un parc din orășelul numit Aubervillers, situat la nord de Paris, de-a lungul canalului Saint-Denis, poartă numele de Eliazar Rotar, numele fiului lui Tudor Arghezi din România. A locuit probabil în zonă, vecin cu iluștrii Paul Eluard, Claude Monett sau Maurice Utrillo. Lucrările lui încă se mai vând la licitațiile organizate, iar Alain Sayag și Annick Lionel-Marie au scris o carte despre el (Eli Rotar, 1905-1969, French Edition-Alan).

Sintetizând, e vorba despre un român, fiul, chiar dacă nelegitim, al unuia dintre cei mai mari poeți ai neamului nostru, un artist complex, despre care, cunoaştem, nu se mai știe aproape nimic, – dar despre care există o carte! O carte și cu aceste rânduri care se vor o modestă reparație morală, deși una adevărată, după cum au mai spus și alții, este așteptată, ca sarcină pentru istoricii de artă și de ce nu, pentru autoritățile române, Institutul Cultural Român, sugerează și Claudiu Val.

De unde și concluzia, numele românului Eliazar Rotar Theodorescu este mai mult cunoscut și respectat în Franța decât acum în România.

Wsdnesdayle, aprilie 2011, Claudiu Val scrie: Eli Rotar, fiul interzis al lui Tudor Arghezi: Mi-a făcut onoarea de a-mi scrie doamna Doina-Elena Theodorescu, descendenta directă a marelui poet, fiica lui Baruțu T. Arghezi, sincer să fiu, credeam că Baruțiu, decedat anul trecut, a avut doar un fiu, pentru a cărui singurătate s-a și stabilit, în 1974, la Lausanne, în Elveția; iată,că m-am înșelat. Doamna m-a „găsit” în urma publicării pe acest blog, a poeziei „Mi-e dor de tine”, în ciclul “Cincizeci de poezii frumoase”.

Poezie, gen “Cântarea cântărilor”, în care, unele versuri, e de părere Claudiu Val, “sunt un amestec incredibil de îngereală și licențiozitate, de sfială și tupeu literar”, după cum se vede:

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,

De gura ta de orhidee,

De sânul tău cu bumbi de dude,

De buzele-ți cărnoase, dulci și ude,

Mi-e dor de tot ce se ascunde,

De șoldurile tale tari, rotunde,

De genunchii tăi mi-e dor,

Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.

Dă-mi pe limbă să le bea

Balele tale calde, mult iubita mea,

Femeia mea, durerea mea și viața mea.

Tu nu știi că la rău și la bine,

Inima, gândul meu, lipite sunt de tine.

Ca iedera te înfășoară

Sufletul meu, cu frunza lui ușoară.

Tulpina ta se-nalță pân-la stele,

Strânsă de vrejul gândurilor mele.

Tu nu știi că ești totul pentru mine,

Lumina mea și zările senine,

Văzduhul-nalt și apa ce o sorb,

Sufletul meu fără tine-i orb,

Mâna tânjește, mintea se-ncovoaie

Ca spicul de secară fără ploaie.

Pământul meu te cere, cerul meu,

În care-aud șoptind pe Dumnezeu.

Grădina mea cu poame delicate,

Fântâna mea cu ape ridicate

Țâșnind în sus în soare

Și-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mângâi:

De-a lungul, până la călcâi

Cu buzele, cu ochii, cu visarea.

Mă uit la tine, te frămânți ca marea,

Din spume de dantele, din talaze,

Cu peruzele, cu smaralde, și topaze,

Strecoară-te, sub luntrea mea, și, lină,

Du-mi-o-n adânc și în lumină.

Te caut ca un copil bătrân,

Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,

Lasă-te-ntreagă, să îți leagăn moale

În luntre farmecele tale,

Și frumusețele tăcute.

Bijuteria mea, cu pietre neștiute,

Decât de robul tău care te cântă,

Vino încet și mă-nveșmântă

Cu sufletul, cu carnea ta,

Pe care nu o pot uita.

Tu ești iubita mea,

Stăpâna mea,

Durerea mea, și bucuria mea.

Noi suntem unul amândoi

Ca un altoi, lângă un alt altoi

Și-n toată lumea, suntem numai noi,

Ca două cărți legate într-o carte,

De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.

Să nu mai știi de nimeni, de nimic,

Puiule mic,

Nufărul meu deschis,

Plin de parfume rare și de vis.

Vino, grădino,

Vino, senino,

Vino încet cu zborul tiptil de rândunea

Iubita mea, femeia mea.

Găsindu-l, doamna i-a cerut amănunte despre Eli, „misterosul fiu „din flori”, rodul iubirii dintre poet și profesoara Zissu”, date care i s-au comunicat, sintetizate și de noi în ceea ce am relatat.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5