Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MARIN IFRIM ÎN DIALOG CU NICOLAE CABEL

IfrimPrimit pentru publicare: 07 nov. 2016
MARIN IFRIM ÎN DIALOG…
Publicat: 07 nov. 2016
Actualizat: 08 nov. 2016
Redactor ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

MARIN IFRIM ÎN DIALOG CU NICOLAE CABEL


Nicolae Cabel: „Elita nu este o normă impusă arbitrar”

„…rodnic în spirit…”

Marin Ifrim: Apropo de interviu, zic și eu, am fler publicistic și instincte literare clare: putem continua discuția, putem să facem o carte rară. Am zis rară, nu ca să ne aflăm în treabă. Văd că aveți intensități spirituale edisoniene, vi se aprinde becul printr-un simplu zgomot de degete. Cele care scriu cu adevărat. Nu sunteți birocrat cu propria dumneavoastră chiromanție epică. Pe mine, asemenea oameni mă uimesc. Au ceva special în instrucția lor de-o viață, o experiență pe care numai ei o pot configura. Puteți considera acest text ca și o întrebare. și mai zic ceva: De ce elitele autentice sunt modeste? De ce, de peste 5 decenii, ni se expune un fals tabel mendeleevian al elitelor culturale românești, cine are interesul ca, metaforic vorbind, apa meteorică să fie vândută drept apă minerală? Ați simțit vreodată nevoia unei răzvrătiri împotriva acestui decor cultural artificial?

Nicolae Cabel: Marin Ifrim, cele de mai sus înseamnă o elegantă provocare pentru o confesiune și nu numai. Mai ales că, francamente, nu se poate evita chiar violența unor puncte de vedere…

            Nu cred să fie ascensiunea înspre statutul de elită un act de voință… Munca tenace, dincolo de dăruire, munca finalizată spectaculos, te propulsează spre acest statut… Fără a ignora șansa, accidentul, conjunctura. Abia atunci s-ar putea să ți se recunoască parte din merite, întrucât contestarea (gratuită sau nu) face parte dintre armele cu care mediocritatea se apără cu ferocitate… (Să amintesc, trebuie, „norma” nemorală pe care, din păcate, o avem, aceea cu „capra vecinului”)… Dar…

            În consecință, așa cum spuneai, Marin Ifrim, falsele elite proliferează… Discernerea se face nu simplu, în timp și falsurile inculcate lasă urme… Al căror venin reverberează… Știm însă că tot natura umană creează antidotul prin oameni tineri, nu mulți, dar din alte generații… Pe scara viețuirii nimic nu e simplu, nimic nu vine de la sine. Poate cu excepția harului. De asta este însă responsabil numai divinul…

            Modestia elitelor?… Truism, în ultimă instanță… Când ai început să înțelegi că instruirea se face cu trudă, în ani și în înfruntare nu oarecare cu tine însuți, cu limitele tale, nu ai cum să fluturi panașul suficienței agresive… Privești în tine, nu-ți poți ignora începuturile, un status social în care te-a „plantat” propriul destin… Și deschizi „lada de zestre” a amintirilor… Am descoperit treptat că a te raporta la înțelepciunea celor de dinainte este o necesitate, voluptuoasă, aș zice… Te copleșește hrănindu-ți cugetul, câtimea aceea de tezaur moral și spiritual… Zicea mentorul etern – Aristot: „iubitorul de amintiri este, în oarecare măsură, un iubitor de înțelepciune”.

            Fiecare, cu șansă, atingem un prag al vârstei în care aceasta poate etala un „hronic” (mulțumesc, Lucian Blaga), fie modest, fie multcuprinzător… Hronic ce poate contura un univers de cunoștințe și simțire, situându-se pe o treaptă de pe care să te adresezi, câteodată, celor din jur cu deplină curtenire…

            Elita, cred eu, trebuie să cultive camaraderia, tonul colocvial, simțul măsurii în argumentare… Infatuarea ține de agresivitatea sfertodocției specifică (asta e!) unui strat social într-un timp istoric în care violența (pluriformă) își face mendrele… Cei din „leat” cu mine, sau cei mai în vârstă știu la ce mă refer… Iar mai tinerii mei concetățeni, când conștientizează, cotidian, simt consecințele, simptomatice, după „marea zaveră” din decembrie 1989… Nu pot acuza. Ar fi gratuit și inutil… Decantarea morală e un proces, pe cât de intim, pe atât de dur și este apanajul multor, multor decenii… Natura umană refuză mutații spectaculos-spontane, în disonanță cu legități cosmice pe care le ignorăm, nu atât deliberat, cât din necunoaștere… Iată de ce chestiunea elitelor poate fi și caducă, în parte neavenită într-un context istoric în care tabla de valori este fie inversată, fie total eludată…

            Îmi vin în minte două nume, la polarități opuse, într-un fel: Nicolae Iorga și Constantin (Nicolae Radu) Brâncuși… Primul, istoric și moralist, cu o minte enciclopedică, condeier prolific. Într-o statistică aproximativă, autor a 13.000 de articole, plus editorialele zilnice, ani buni și semnatar a 1300 de cărți… Celălalt a lăsat lumii, în 1957, cam 720 de lucrări înregistrate, de la desene-schițe-portrete (vezi James Joyce) până la lucrări în piatră (marmure  sau metal (bronz, oțel, aur)… Și unul și celălalt ilustrând scânteietor sintagma de „monstru sacru”… I-am putea încolona în categoria definită, astăzi, ca elite… Savantul istoric avea impetuozități și de om politic… Introvertul (aparent) Brâncuși trăia exemplar, stoic, în aura pe care și-o cioplise (la propriu, la figurat) cu nativă acribie și detașare ascetică de contingent…

            Recunosc, Iorga mă copleșește… Brâncuși mă fascinează… Poate e vinovată și natura mea poetică… Iorga mă ține în corsetul exactității istoriei și a ideilor (umaniste, ce-i drept!) ce sunt proprii unor atari arii socio-culturale… Brâncuși, olteanul (gorjan, sic!), aș zice nepământean, ar putea să mă accepte drept învățăcel-tovarăș, într-o aventură fără sfârșit în care voluptatea gândului, a ideilor să nu aibă margini… Sunt amândoi elite… Să mai amintesc și cohorta de oameni de știință, tehnicieni și alți cărturari izvodiți de acest neam, de acest popor?

            A devenit mod propriu pentru lumea de azi (și nu numai în România, sic!) desacralizarea, după ce, nici cu un secol în urmă, în lume, se impuneau și… valori discutabile, în parte. N-au rezistat în fața marelui judecător – timpul. Altele, dimpotrivă, și-au dovedit perenitatea…

            Elita nu este o normă impusă arbitrar… România a „consumat” episoade, nu puține, cu „elite” create împotriva naturii și care s-au neantizat. Generația mea cunoaște și ceva istorie, dar nu a prea digerat o lecție, nu simplă, în capitolele căreia figurau nume ca A. Toma, Dan Deșliu (supranumit în epocă „Naș Eminescu”, adică Eminescu al nostru), Marcel Breslașu, Maria Banuș, Matei Socor ș.a…. Dacă mă uit bine și azi e cam la fel. Năravuri vechi, vremuri aparent noi… Atunci era un „mare frate”, într-un anume punct cardinal, astăzi avem un alt mare frate, dintr-un punct cardinal opus…

            Natura românului e puternică și, nu simplu, se va debarasa de zgură…

            Aș mai spune că elita nu se naște. Ea se modelează în timp, cu trudă, cu sacrificii, cu renunțări… I-am invocat pe Iorga, pe Brâncuși… Dar mai avem în tezaur și alți sfinți, dacă i-aș aminti doar pe Blaga sau Pârvan.

            Trebuie să aștern ecourile unui episod mai mult decât elocvent… În atelierul parizian al lui Brâncuși s-au modelat nume/talente de referință din istoria artei plastice mondiale… Dar, ajung într-o zi și două românce. Una cu numele de Milița Pătrașcu… Cu deferența, proverbială de-acum, Brâncuși le primește, le omenește constant și le oferă ceva pentru cioplit… Ele, conștiincios-emotive, se apucă de treabă… Trec zile… Brâncuși nu le dă prea mare atenție… Până când, într-o seară, întorcându-se, le găsește cioplind. Se oprește. Ascultă și zice: „acum sună bine dalta!„…

            Fără comentarii… Eu cred însă că atunci sculptorița Milița Pătrașcu făcea primul mare pas în aria elitelor…

            Invoci, Marin Ifrim, metaforic, un echivalent al tabelului lui Mendeleev pentru valori/valoare. Mi-aș permite să apelez la un adagiu moștenit de la Confucius: „în lăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența„… Când un potentat, cu un anume orizont intelectual (nu contează din ce timp istoric face parte), prezintă o evidentă opacitate/cecitate spirituală și dă o sentință, nu prea ai ce face… Că tot l-am invocat pe Brâncuși… I se comandase un monument dedicat memoriei/personalității lui Spiru Haret, reformator fabulos al învățământului și novator în aria mecanismelor sociale rurale… Brâncuși a prezentat macheta/planurile pentru „Fîntîna lui Haret”… Vasile Morțun, comanditarul și ministru liberal (ca și Haret), cel ce trebuia să aprobe și să finanțeze contractul, a respins inelegant opțiunea sculptorului, acesta jurând că nu mai calcă prin țară. Respingerea îl împingea într-o gravă fundătură… pecuniară… Peste ani, nu simplu, l-au readus pe plaiurile Gorjului, Milița Pătrascu și Aretia Tătărăscu, gest cu o consecință de neegalat – complexul brâncușian de la Tg. Jiu.

            În deceniile incriminate în exordiul dumitale, Marin Ifrim, mai ales că în „vina” lor am crescut și m-am format, deci în contextul socio-istoric al României (final de secol și mileniu), am fost martor (neutru) al ascensiunii și decăderii multor veleitari… Și pe aceștia, ca și pe noi toți, vremea i-a așezat cum și unde știe ea mai bine…

            Vremea acestor ultime decenii, mai ales în care electronica, în comunicare, proliferează, chiar agresiv, atâtea „instrumente” care fac să pară anacronice, caduce, „ustensile” tradiționale (cartea tipărită, ziarele, de pildă) și criterii (table de valori, cum le spui) a căror discernere/impunere s-au produs în mileniile istoriei culturale a umanității… Departe de a fi conservator, știu că ele sunt întipărite în chiar natura umană și nicio „jucărie” nouă, cît de eclatant-amăgitoare, nu le poate lua cu lejeritate locul…

            Chestiunea revoltei este și ea discutabilă… Vezi, din câte știu, valoarea, în genere, nu s-a impus spontan… Reticențe, adversități, mefiență fac și ele parte din natura umană invocată… În fond, de ce, acela, care, chiar dacă are conștiința valorii sale, ar fi scutit de contestare sau chiar de propriile dubii, nesiguranțe…

            Sigur, trăim, cunoaștem, într-un grad mai mic sau mai mare, sentimentul revoltei… Dar și acesta nu trebuie lăsat să te copleșească. Efectul poate deveni narcotic și, deci, distructiv…

            Dacă ești conștient de ceea ce poți să faci și, mai ales, respecți ceea ce simți/știi că e chemarea ta, atunci trebuie să lupți… Iar lupta aceasta, chiar eufemistic, nu e deloc simplă și, aș zice, poate avea și o anume voluptate… Înfruntarea cu silaba, cu verbul, cu ideea este fascinantă… Pe măsură ce soarta lasă să se adune în spatele tău decenii îi înțelegi mai bine rațiunea și chiar te poți bucura de ceea ce izvodești… Adică poți conștientiza că n-ai viețuit degeaba.

             E de dorit ca un „decor cultural artificial” (vezi, am păstrat sintagma) să nu devină… deșert și, din această funestă, de evitat perspectivă, țara aceasta a traversat un mare catharsis… Instaurarea unei ideologii a revolverului pe masă a impus neantizarea multor valori umane. Din fericire, spiritul-carte al acestora a supraviețuit și rodește, va rodi prin aceia care, cu acribie, mai tineri, resuscitează un timp istoric și valorile acestuia… Mai cred că timpul acelor decenii tragice a prilejuit și decantări a căror tablă de valori, contestată azi „la comandă”, nu va putea fi etufată la infinit… Recuperarea va fi un travaliu spiritual de lungă durată în care se înscriu, se vor înscrie toți care astăzi mânuiesc pana sau condeiul cu bună credință… În har, în divinitate, în soarta acestui pământ, atât de rodnic și în spirite…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5