Maria Apetroaiei – cronică la „Sfidează timpul!”

de Maria Cozma și Vasile Popovici

             Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe alţi  gânditori. Platon  consideră că „Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternității”, iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”

În gândirea românească, în afara literaturii populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ,  concepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul „Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, care se scurge  şi „timpul sacru” – reversibil, static, ciclic şi cosmic.

Omul este muritor şi, oricât s-ar considera de avansat şi de stăpân temporar al universului, trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate consola cu ideea de istorie pe care o făureşte indubitabil.  Iar timpul?  Îşi va păstra calitatea de placebo  colectiv, incitant cu fiecare generaţie.

Poate fi sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn  pe care le  găsim în cartea de față, semnată de Maria Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa dintre jurnal început şi completat de cei  doi sub forma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor”lui Platon.

Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei filosofice. Sub pretextul unei  frământări eterne despre timp, – care „acordă şi dezacordă pofta de luciditate”(M.Cozma) – au purces la o discuţie maieutică veritabilă, căutând justificarea unor opinii personale  prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează prin ironia şi umorul magistrului  care, ca şi  în „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea…”al lui Dimitrie Cantemir, discută cu discipolul său – Maria Cozma – problematica serioasă despre timp văzut din perspectivă filosofică  şi fiecare uzează de argumentele unor titani ai filosofiei – precum Platon, Socrate, Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alții, uneori într-o formă ludică, „sfidând”astfel dramatica luptă a omului cu sinele  şi cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul de netăgăduit că  omului, ca fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul absolut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-creator al Big-Bangului…Se simte, astfel, decepţia magistrului legată de imposibilitatea  de a fi martorul în această viaţă la un asemenea eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul anilor…Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea, Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei dezbateri religioase cu o consideraţie comică, afirmând  că „ sâmburele – dătător de viață- a sărit dintre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic „…Marelui i-a venit ideea a-l născoci pe om, luând la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun, de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se cam trage toată pacostea  de a ne naşte spre a muri”!

În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria Cozma , făcând aluzie la societatea coruptă şi la pedepsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel  vorbind despre societăţile democratice, ajunge la ideea de „Increaţie”datorită…„lutului nu prea bun, de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele societății.

Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o merităm?”se simte tonusul omului real, plictisit de lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng în brațe fata nemorgană; vreau să strâng trup’şor concret, nevirtual şi neabstract!”sau „Cu cât urăsc mai mult , cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă contrazic în dualismul meu…”Şi concluzia este pe măsura ideii de sfidare  „Ce crede lumea despre mine, creadă ce o vrea!”

După mai multe schimburi de versuri sau de enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adulaţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trădarea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui insaţiabilă de a ne sfâia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum suntem mediocri” unde face interpretări semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte „dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie şi o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.

Nu rare sunt trimiterile la marile personalități ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Caragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre I.L.Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală, acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat, dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de Intelectuali sau de cei care sunt Oameni”ceea ce este un adevăr.

O doză de pesimism  se simte şi în mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi că numai un miracol îl mai poate salva”.

În cap. „Apostazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sferele filosofiei în cotidianul efemer  şi ajunge la concluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de sete, nici de dor, nici de amor”, completându-şi portretul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie în trecerea prin timp.”

„Din când în când” cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opinii despre pasivitatea poporului nostru, despre soarta intelectualului, despre mândria de a fi român, inserând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesimismul reiese din comentariul concis al autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scrisori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât să ne spunem noi între noi: Tu taci!”

În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nume prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu numai sentimentul patriotic, normal pentru orice român, dar  şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu, Brâncuşi, Cioran, I.L.Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade şi mulți alţii care au forţat Europa să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă de-acum a Europei, clasând România  o ţară atipică din acest punct de vedere?”  Cum există „o măsură în toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec Democrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne doar un strigăt într-o carte…”.

Spiritul critic al celor doi nu-i  „iartă” nici pe unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a salva  deriva unui popor, ci nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.

Cap. „Unde dai şi unde crapă!”cuprinde puncte de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie. Desigur, e un punct de vedere pe care  timpul îl poate sfida sau dimpotrivă…

În consideraţiile despre poemul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gândire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăşit pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu, privit prin ochiul muritorului…La tine divinitatea din plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dumnezeu, nemuritorul devenind muritor.

Interesante şi captivante sunt paginile din romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate, angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat. Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altruismului tradiţional românesc într-un context european unde  chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e vorba de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pagini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte, poate, din cunoaşterea directă de către autoare a unor asemenea situaţii.

Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia scrierii acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc drept  pretenţios,  şi de aceea se face trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărților”, conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte proiecte/ cărţi au fost începute, dar „muza” nu le este îndeajuns de generoasă. După destule digresiuni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea timpului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi sfida timpul, devenind eternitate.

Reflectând „olecuţă”dacă moartea este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa; o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în conştiința primului venit”, iar răspunsul magistrului este că „moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici cu veşnicia ei…Numai moartea poate sfida timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă, chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei…moartea, – niciodată, părerea mea.!”

Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă, susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filosofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bucura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.

Paginile savuroase de umor îl pot pune alături pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung până la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care citeşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin, iar când te plictiseşti…te duci la umbra deasă a copacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană, îţi vine aşa un dor…cumplit dor! Să te cobori pe o scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor … ”

Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea „Sfidează timpul”, scrisă de Maria Cozma şi Vasile Popovici, cu o prefaţă de N.N.Negulescu, este interesantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori, invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cugetului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor altor pagini, căutând  dizertaţii şi argumente despre astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi îngălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.