MANDICESCU  C. George din Ploieşti –un alergător după EXPERIENŢE inedite… senzaţii, emoţii , gânduri…

                 La 60 de ani de la absolvirea Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de mecanică, un bucovinean, George Mandicescu din Ploieşti, membru al Cenaclului la distanţă, se mărturiseşte, cum ar fi cu colegii în aula şcolii la reîntâlnirea cu colegii, unii mari specialişti peste hotare despre care ne propunem să vă relatăm câte ceva zilele viitoare, socotindu-i oaspeţii noştri.

                   Ion N. Oprea, Iaşi, 15 mai 202o

             „La hotar cu Stupca lui Ciprian Porumbescu, în satul bucovinean Zahareşti, la 9 Km de Suceava, m-am născut în 1937, ca cel de al optulea copil, ultimul, al unei familii de ţărani gospodari cu stare, ştiuţi de bine de către tot satul. Conform obiceiurilor strămoşeşti, ar fi trebuit să rămân lângă  părinţi, preluând în moştenire casa, acareturile şi o parte din pământuri. Nu m-a atras deloc perspectiva şi nu m-am văzut niciodată agricultor, după ce am scos puţin ochii prin lume.  Până  la 7 ani şcoala era, pentru mine, mai mult o sperietoare decât o atracţie, căci auzisem că puteai  fi tras de urechi, pus la colţ, bătut la palmă cu vergeaua şi m-am bucurat tare mult când învăţăoarea i-a propus tatălui meu  să mă aducă peste un an. Incă un an de mare libertate, căci mersul cu oile şi vacile la păscut era prilejul întâlnirii cu o ceată de copii, pentru tot felul de năzbâtii din acele vremuri. Singurile amintiri neplăcute, rămase în timp, erau sculatul  prea de diminiaţă şi spălatul, seara, pe picioare, din cauza crăpăturilor vechi şi a zgârâiturilor mai noi ale pielii, cauzate de mersul numai şi numai desculţ .

           Nici începutul ciclului primar nu a fost să mă atragă, cu elevi din toate cele patru clase în aceeaşi sală, cu o singură învăţătoare. Imi amintesc bine momentul  din clasa a treia, când am fost lăudat că am citit bine,  cursiv, câteva fraze din abecedar. Tot din acel an am schimbat opincuţele şi ghetuţele ponosite rău cu primii mei pantofiori, desigur , purtaţi şi de altul mai înainte. Bătăile între noi, băieţi sau fete, cu trăistuţele, în care aveam tăbliţa cu creta de scris, erau sportul preferat.

           Din clasa a cincea mi-am luat, întrun fel, zborul spre altă lume . Internatele, până  la absolvirea facultăţii, au costituit  familia de bază, casa, masa şi mai toate cele. A fost şcoala definitorie pentru toată viaţa mea viitoare.  N-am rămas decât cu amintirele plăcute, căci toate atâtea şi atâtea neajunsuri  s-au estompat complet, cu timpul. Peste mulţi ani, n-am conceput altceva decât ca blondele mele să stea tot la caminele studenţeşti, trecând peste alte variante posibile.  Şcoala vieţii din camine, cu bune şi mai rele, le-a prins tare bine şi lor.

            Mă consider, azi,  un om tare norocos, începând cu părinţii , care mi-au dat o pildă de viaţă curată, demnă şi sănătoasă,  apoi cu foarte mulţi învăţători şi profesori pe care i-am avut, cu aproape toţi şefii, români sau străini, de care am depins. Atât la liceul din Suceava cât şi în politehnica bucureşteană am avut parte de multe somităţi, de la care am avut enorm ce învăţa şi în ale ştiinţei şi în cele de viaţă.

               Repartizat la Uzina “ 1 Mai “ din Ploieşti, unitate bine cunoscută în ţară şi în lume, am început ingineria la Sculăria Centrală, unde gradul de tehnicitate era cel mai ridicat din uzină. Asta a fost a doua şi adevărata mea facultate practică, aici am învăţat legile de bază ce m-au călăuzit în toată viaţa mea de inginer. Ceva din felul meu lăuntric m-a determinat să-mi schimb de câteva  ori locul de muncă trecând, voit, prin domenii complet diferite. Ca un fotbalist din zilele noastre, dintr-un oraş în altul, de la o echipă la alta, dar şi pe posturi de jucător mult diferite. N-am fost pus pe liber, n-am avut despărţiri inamicale; îmi place să cred că am fost  mereu regretat.Am schimbat micronii de la sculele aşchietoare cu milimetrii de la proiectarea pieselor de schimb pentru utilajele din rafinării. Ne obţinând transfer, am ajuns prin lichidare la Institutul de Proiectare pentru Instalaţii Petroliere  – IPIP- Ploieşti. Coloane, schimbatoare de căldură, legături conducte etc, au fost preocupări care m-au dus la cunoşterea tuturor rafinăriilor din ţară, la cum ajunge aurul negru să se transforme fabulos.

             Dorind să schiez mai mult decât pe Valea Prahovei am încercat să devin braşovean, lucrând doi ani la ICPAT- Institutul de Proiectare şi Cercetare Autovehicole şi Tractoare. Sistemele de frână, de direcţie, cutiile de viteză m-au fascinat. M-am plimbat pe canalele din Delta Dunării cu un trasportor de stuf, la a cărui realizare am contribuit din plin.

               M-am întors în 1970 în Ploieşti, pentru a oficializa relaţia veche cu o dragă  ploieşteancă, încă şi azi partenera mea de viaţă, dar angajat de astă dată  la IPCUP- Institutul de Proiectări şi Cercetări Utilaj Petrolier, adică locul unde se proiecta tot ce se fabrica la Uzina “1 Mai “. In 1978 n-am rezistat tentaţiei de a o lua iar de la capăt şi m-am transferat la o fabrică  nouă, încă nepusă în funcţiune, IRG- Intreprinderea  de Rulmenţi Grei din Ploieşti, construită şi supervizată de către americani, prin firma de prestigiu în lume Rolway Berings. Am schimbat spectaculos domeniul, adică  proiectarea, în care adunasem atâta şi atâta experienţă cu fabricaţia şi cerinţele ei .  Era momentul aducerii utilajelor şi montarea lor pe fundaţii. Aşa a  fost să fie ca să devin  primul şef de producţie, primul şef de secţie de producţie şi apoi, după ceva ani, primul manager la  Asigurarea Calităţii, când fabrica a fost cumpărată  de alta cunoscută firmă  americană, devenind Timken România. Trecerea de la lucrul la planşetă, în acord global, la cel cu muncitorii, la planuri de producţie, la operative şi contabilitate nu a fost deloc simplu, ci o reală provocare. N-am regretat nimic.

              M-am bucurat  când, aproape de pensionare, am citit cu surprindere recomandarea ăi numeroasele argumente, ale  unui specialist american, pentru  foloasele unor schimbări radicale, de trei-patru ori a locului/obiectului de muncă,  în viaţa profesională a unui individ . Pentru neplafonare, pentru creier, pentru neuroni, pentru sinapse. După reuşita certificării sistemului integrat – calitate, mediu şi sănătate ocupaţională – in IRG Ploiest,  în 1996 am înfiinţat ASOQ- Asociaţia pentru Calitate “Q”, pe care o conduc şi în prezent, asociaţie nonprofit şi neguvernamentală , ca un parteneriat în calitate , cuprinzând peste 100 membri, din toată ţara, din domenii diverse de activitate, industrial, economic sau social. Lucrul cu decidenţii din varii domenii de activitate dar şi  cu numeroşi specialişti din ţară sau străinătate a constituit o altă provocare serioasă. In cadrul ASOQ  am ţinut zeci de cursuri de instruire şi formare personal pe diferite teme privind managementul calităţii, mediului şi sănătăţii ocupaţionale. In ultimii ani preocupările asociaţiei, dar mai ales ale mele s-au axat, preponderent, pe  înţelegerea şi aprofundarea îmbunătăţirii calităţii vieţii personale a unui individ, importanţa determinantă a unui stil de viaţă adecvat în menţinerea şi îmbunătăţirii sănătăţii umane.

                Hobby-uri din trecut : cărţi – de orice fel-, ghid în turism intern şi extern, patinaj, schi, badminton, şah/ legitimat, drumeţii pe dealuri şi pe munţi, preponderent pe itinerarii nemarcate, ceva alpinism/ legitimat, foarte multe călătorii prin ţară  şi străinătate, pe jos, cu bicicleta, motocicleta sau maşina. N-am călcat, încă, pe un singur continent- Australia-, iar din Europa doar Islanda şi Irlanda nu m-au avut ca vizitator. In prezent, cititul şi călătoriile mă atrag necontenit.

              Realizarea veţii mele, pe acest pământ, o costitue minunata mea familie închegată, cu asigurarea continuităţii prin urmaşii lăsaţi, dar, şi contribuţia importantă  la naşterea a ceeace azi constitue o fală a Ploieştilor şi României: Timken România.  Am învăţat necontenit şi voi învăţa până  la momentul din urmă, de ce se mişcă lumea şi ce o mişcă.  Momentul final aş dori să-l întâmpin, oricând, fiind cît mai sănătos şi cât mai informat posibil”.

             După cum spuneam, a povestit  George Mandicescu nu doar pentru colegii cu care se întâlneşte, poate, urmează alţii cu alte aduceri aminte …octogenare.

           „Promoţia 1960- Mecanica a fost una de succes, laudată de către mulţi dintre dascălii noştri  eminenţi pe care i-am avut : un membru al Academiei de Știinţe Tehnice din România ( Cornel Berbente, fost şi prorector IPB şi unul dintre sefii mari ai epigramiştilor din România ), un ministru, mai mulți profesori universitari din România, unul la University of  Toledo, Ohio, cu lucrări la NASA, altul la  University of Alberta, Edmonton, directori și ingineri-șefi de mari întreprinderi și institute de proiectare și cercetare, din țară și străinătate, cercetători și proiectanți de valoare.( Paul Blaer, fratele regizorului Andrei Blaer, ani buni director general al mastodontului “ 23 August “Bucuresti )”, mă asigură prietenul şi autorul textului de mai sus.

        Pentru conformitare, Ion N Oprea, Iaşi, 15 mai 2020