Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

MIHAI EMINESCU LA BUCUREȘTI, ULTIMII ANI

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


MIHAI EMINESCU LA BUCUREȘTI, ULTIMII ANI

Primit pentru publicare: 06 Nov. 2020
Autor: Nicolae IOSUB, redactor Revista Luceafărul
Publicat: 06 Nov.  2020

© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

MIHAI EMINESCU LA BUCUREȘTI, ULTIMII ANI

 După externarea lui Mihai Eminescu de la ospiciul Mănăstirii Neamț, poetul petrece un an la sora lui Harieta, la Botoșani, fiind îngrijit de aceasta cu multă dragoste și devotament.

Cât poetul a stat la Botoșani, este vizitat de mai multe ori de Veronica Micle, care venea aici la fiica ei Virginia, profesoară de matematică la Externatul de fete (Azi Colegiul ,,Mihai Eminescu”), spre necazul Harietei, care vedea că fratele ei este foarte afectat de aceste revederi.

În aprilie 1888, Veronica Micle vine de două ori la Botoşani şi-l lămureşte pe Eminescu să se mute la Bucureşti, spre regretul Harietei, care-i scrie Corneliei Emilian, în 15 aprilie 1888: „Cu adâncă durere ve înştiinţez că Mihai a plecat la Bucureşti, spuindu-mi că pensia lui dacă s-a votat numai în Cameră şi în Senat nu, apoi nu e sigură şi că trebuie să-şi caute un mijloc sigur de existenţă…. Doamna M. care a venit şi, până n-a pus mâna pe el, nu s-a lăsat. Toată ziua nu-l părăsea şi cine ştie ce planuri şi-a mai făcut D-nei”. În scrisoarea din 20 aprilie, Harieta completează: „Acest om iubeşte pe femeea as­ta că numai moartea ar putea să-l desfacă, iară în viaţă nimeni nu-i în stare să-l facă s-o urască”.

Poetul știa că numai fiind la București putea să influențeze, prin cunoscuții și prietenii săi, să i se voteze pensia și să aibă cu ce trăi. În martie, Titu Maiorescu intră in guvernul Brătianu ca ministru al Cultelor și Eminescu se gândea că acest lucru îi va fi de ajutor în obținerea unui post sau în urgentarea aprobării pensiei.

La București, Mihai Eminescu se instalează cu chirie la Herman Weinbergher, pe durata  5 iulie- 5 august 1888, într-o ,,odăiță sărăcăcioasă situată într-o cotitură întunecoasă din fundătura unui coridor din etajul al III-lea al hodorogitei case Mercuș, din Piața Teatrului Național”. În apropierea locuinței sale se afla redacția ziarului România liberă, ziar junimist, unde Eminescu publica câte două articole pe lună, pentru care primea 200 lei și tot aici locuia și G. Panu care îl invita la masă, poetul ,,refuza de două ori și venea numai o dată…Renunțase la băutură, bea foarte puțin. Cu toate acestea, după vreo două pahare, pe la sfârșitul mesei, se mai încălzea, fizionomia lui devenea mai vioaie, răspundea mai lesne la întrebări”. Aici îl vizita și Veronica Micle silindu-se să- l readucă la viață, ceea ce nu prea reușea.

În România liberă, Eminescu a publicat ,,Iconarii d-lui Beldiman” și ,,Iar iconarii”, articole în care poetul nu mai era la fel de critic cum era când lucra la Timpul.

Sora lui, Harieta, a plecat pentru băi la Lacul Sărat și apoi a trecut pe la București să se întâlnească cu Mihai:,,…am trebuit să fac multe închinăciuni adoratei lui până mi-a permis să-l văd. Piesa ce a lucrat-o la mine și era mai aproape gata s-a cetit într-un cerc intim și s-a găsit că este bună…Eu rămân mulțumită că prin îngrijirea mea i-am redat sănătatea, care-i lipsea de cinci ani…” (Scrisoare a Harietei către Cornelia Emilian din Iași). Este vorba de traducerea piesei de teatru Lais de Augier.

În toată perioada cât Eminescu a stat la București, Veronica Micle i-a ridicat banii ce-i primea poetul de la Consiliul Județean Botoșani. În scrisoarea din 10 noiembrie 1888, către Cornelia Emi­lian, Harieta se plânge că: „Eminescu a dat o chitanţă D-nei Micle ca­re de trei septămâni e aici în oraş şi stăruie în fiecare zi să-i dăm pensia” iar în altă scrisoare din 15 decembrie: „Bălăuca îmi trimite în fiecare zi scrisoarea lui, cum îi scrie numai ei şi de mine nici po­me­neşte”. Este o adversitate între cele două femei, Harieta fiind supărată pe fratele ei și pe Veronica care au plecat la București, ea rămânând singură și cu mijloace materiale mai reduse, nemaiputând să profite și ea din ajutoarele pe care le primea fratele său. Mijloacele ei de trai erau reduse, provenind din dobânda unui împrumut de 5000 de lei, dat de Gh. Eminovici lui Ion Franc.
Eminescu și Harieta, grafică de Mihai Cătrună

Toată vara anului 1888, Mihai Eminescu lucrează la traducerea piesei de teatru Lais (Le joueur de flute) de Emile Augier, modificând și cizelând mereu versurile, așa că în final poetul reușește să dea o piesă de mare valoare literară. Piesa Lais, tradusă de Eminescu, are o valoare superioară celei în limba germană, poetul reuşind să-şi pună amprenta asupra frumuseţii versurilor, găsindu-se în traducere pasaje unde descrie natura, aşa cum făcea Eminescu în cele mai frumoase poezii ale sale despre natură. În această piesă Eminescu s-a regăsit pe el şi dragostea pentru Veronica Micle, versurile fiind superioare originalului, asemănătoare celor din Scrisori.

În toamnă piesa Lais este citită într-o ședință a Junimii, impresionând pe colegi, care credeau că piesa este creația lui Eminescu:,,…într-o zi de toamnă la 11 dimineaţa, îngrijit îmbrăcat, Eminescu se aşeză la masă şi începu să citească piesa cu vocea sa limpede, ridicată cu un ton mai sus, versul şi rima simţite întâi. La auzul glasului său melodios, la cadenţarea stihurilor, la atitudinea lui inspirată şi la cuvintele ce soseau ca în haine de sărbătoare, cei ce ne găseam împrejurul lui rămăsesem încântaţi, minunaţi chiar”, spune Nicolae Petraşcu. Se hotărăște jucarea piesei pe scena Teatrului Național, de unde Eminescu primește o recompensă de 50 lei.

 

 

      Pictură M. Eminescu                Placă memorială -redacția ,,România liberă”

Un grup de publicişti şi prieteni ai lui Eminescu au hotărât scoaterea unei reviste denumită ,,Fântâna Blanduziei”, după numele piesei lui Vasile Alecsandri din 1884, revistă care avea pe frontispiciu, în stânga, semnătura facsimilată a poetului şi ca deviză, în partea dreaptă:,,Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul”, propusă de Leon Gheorghe Nicoleanu, vers din poezia lui Eminescu, Criticilor mei, poetul fiind un fel de patron spiritual al revistei.

În afară de Eminescu din redacţia revistei mai făceau parte: Gheorghe din Moldova, Aristizza Romanescu, Ion Gorun, fraţii Ulpiu şi Nerva Hodoş, D.M. Marinescu-Marion, L. Gheorghe Nicoleanu-Fix, I. Popescu, C. Bărcănescu, N. Procopiu, I.S. Rădulescu-Gut, N. Ţincu-Tall, Cesar Colescu-Vartic, Dionisie Miron şi alţii.

Primul număr al revistei apare la 4 decembrie 1888, Eminescu semnând primul său articol intitulat chiar ,,Fântâna Blanduziei”, foaie literară şi politică săptămânală, condusă de un comitet de redacţie în frunte cu poetul, publicaţie primită de public cu simpatie. Articolul lui Mihai Eminescu, publicat ca editorial programatic, oferă o privire retrospectivă asupra crizei economice şi politice a societăţii moderne.

Tot în primul număr al acestei noi reviste se publică şi poezia Scrisoarea V (Dalila), în formă finală, demonstrând că inspiraţia şi gândirea poetului erau la fel ca înainte de a se îmbolnăvi.

Eminescu continuă să scrie la „Fântâna Blanduziei” încă trei articole: Formă şi fond, 1888 şi Ziua de mâne (Opere XIII. Publicistica), demonstrând  că încă era capabil de a mai scrie publicistică, lucru ce ar fi deranjat pe guvernanţi şi politicieni, aşa cum o făcuse înainte de 1883.

Cele două articole publicate de Eminescu în ,,România liberă” şi cele patru publicate în ,,Fântâna Blanduziei”  reprezintă epilogul publicisticii eminesciene, poetul nemaiavând verva şi tonul polemic cunoscut, boala spunându-şi cuvântul.

Eminescu reuşeşte să publice articole în această revistă până la numărul 6, după care, pe 3 februarie 1889, este internat la Sanatoriul ,,Mărcuţa” din Bucureşti, spre surprinderea colegilor săi din redacţie.

Este mai mult ca sigur că articolele scrise de Eminescu, în prima serie a revistei, a deranjat pe autorități și politicieni, căci într-o zi el este internat la ospiciul ,,Mărcuţa”, fără un motiv anume. Nicoleanu spune despre acest moment:,,Rămăsei trăsnit. Întrebai de prietenii lui, aceia care puteau să fie informaţi. Meşterul fusese din nou izbit de boală. Vestea o dusei la prietenii de la Fântâna. Durerea îi cuprinse pe toţi, căci, spun în conoştinţă, că imposibil era să cunoşti pe Eminescu şi să fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de cunoştinţe pe cari le avea. Îi erai prieten vrând- nevrând…”. Un astfel de om, descris de Nicoleanu mai sus, a fost izolat într-un ospiciu de nebuni deoarece, probabil, şi-a deranjat ,,prietenii” cu interese politice importante.

În ședința Camerei Deputaților din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi pune pe ordinea de zi un proiect de lege pentru acordarea unei pensii poetului, în urma unor petiții venite din ,,toate părțile țării”. Proiectul de lege prevedea ,,d-lui Mihail Eminescu o pensiune viageră de 250 lei pe lună, care se va răspunde din casa Statului”. Legea se aprobă cu 57 voturi pentru și 5 voturi contra, dar abia în 23 noiembrie 1888 se obține și votul Senatului, iar regele Carol I semnează decretul pe 12 februarie 1889, prea târziu ca să-i mai fie de folos poetului. Senatul și regele au tergiversat lucrurile foarte mult, încât pensia a venit prea târziu.

Pe 3 februarie 1889, Mihai Eminescu este internat la Spitalul Mărcuța, în urma unor ,,abuzuri și excese” și a unei reclamații. Internarea nu s-a făcut la recomandarea unui medic, ci a unei acțiuni a poliției municipiului  București. Deoarece primăria Bucureștiului nu susține cheltuiala cu spitalizarea poetului, în luna martie poetul este internat în ospiciul doctorului Al. Șuțu.

Pentru o concluzie justă, privind boala de care a suferit şi a murit Mihai Eminescu, trebuie să plecăm de la notiţele doctorului V. Vineş- ,,Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihai Eminescu”- cel care l-a avut în tratament pe poet şi care spune:,,Am avut ocazia să îngrijesc, ca intern la Institutul ,,Caritatea” al regretatului profesor Al. Şutzu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie- iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă…Mihai Eminescu, după cum mi-a declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese venerice. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe care îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze la institutul ,,Caritatea” al regretatului prof. dr. Al. Şutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ”.

Din aceste notiţe, observăm că cei care l-au internat pe Eminescu la Caritatea au fost ,,prietenii săi”, care au justificat internarea prin faptul că poetul abuza de băuturile alcoolice şi consuma fără să plătească. Poate ,,prietenii” îl luau cu ei şi-i dădeau de băut, iar în privinţa consumaţiei ar fi fost bine ca aceştia să fi avut grijă să-i plătească un abonament la un local, unde acesta obişnuia să mănânce, mai ales că banii luaţi de la editura Socec, pentru ediţiile sale de poezii, le încasa Maiorescu. Acesta l-a însărcinat pe N. Petraşcu să dirijeze banii şi să aibă grijă de poet, în ceea ce priveau cheltuielile cu chiria, alimentaţia şi altele.

Din consemnările medicului vedem că Eminescu la internare nu era agresiv, nu făcea rău nimănui, numai că era posomorât, singuratic şi fără a putea să lucreze, lucru normal, când se ştia fără un serviciu şi un venit sigur. Ne întrebăm, atunci, ce pericol prezenta Eminescu pentru ordinea publică ca să fie internat într-un loc cu oameni pierduţi pentru societate?

Mai departe doctorul Vineş prezintă simptomele psihice ale poetului, la internare:,,La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria”. Dacă Eminescu nu prezenta tulburări psihice şi era un om normal, oare de ce a fost internat la nebuni? Şi din punct de vedere fizic, Eminescu se prezenta bine, aşa cum precizează acelaşi medic:,,Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată… Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme a unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”. După cum observăm din această descriere, Eminescu era un om normal, nu prezenta tulburări fizice şi psihice, dar alţii au văzut în el un om bolnav şi periculos.

După internarea poetului, datorită tratamentului aplicat ,,încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi  lucru de cinci- şase ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii. Chiar persoane recent cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea, îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii”, scrie doctorul Vineş. Observăm, din cele afirmate de medic, că injecţiile cu mercur (otravă puternică) şi-au făcut efectul asupra poetului şi medicul se acuză prin cele scrise, căci ,,tratamentul” prescris de Şutzu şi aplicat poetului, nu a dus decât la intoxicarea organismului acestuia, la degradarea continuă a stării sale de sănătate. Organismul său lupta din răsputeri împotriva intoxicaţiei cu mercur, memoria sa nevrând să se lase învinsă, cu toate ,,strădaniile” medicilor de a-l ,,vindeca”.

După aproape două luni de la internare, medicii A. Şutzu şi Zaharia Petrescu au redactat un raport medico- legal, în care, printre altele consemnează:,,…întrunindu-ne astăzi 20 Martie la Institutul ,,Caritatea”, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare şi am constatat următoarele:

Dl. Mihail Eminescu, ca de ani 45, constituţie forte, nu prezintă pe suprafaţa corpului leziuni remarcabile.

Figura sa este habetată, căutătura este lipsită de expresiune, mişcările dezordonate, atitudinea puţin cuviincioasă (acestea erau rezultatele tratamentului aplicat- mercur, iod, morfină,  etc., s.n.)….

De asemenea aflăm că sânt 6 ani de când a fost izbit de o manie ca aceasta, pentru care a fost internat şi căutat şi aici, şi în străinătate, de unde s-a întors calm, însă cu debilitate intelectuală.

De atunci a mers urmându-se debilitatea crescând, până acum două luni, când făcând fapte impulsive şi scandaluri, au provocat reaşezarea sa într-un arest special.

Din cele de sus descrise, subsemnaţii considerăm că Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de Demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut, atât spre îngrijire şi căutare cât şi spre linişte publicului. Bucureşti 1889”, Dr. Sutzu, Dr. Petrescu”.

Cred că cei doi medici au scris acest raport medico-legal, mai mult pentru a justifica reţinerea poetului în sanatoriu, minţind fără remuşcare. Astfel, ei spun că poetul s-a întors de la Viena cu debilitate mintală. De unde ştiau, dacă nu l-au mai consultat până în 1889, timp de cinci ani? Cu debilitate mintală poetul nu putea să facă serviciu la Biblioteca Universitară din Iaşi, nu putea preda la şcoală, nu putea traduce Gramatica sanscrită, nu putea traduce piesa Lais şi nu putea să mai scrie poezii. Al doilea lucru, nu se cunoaşte ca cineva să fi făcut vreo reclamaţie împotriva lui Eminescu, în 1889, pentru ca el să fie reţinut şi internat. În al treilea rând, diagnosticul pus de ,,alienaţie mintală în formă de  demenţă” se contrazice cu diagnosticul pus pe 5 iulie 1883, la prima internare, unde scrie în certificatul medical că Eminescu este ,,atins de alienaţie mintală în forma de ,,manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special”. Una era mania acută, ce nu necesita internarea la nebuni şi alta era demenţa, care presupunea această internare.

Dureros este şi Procesul-Verbal, din 10/22 iunie 1889, a comisiei condusă de Titu Maiorescu, în care se precizează:,,…examinând situaţia Dlui Eminescu, conform art.440 Codul Civil, suntem de părere că boala de care sufere acum în a doua şi cea mai grea recidivă reclamă neapărat interdicţia lui şi rânduirea unui tutore care să poată primi de la Stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de cuviincioasa întreţinere a interzisului”. După cum se vede, prin grija prietenilor junimişti Eminescu ajunsese interzis pentru societate.

După internarea la Spitalul Măr­cuţa, Veronica Micle, într-un moment de deznădejde, spune într-o scrisoare: „Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cu­noscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale in­te­lec­tuale. Şi aşa sânt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi ră­mână cel puțin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

Puţinii prieteni adevăraţi ai poetului, nici nu-şi imaginau că tratamentul aplicat lui Eminescu este unul neadecvat şi că acesta îi făcea atât de mult rău. Dacă ar fi ştiut, l-ar fi scos imediat din ospiciu, care nu era locul potrivit unde să fie tratat Eminescu. În cele din urmă, inima genialului poet a cedat şi moartea a survenit, la vârstă când omul este în culmea vitalităţii şi puterii sale creatoare. Aşa cum spunea regretatul scriitor Nicolae Danciu Petniceanu din Mehadia, ,,poetul a fost ajutat să se îmbolnăvească şi să moară”.

După o suferinţă de şase ani de zile, zile triste şi mari lipsuri materiale, la 15 iunie 1889, se stinge din viaţă poetul M. Eminescu, la sanatoriul ,,Caritas” din Bucureşti al doctorului Al. Şuţu. Pe actul de deces al poetului îşi pun pecetea degetelor  doi neştiutori de carte.

Iosif Vulcan, afectat de această veste tristă, scrie în ,,Familia”: ,,Naţiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jeleşte!… Poezia română, plânge!

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…  Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viaţă”.

Sicriul a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti iar înmormântarea s-a făcut sâmbătă, 17 iunie 1889, cu o participare numeroasă din partea tineretului studios. Din partea oficialităţilor, cortegiul funerar a fost însoţit de Maiorescu, M. Kogălniceanu, Lascăr Catargiu (şeful Guvernului), Teodor Rosetti, George Lahovari, D.A. Laurian şi alţi prieteni ai poetului.

Constantin Jiquidi, desenează carul mortuar şi cortegiul funebru, oprit în faţa Universităţii din Bucureşti, în dreptul statuii lui Eliade Rădulescu.

În sunetele corului dirijat de Bărcănescu şi sub ploaia florilor de tei a fost înmormântat Mihai Eminescu, la cimitirul Bellu din Bucureşti, sub un tei rămuros şi înflorit.  Pe sicriu, singura carte de Poezii editată de Maiorescu, multe coroane şi multe flori de tei.

La auzul ştirii, Creangă este văzut plângând la Bojdeuca sa din Ţicău, citind printre lacrimi poeziile poetului, din cartea ce o ţinea seara sub cap.

La două săptămâni de la moartea poetului, Veronica Micle vine la mormântul poetului şi-i aduce o coroniţă cu o panglică pe care era scris: ,,La revedere!”. Peste 50 de zile avea să moară și ea.

,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, spune George Călinescu în finalul cărţii sale ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” (Masca lui Eminescu– George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu).

Locul de veci a lui Eminescu este la Cimitirul Bellu din Bucureşti, lângă un tei, arbore pe care poetul l-a cântat atât de mult în poezia sa, străjuit de mormintele lui Sadoveanu şi Coşbuc, care l-au apreciat pe Marele Poet. Prin grija unui comitet, condus de Titu Maiorescu, cu banii strânşi din subscripţie publică (s-a adunat suma de 7153 lei) s-a amenajat o piatră funerară, după planul lui Andre Lecomte de Nouy, pe care s-a montat un medalion, sculptat de I. Georgescu şi o placă pe care sunt inscripţionate versurile:

,,Reverse dulci scâtei                        Nemaifiind pribeag
     Atotştiutoarea,                                De-atunci înainte,
     Deasupra-mi crengi de tei              Aduceri aminte
     Să-şi scuture floarea                       M-or troieni cu drag”.

Versurile Veronicăi Micle din poezia ei „Lui X” din 1886, erau un frumos omagiu, adus de poetă, marelui Eminescu:

 „Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sânt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ”.

       Cortegiul funerar în faţa Universităţii Bucureşti- tablou de C. Juquidi    Mormântul poetului

Dup 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, academicianul Eugen Simion a reuşit să elucideze pentru totdeauna  de ce boală a suferit poetul, consultând pe cei mai buni specialişti în acest domeniu medical, materiale cuprinse în volumul ,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, carte scoasă de Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 1915.

Este o carte de excepţie, care clarifică îmbolnăvirea şi moartea lui Mihai Eminescu, clarificare ce apare în concluzia academicianului Victor Voicu:,,În privinţa marelui nostru poet Mihai Eminescu datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo- patologice (autopsia) pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un – sindrom maniaco- depresiv. Erorile de diagnostic şi implicit tratamentul cu mercur de lungă durată, pentru un presupus lues, a supraadăugat sindromului maniaco- depresiv o componentă neurotoxică cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet grăbindu-i sfârşitul”.

Boala de care a suferit Eminescu- sindrom maniaco- depresiv- nu era alienaţie mintală, nu era o boală pentru care poetul să fie internat în cele mai oribile sanatorii- a doctorului Şuţu, la Neamţ şi la Mărcuţa. Aceste internări l-au distrus din punct de vedere psihic şi fizic pe Eminescu şi i-au grăbit sfârşitul.

Să sperăm, că toţi cei ce scriu despre Eminescu să ţină cont de această lucrare, abordată ştiinţific, şi să nu mai prezinte înaintea cititorilor teorii false, cu privire la boala şi moartea celui mai iubit poet român- Mihai Eminescu.

Nicolae Iosub, noiembrie 2020

Bibliografie:

  1. George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi, 1977
  2. Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii Poetului– Editura Junimea, Iaşi, 2015
  3. Caietele Mihai Eminescu , vol.II, Ed. M. Eminescu, Bucureşti,1974- Augustin Z. N. Pop- Din ultimii ani).
  4. Dr.Vasile Lupu- Eminescu din perspectiva criticii– Revista Arheu , nr.6 din ianuarie 2015, Bârlad).

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.624 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5