Primit pentru publicare: 15 aug. 2017
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 15 aug. 2017
Editor: 15 aug. 2017

Metafora dialogului cu Dumnezeu

Creaţia poetică a reprezentat întotdeauna acea treaptă către Absolutul dialogului cu Universul Demiurgic ce îşi găseşte ecou în fiecare conştiinţă îndrăgostită şi pătrunsă de ispitele metaforice. Adesea, o poezie devine sau ar trebui să devină o conştiinţă a sensibilităţii creatoare personale, a unui fel de dialog interior care nu obligă, ci provoacă.

Adesea, eu însumi, care, cel puţin pentru moment, am optat pentru alte genuri şi gusturi literare, am păşit sfios pe strada inimii datorită suavităţii glasului poetic autentic, cel fără de care nu aş fi putut înţelege frumuseţea ascunsă a rigidităţii filosofice sau misterele tainice ale reacţiilor teologale. Poezia este probabil singurul act literar şi auctorial care deschide calea infinită a Cuvântului, neînchizându-l într-un sistem, aşa cum uneori, chiar anumite tipuri de romane educaţionale o fac. A nu se uita, de exemplu, cazul scriitorului francez Raymond Abellio, care, o dată cu romanul La structure absolue, încerca să arate că nici literatura nu mai este capabilă să câştige pariul infinitului, întrucât ideile sunt menite să devină prizoniere într-o temniţă a sistemului.

Însă poezia, sau cel puţin dulceaţa poetică din care au gustat atâtea minţi obosite aflate în nevoia de a găsi o mângâiere, nu se rezumă la un sistem, nu se rezumă la o idee, ci ară terenul fertil al Nevăzutului şi Neprezentabilului pentru a-l pune pe cititor în relaţie cu sinele său uitat sau abandonat.

Istoria literară şi, în general, cea a culturii universale, a recurs în nenumărate rânduri la diferite artificii tehnice, la un melanj stilistic veşnic supus transformării ce a contribuit fără doar şi poate la arhitectonica sau geniul spiritului occidental. Altfel, noi ca cititori sau literaţi ai secolului XXI nu am mai fi beneficiat de simbolism, dadaism, realism sau romatism care, într-un fel reprezintă inclusiv moştenirea noilor tendinţe literare, oricare ar fi ele. Dar cert este că acele curente menţionate mai sus au convins cu adevărat în momentul în care au îmbrăcat haina poetică, renunţând la ochelarii conceptuali. Cu alte cuvinte, în paradigma poetică acele curente literare au dobândit intuiţia, care nu-şi poate atinge desăvârşirea în alte genuri sau demersuri intelectuale. Într-un cuvânt, poezia înseamnă intuiţie, nu întâmplător Goethe considera că omul nu îl vede pe Dumnezeu, ci îl intuieşte. Sau la fel de frumos se pronunţa şi un alt poet german al secolului XIX, Hölderlin, pentru care poezia este cel mai dulce medicament de care poate avea parte un suflet bolnav sau rătăcit.

Înainte de a intra în adevăratul miez al problemei de faţă, cel care contează cu adevărat, aş mai adăuga faptul că poezia, indiferent de curentul în care este încadrată din punctul de vedere al unor critici, nu este asemenea unui produs ce poartă o etichetă, ci acel paratrăznet personal, cel mai personal cu putinţă, care îl apără pe poet de el însuşi. Poezia, o dată percepută şi asumată astfel, devină hrană veşnică pentru toate sufletele ce se vor succeda pe acest Pământ, măcinat dar motivat de persistenţa întrebărilor.

Calităţile în funţie de care eu personal aş defini poezia şi la care nu am ezitat să fac referire, le-am regăsit dintotdeauna în orizontul lăuntric dezvăluit cu măiestrie de creaţia poetică a Lilianei Petcu, ce ne oferă acum un nou volum, intitulat Fluturi de cristal. O poetă care nu ascunde o lume interioară pe care, ulterior o dezvăluie, ci o cetate interioară al cărei sens, noi cititorii, suntem invitaţi să-l descoperim: Virgula e pusă între Univers şi…noi/Ne aşteaptă desfătări, chirciri, stagnare…/Cresc adesea ierburi strecurate-n ploi/Şi uscate-n vânt cu urme de urcare (Virgulă şi Punct).

Liliana Petcu, asemenea unui ecou uitat în depărtare, dezrobită de patima trufiei ideatice, se evidenţiază ca un spirit capabil să strige cu glasul interior, al inimii împotriva separării de Arhitectul Universului, dându-ne de înţeles că acasă cu adevărat putem fi doar la umbra Arborelui din al cărui Fruct se desfată cele văzute şi nevăzute în Univers: Fă-mi adăpost la umbra Ta/Fă-mi adăpost în tine/Când mă trezesc să-mi fii umbrar/Şi înveliş în mine/Fă-mi adăpost în trupul Tău/Fă-mi adăpost de noapte/Să pot dormi pe urma ta/Cu visul peste pleope/Primeşte-Mă în palma Ta/Cu degete mă strânge/Să nu mă tem de vremea rea/Când tunetul mă frânge/Primeşte-mă la sânul Tău/M-acoperă cu straiul/Ce-mi va fi haină în cuvânt/Şi-mi va îndulci graiul/Fă-mi adăpost la umbra Ta/Fă-mi adăpost în mine/Când voi dormi să-mi fii mormânt/Şi învelit cu Tine (Cu Tine).

Observăm, aşadar, că în poezia Lilianei Petcu, divinitatea joacă un rol esenţial, demonstrându-ne că Dumnezeu reprezintă Alteritatea noastră principală. De fapt, aş spune, că în cazul acestei poete, capabilă să îşi trăiască Devenirea în propria-i intimitate a gândurilor duhovniceşti, este vorba despre un pariu al metaforei dialogului cu Dumnezeu pe care îl câştigă doar cel ce îşi asumă curajul smereniei.

Liliana Petcu dă dovadă şi de o adevărată putere a deducţiei logice şi filosofice în volumul Fluturi de cristal, în sensul în care trimiterile sale directe către Dumnezeu scot în evidenţă şi valoarea supremă a Timpului, care în fond, reprezintă funcţia divină a Universului: Clipirea lui e-a timpului zvâcnire/Cărări pierdute în ascunsul fără trup/Poveşti ştiute doar de-a mea trăire/Ziditte-n geana timpului ce a trecut (Geana timpului).

Volumul de faţă este constituit, alcătuit de către autoare asemenea unui buchet de reflecţii metafizice şi duhovniceşti, de exerciţii isihiaste, având la un moment dat de a face cu un manual de isihasm poetic. Spun acest lucru, gândindu-mă la faptul că în spatele fiecărui vers al Lilianei Petcu, se poate intui şi simţi un ocean de întrebări şi căutări, o răbdare aurită în urma căreia se produce mierea binefăcătoare şi tămăduitoare a gândului lucrător, neobosit de care anatomia sufletească şi intelectuală are atâta nevoie.

Liliana Petcu, poet cu chip de filosof şi filosof cu chip de poet, se caracterizează şi prin singularitatea de a îndrăzni să locuiască în ea însăşi, de a se desăvârşi în propria sa naturaleţe interioară, aşa cum ne arată următoarele versuri: Mă prind de cuiul Sfintei Cruci/Iar degetele-mi crapă/Mi se prelinge prin rărunchi/Tot ce-a pătat odată (Mă ştii).

Având de a face cu acest specatcol impresionant de mărturii despre sine pe care Liliana Petcu ni-l oferă, aş fi tentat să mă raportez la volumul Fluturi de cristal ca la un izvor nesecat de înţelepciune, ca la o colecţie de diamante sapienţiale ce sunt lăsate fiecăruia dintre noi care doreşte să iasă de sub dictatura prosperităţii cotidiene pentru a simţi fiorul şi binecuvântarea penitenţei sufleteşti ca trambulină înspre Bine, Adevăr şi armonie universală.

În general, poezia Lilianei Petcu, neluând în considerare doar volumul Fluturi de cristal, se doreşte a fi un îndrumar al curajului de gândi pe cont propriu, aşa cum îşi dorea şi Martin Heidegger în prima jumătate a secolului XX, atunci când omul încă nu ajunsese să gândească. De asemenea, poeta ne propune în permanenţă să ne dezbrăcăm sufletul de haina cea veche şi să îl îmbrăcăm în haina cea nouă în vederea ieşirii noastre din Întuneric. Versurile Lilianei Petcu ne dau ocazia de a descoperi un spirit ce a învăţat lecţia independenţei faţă de prejudecăţi dar şi o apologie a celor mai alese virtuţi pe care nu le transformă în manifeste, ci în trăiri pe care le dă în vileag, după cum Socrate îi sugerează lui Parmenides în dialogul Gorgias al lui Platon.

Întorcându-ne însă la volumul Fluturi de cristal, despre care scriu cu mare emoţie şi bucurie, ar trebui să luăm în considerare şi voinţa poetei de a diversifica propriul său buchet prin capacitatea de a alătura versurilor poetice o serie de psalmi cu efecte revelatorii care conving de fapt că omului chiar îi este dat să trăiască în orizontul întru concret şi pentru revelare: Copilul de ieri, a învăţat să Te caute în buzunarul de la pieptul lui; Unii mi-au spus că Te găsesc în stele, alţii au crezut că te pot găsi în cărţi, dar eu, Te-am respirat în suflarea mea; Mulţi m-au lăsat, dar singurul care rămâne cu mine vreau să fii TU! (Psalmi). De asemenea, cititorul poate întâlni în volum suave poeme dedicate naturii, florilor, iubirii: Îţi întorci trupul blând după soare/Fremătândă-ţi trăieşti al tău rost/Iar abstrusul din tine mă doare/Enigmatică Floare de Colţ (Floare de Colţ) sau Surâs albastru, călător/Înfăşurat în frunze/Mi-ai picurat arsură-n dor/Şi-o lacrimă pe buze,/Pe fruntea cerului ai pus/Un rid de-nţelepciune/Pe gura mea un cald sărut/Cu-n gest de plecăciune (Surâs călător).

Aşa cum spuneam, şi nu ezit să afirm încă o dată, Liliana Petcu este asemenea acelui ecou uitat pe care, o dată ce îl auzim, suntem întâmpinaţi de zâmbetul pătrunzător al smereniei şi blândeţii reflexive, de un chip nealterat de răstignirea la care este supusă privirea contemporană, de un cavaler al tăcerii care ştie să se exprime în lumina decalogului dialogului interior care devine metaforă a dialogului cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, îndrăznesc să recomand volumul Fluturi de cristal şi ca urmare a faptului că acesta din urmă este asemenea unei epifanii în alb care ne obligă simţurile şi să regândim gândirea, să redobândim talentul de întreba şi răbdarea de a găsi răspunsul. Răsfoind paginile volumului pe marginea căruia vorbesc vom fi precum Pelerinul Rus, îndrumat în cele din urmă de Avva Serafim pentru a dobândi conştiinţa Adevărului. Închei aceste modeste rânduri şi gânduri, exprimându-mi bucuria nemărginită de a fi contemporan cu un spirit poetic atât de cuprinzător cum este Liliana Petcu, al cărei mesaj se va reflecta şi mai departe, în multe alte creaţii, din care noi, am putea să ne inspirăm ca să ajungem la Izvor. O dovadă vie în acest sens este următoarea poezie: Am învăţat trecând mereu prin anotimpuri/Că fiecare-şi cântă nota sa/Din partitura anilor trecuţi în vânturi/Sub degete ce-apasă clipa grea/Pe un pian suav cu clape bicolore/În care albul se-mpleteşte în surâs/Cu negrul trist al vremurilor rele/Când melodia se-ntrupează stinsă-n plâns/Am învăţat şi că în zâmbete se-ntoarce/De fiecare dată când târziu sfârşim/Un drum închis c-o poartă ferecată/La care nu mai vrem zadarnic să lovim/Şi-am înţeles că zâmbetul naşte culoare/Care îşi schimbă tonul sigur zi de zi/Iar partitura anilor plecaţi aiurea/Şi-aşteaptă degetele calde care-o vor struni (Am învăţat).