Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MAIORESCU ȘI POEZIA „CONVORBIRILOR LITERARE”

MAIORESCU ȘI POEZIA „CONVORBIRILOR LITERARE”

Dacă n-ar fi existat Alecsandri și Eminescu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu „Convorbirile literare” ale lui Maiorescu. Cred că nu s-ar fi mai vorbit de ele. Junimea luase ființă în anul 1863 la Iași dintr-o pleiadă de intelectuali de formație ideologică germană : Rosetti, Pogor, Carp, și Negruzzi, avându-l în frunte pe însuși Maiorescu, toți boieri, politicieni și parlamentari. Având la bază ideologia maioresciană a formelor fără fond, spiritul critic și critica în marginea adevărului, junimiștii aveau nevoie de o revistă literară care să răspândească ideologia literară maioresciană în masa intelectualilor. Astfel apare la 1 martie 1867 revista „Convorbiri literare” care se voia continuatoarea „Daciei literare” și a „României literare”. Titul Maiorescu și Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuum” al revistei s-au orientat către valori care să impună, încă din  primele zile ale apariției atenția și aprecierea contemporanilor. La apariția „Convorbirilor…” , Alecsandri era în plină glorie și a beneficiat de o largă răspândire  în revistă. Cât despre Eminescu, meritul, greu de evaluat pentru contemporani, amplificându-se de-a lungul deceniilor ulterioare, a fost acela de a-l fi descoperit și promovat cu primele poezii. Distanța de la vârfuri ( Alecsandri și Eminescu) și până la solul relativ uniform al poeziilor convorbiriste este imensă. Degeaba s-a străduit Maiorescu în „Despre poezia română din 1867” să ridice standardul melosului. De altfel și Maioresc recunoaște că până la „Pastelurile ” lui Alecsandri și poezia  nouă a lui Eminescu, poezia „Convorbirilor…” e slabă. Cele câteva trepte în urcuș și coborâș pe care le cunoaște, ca tonalitate, poezia din revista ieșeană sunt similare cu ale poeziei jumătății de secol, privită în bloc : mai întâi, cochetăria lacrimogenă cu suferințele amorului, suspinul teatral și neconvingător, disperarea cu accente funebre a epigonilor eminescieni, proclamarea dezgustului pentru existență și obsesia morții, ”Prima eroare, de care trebuie ferită astăzi tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrității… ”- zice Maiorescu. Și tocmai această eroare a cuprins revista. Dacă la ” Dacia literară” era sloganul ”Scrieți, băieți, numai scrieți !” , Titu Maiorescu voia să îndrepte erorile trecutului, îndrumând tineretul pe drumul esteticului. Poeții din primii ani ai „Convorbirilor…” ca Theodor Șerbănescu, Samson Bodnărescu, N. Skeletti, M.D. Cornea, N. Gane,  Leon și Iacob Negruzzi, Matilda Cugler, St.G. Vârgolici, Vasile Pogor, D. Petrino și alții cultivă o poezie erotică fadă, banală, de un sentimentalism dulceag, colorat cu melancolii de circumstanță. Toți proveneau de la reviste de duzină.  „Direcția nouă…” a lui Maiorescu enumără, imediat după Alecsandri și Eminescu pe Bodnărescu, Matilda Cugler și Șerbănescu. Pe obsurul german Bodnărescu, Maiorescu face gafa de a-l alătura lui Eminescu, socotindu-l demn să ocupe atenția publică atât prin „fantasia înfocată” din încercările sale dramatice, cât și prin poezia lirică unde e „mult mai ușor și îndemânatic” ( ?). Cu excepția câtorva epigrame, poezia lirică a lui Bodnărescu este prolixă, stângace, ridicolă. Clișeele și repetițiile inutile o fac ilizibilă. Pe Matilda Cugler și pe Theodor Șerbănescu, Maiorescu îi citează printre poeții noi, ale căror încercări modeste, „într-o sferă mai restrânsă de gânduri și de sentimente, ne prezintă o mișcare naturală exprimată în limba corectă, adesea elegantă, totdeauna ferită de înjosiri”. Matildei îi laudă „eleganța limbajului”, „sinceritatea simțirii”, „precizia compunerii versurilor”. Și aici Maioresc se înșeală. Adesea limba curată a Matildei rămâne total inexpresivă, convențională însăilare de rime facile. Se vorbește de îngerași curați, de mica floricică, torturile iubirii stârnesc zâmbete amuzante : „Floare-n câmp când veștejește/ Alta-n locu-i înflorește/ Dar în pieptul omenesc/ Florile când veștejesc/ Cade roua în zadar/ Alte-n loc nu mai răsar.” Poeziile lui Theodor Șerbănescu, Maiorescu  le va situa „între cele mai plăcute producțiuni ale literaturii române” Multe din poeziile lui au fost transpuse în muzica timpului de G. Cavadia. Ele amintesc  de versurile naive ale lui  Conachi și Văcărescu, când poeziile abundau de ah !-uri și oh !-uri teatrale. Metaforele și comparațiile sunt adecvate : se adresează „unui scump îngerel  !”, cântă „ochii d-un azur ceresc” ai iubitei :„două picături de cer” (…) fiecare e un soare/fiecare e un cer”. Imaginile sunt tocite și rizibile : „Vântu-n frunză greu mugește/ Ș-amoru-n inima mea.” Calitatea scăzută a unor poezii nu poate fi atribuită numai lui Maiorescu. Sarcina alegerii și trierii materialului cădea în sarcina lui Iacob Negruzzi, care nici el nu era pregătit să discearnă poezia bună de producțiile de duzină.Așa se face că își fac loc poeți ca  M.D. Cornea, Mihail Gregoriadi, Scarlat Capșa și interminabilul Neculai Pruncu, ale cărui poezii aveau între 20 și 40 de strofe, fără nicio idee. Vasile Pogor, în cele 9 poezii ale lui publicate în revistă este un slab versificator pe teme sumbre, tânjind după trecut și meditând la zădărnicia vieții. Ca și el Niculae Gane, atras de „veșnicul tânărul și ferice Alecsandri”,   este un autor de searbede legende versificate cu domnițe și robi murind fulgerați de dragoste, cu țigănci și și călugări neprihăniți, cu plutași sorbiți de hăul apelor și poet ocazional inspirat de zilele onomastice ale colegilor. El are totuși meritul că a scris câteva nuvele remarcabile care au rămas. Șt..G. Vârgolici „spaniolul”, profesor de literaturi romanice, nu are poezii mai bune față de ceilalți. „La un luceafăr” este o apologie a patriei scrisă cu căldură și vibrație sufletească. „Te-oprește o clipă și tu în cale,/ Și cată-n lume, vei mai vedea/ cu luminoase razele tale/ Țară frumoasă ca țara mea.” Cu un an înaintea apariției poemului eminescian „Împărat și proletar”, îi apare poezia  „Om și om” cu puternice accente sociale. Conștient de valoarea principiilor maioresciene, poetul va scrie mai târziu: „Dacă acum aș mai face versuri, desigur că aș sta cu cartea d-lui Maiorescu sub ochi, spre a nu mă face culpabil de lese-frumusețe și bun gust.” De primă mână nu era nici chiar literatura redactorului revistei Iacob Negruzzi, inimos, fecund, plin de bune intenții, dar fără prea mare har poetic. El are meritul de a-l fi descoperit prima dată și publicat în „Convorbiri…” pe Mihai Eminescu. Maiorescu îl socotea „mai ales prozator”. Poezia sa este erotică, lipsită de profunzime, cu veșminte din recuzita romantică. Poetul își cântă idealul erotic „înger blond”, „ochiuri duioase”, „dulce nume”, „chip dulce și fatal”, face jurăminte prozaice. Poza este teatrală, un fel de „formă fără fond”. Ceilalți poeți din cercul Junimii, anteeminescieni, mediocri, submediocri și inexistenți, contribuie la compunerea aceleiași atmosfere lirice și sumbre, în care „simțământul adevărat” e confundat cu blazarea nejustificată și proclamarea nefericirii veșnice. Pruncu, la 20 de ani se miră în 32 de strofe „Dup-atâta durere,/Cum poci să mai exist!” Colonelul Schelitti are poezii naiv teatrale, de un romantism găunos cu metafore gigantice, cu versuri schioape. Titu Maiorescu repudia comparațiile uzate cu flori, stele și filomele, dar îi încuraja pe acești poeți de duzină. În „ Direcția nouă” în poezia românească nu rămâne decât Eminescu, restul sunt niște pigmei născuți la umbra lui. Mulți l-au imitat prost. Totuși poezia eminesciană le-a deschis orizonturi noi, le-a divesificat tematica, le-a oferit revelația dulceții limbii române și a infinitelor ei posibilități de exprimare. Dintre poeții pe care Maiorescu îi alăturase lui Eminescu și Alecsandri, Samson Bodnărescu este cel care, cucerit de poezia eminesciană, a încercat să atingă cu propriul lui vers un prag superior, mai aproape de culmile de gândire și simțire ale poetului de la Ipotești. El a scris numai câteva poezii,  rămân o intenție nerealizată, retrăgându-se ca director al institutului Atanase Bașotă. În 1875 începe să publice la „Convorbiri…” și Veronica Micle, impulsionată de Eminescu. Versurile ei sunt versuri exclusiv eminesciene, revăzute și completate de poet. Ea dialoghează cu poetul în ritmuri monotone, poezia ei devenind o modestă dar mișcătoare monografie de iubire sentimentală. Nici Matilda Cugler-Poni n-a învățat prea multe din vecinătatea celor doi mari poeți, Eminescu și Alecsandri. Poezia ei, fără vibrații puternice, de o delicatețe monotonă cu accente de sinceritate feminină, e totuși mai acceptabilă artisticește decât a lui Șerbănescu, care rămăsese cantonat în decoruri apocaliptice, în „ noaptea lui sinistră”. „Pastelurile”-după modelul Alecsandri, cuceresc mai mult teren. Mulți lasă oftaturile la o parte și își îndreaptă privirile către natură, cântând venirea primăverii, pârâul care curge șoptit, codrul, toamnele, iarna, zăpada, câmpul cu muncile agricole, noaptea, stelele, luna, soarele etc. Predispoziția picturală invadează poezia cu culori felurite. Acum apare și legenda și blalada cultă, referindu-se la fapte istorice sau din trecutul nostru păstoresc. Tot acum se evocă satul natal, copilăria, dezrădăcinarea etc. Se crează un întreg curent eminescianist care dă apă la moară lui Constantin Doborogeanu-Gherea, definind decepționismul ca pe o boală a secolului, pricinuită de „starea patologică a civilizației burgheze”. „Epigonii (lui Eminescu) au simțit apăsarea marelui poet- afirmă G. Călinescu- și din invidie sau din simplă stânjenire au început a face teoria seninătății, „ a setei de viață”, care toate sunt propriu-zis mimări ale operei lui Eminescu” Trebuie totuși să subliniem că poezia convorbiristă a susținut alături de poeții celorlalte mari reviste literare, cu acordurile ei, mai armonioase sau mai false, întreaga partitură poetică a veacului al-XiX-lea și continuă s-o facă și astăzi.
Prof. ION IONESCU-BUCOVU



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    „Prima eroare, de care trebuie ferită astăzi tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrității…”
    Valabila afirmatia si astazi…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5