Primit pentru publicare: 8 iunie 2016
Autor: Nicolae IOSUB, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 8 iunie 2016
Revizuire: 9 iunie 2016
Editor: Olivian IVANICIUC

 

 

MIHAI EMINESCU LA IPOTEŞTI, ÎN PERIOADA 1876-1889

,,Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârâului de- argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară,
A codrului tenebră, poetic labirint”.
(Din străinătate)

   După moartea mamei sale, Raluca Iuraşcu, pe 13 august 1876, Mihai Eminescu a venit la Ipoteşti din ce în ce mai rar. Amintirea morţii mamei sale l-a făcut să evite această revenire, mai ales că tatăl său era şi el destul de bolnav, irascibil şi fără niciun chef să se mai zbată pentru  administrarea moşiei sale. După moartea soţiei sale Gh. Eminovici rămâne cu datorii, din cauza unor împrumuturi şi a unor ani cu secetă, veniturile sale scad şi nu mai avea acelaşi curaj şi putere de muncă ca în tinereţe. El se gândea că nu mai are pentru cine să se zbată, o parte din copiii lui au murit de tineri, Niculai era şi el bolnav, iar pe Mihai nu-l interesa administrarea Ipoteştilor. În aceste condiţii Gh. Eminovici vinde moşia de la Ipoteşti lui Hristea Marinovici, fiind forţat şi de ginerele său Ioan Drogli, căruia îi era dator cu 2000 de galbeni,  bani promişi la căsătoria Aglaei.

     Gheorghe Eminovici se înţelege cu Hristea Marinovici ca el să administreze în continuare moşia, rămânând să locuiască în casele sale, împreună cu Niculai, care-l ajuta la administrarea moşiei şi cu Harieta, care, bolnavă fiind, nu putea pleca de acasă şi nu putea să se întreţină. Gheorghe Eminovici ajunge, aşadar, arendaşul fostei sale moşii, din 1878 şi până în 8 ianuarie 1884, când se stinge din viaţă.

     Deşi, nu ne-au rămas informaţii scrise, din 1876 şi până în noiembrie 1877, când Mihai Eminescu pleacă de la Iaşi la Bucureşti, la redacţia ziarului consevator Timpul, el a mai fost pe la Ipoteşti şi Agafton, măcar pentru pomenirile ce se făceau mamei sale şi pentru a-şi vedea fratele, sora şi pe mătuşile sale călugăriţele de la Agafton. A mai venit la Ipoteşti ori de câte ori timpul îi permitea şi când venea la Iaşi la banchetul ,,Junimii”.

       În scrisoarea din 29 august 1879 către Veronica Micle, expediată din Botoşani, Eminescu spune că a petrecut la ţară:,,Nevenind de trei zile în oraş, căci am petrecut la ţară, am primit abia astăzi scrisoarea ta, sosită de trei zile. Iar acum luând condeiul în mână, mă simt incapabil de-a scrie măcar un şir de cuvinte, căci îndată la primirea scrisorii tale gândul cel întâi a fost să plec numaidecât la Iaşi. Dar lucrurile îmi sunt la ţară (Ipoteşti s.n.) şi afară de asta ştii că am un plan economicos cu bătrânul meu, asupra reuşitei căruia nu sunt încă luminat. E verosimil însă că nu va succede. Eu voi fi deja la 1 Septembrie noaptea în Iaşi cel puţin pentru a-ţi strânge mânile încă odată et pour que je me grise encore une fois en te voyant”.

      Din cele prezentate mai sus, rezultă destul de limpede că scrisoarea aceasta, din 30 august 1879, este trimisă din Botoşani, unde Eminescu venise din 18 august să rezolve o problemă financiară, împreună cu tatăl său, probabil, voiau să găsească o soluţie împreună pentru a răscumpăra Ipoteştii. Cu această ocazie Eminescu şi-a vizitat rudele din Botoşani şi mătuşile sale de la Mănăstirea Agafton. Perioada 18- 30 august 1879, petrecută de Eminescu la Ipoteşti şi Botoşani, este printre puţinele dăţi când poetul îşi poate lua un concediu, venind să-şi vadă pe cei apropiaţi şi meleagurile copilăriei sale. A participat la pomenirea mamei sale şi a aprins o lumânare la mormântul ei.

     Înainte de îmbolnăvirea sa (1883), Mihai Eminescu vine la Ipoteşti, pentru a aduce cei 2000 de lei împrumutaţi pentru a da o mână de ajutor pentru răscumpărarea Ipoteştilor. Deşi, nu ne-a rămas nicio informaţie, în acest sens, este exclus ca poetul să nu fi venit şi la Ipoteşti, după dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, mai ales că sunt informaţii că ar fi ajuns şi la Pomârla. Venirea lui la Pomârla, este pusă în legătură cu gândul său de se muta aici ca profesor, activitatea din Bucureşti neaducându-i satisfacţia şi rezultatul pe care-l aştepta de la ziaristică şi politică.

     În însemnarea găsită printre manuscrise, intitulată ,,Cabala Ipoteştilor” se observă frământarea poetului pentru răsumpărarea Ipoteştilor:,,Să mă însor, ca să pot cumpăra Ipoteştii sau să împrumut bani de la Hristea. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. Restul să se ia de la Creditul Funciar. Dobânzile la credit şi ratele lunare să le plătesc eu. Hristea, Moritz, Caballă mare”. O altă însemnare:,,Scrisoare Maiorescu. Poate să găsesc bani la rudele lui, pentru Ipoteşti. Să-i pun să-l facă tovarăş la arendă pe Cristache”(Ion Nica- Eminescu- Structura somato- psihică).

     Niculai se certa frecvent cu bătrânul lui tată, care după părerea lui era ,,mai mult smintit la minte, după tipicul său”, lucru ştiut şi de Mihai. La rândul său Gh. Eminovici îl credea pe Niculai nebun şi-i scrie poetului:,,Mi s-a urât viaţa, fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”, cu toate că acesta avea grijă de moşie, ţinea evidenţele contabile şi era un om de cuvânt, aşa cum vedem dintr-o scrisoare către Mihai:,,Iubite Mihai, am primit epistola ta, ne bucurăm cu toţii- tata, Harieta şi eu- despre cele comunicate (Mihai făcuse rost de 2000 lei s.n.). Trimite-ne din banii împrumutaţi- cât vei pute. După Paşti contează pe persoana şi caracterul meu, măcar că oamenii mă numea ,,Nec. cel prost”. Tate-i îi mai bine; mai mult smintit la minte, după tipicul său. De la Mathei n’am ştiri, nici cunosc adresa sa. Al tău frate Nicu” (Scrisoare din aprilie 1883, expediată din Cernăuţi).

     Gheorghe Eminovicio fiind un tată sever cu fii săi, nu se înţelegea nici cu Nicu, o fire închisă, melancolică, bolnav şi fără voinţă, dar inteligent, bine pregătit şi care, administra moşia Ipoteşti în locul tatălui său. El era bonav de plămâni, aflat într-o ,,necontenită suferinţă”, după afirmaţiile Harietei,  lucru ce-i înrăutăţea felul de comportare.

     După această vizită la Botoşani, afectat de situaţia familiei sale, de certurile dintre tatăl său şi fratele său Niculai şi de pierderea Ipoteştilor, Eminescu începe să împrumute bani, să se agite, ajungând într-o stare care pune pe gânduri pe prietenii săi. Iată ce consemnează un oarecare Dinu, într-o scrisoare către Mihail Brăneanu, prieten cu poetul, redactor la ziarul Epoca:,,Cât despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare. Cum a auzit că fratele său- acum câteva săptămâni- în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua- noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc. şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi pierde minţile” (Scrisoare din 16 iulie 1883).

     Aici, trebuie să precizăm că în această perioadă dinaintea căderii sale, Eminescu se afla într-o situaţie foarte dificilă: pierderea Ipoteştilor, fratele şi tatăl său bolnavi şi într-o neînţelegere continuă, situaţia extremă de la Societatea ,,Carpaţii”, când poliţia a arestat mulţi dintre membrii ei şi Eminescu trebuia să plece din Bucureşti ca să-şi piardă urma, la care se adăuga starea de epuizare din cauza muncii de la Timpul. În aceste condiţii era normal ca poetul să fie agitat, supărat, demoralizat, fără să fie ajutat de nimeni, nici chiar de Slavici, care pleacă în strinătate pentru tratament. Scrisoarea de mai sus, către Mihail Brăneanu, este folosită mai mult ca o justificare a internării lui Eminescu la Sanatoriul lui Şuţu.

     Din păcate toată strădania poetului de a răscumpăra Ipoteştii a fost în zadar, pe 28 iunie se produce îmbolnăvirea sa, boală ce avea să-l chinuie până la moarte. Nu a putut participa nici la înmormântarea tatălui său, care se stinge din viaţă la 7 ianuarie 1884, fiind internat la Sanatoriul Ober- Dobling din Viena. Toată averea familiei Eminovici de la Ipoteşti este vândută de Matei, care procedează incorect cu Niculai şi Harieta, lăsându-i pe drumuri, aşa cum se observă din scrisoarea Harietei către Maiorescu, din 18/ 30 martie 1884: ,,La înmormântarea lui (Gh. Eminovici) au fost de faţă şi fratele meu, locotenentul Matei, din Rîm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el au început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Niculai la sine, la 15 marti.

     El au vândut toate vitele, la nr. 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, Niculai şi lui Mihai, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca Nicului, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dînsul…
       Eu sînt singură pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta, pe lângă o mătuşă, la mănăstire”.

        Este un moment trist în familia lui Gh.Eminovici, Matei neonorându-şi obligaţia de a ajuta pe Mihai şi pe tratele său Niculae, care, bolnav fiind, se sinucide în luna martie 1884, imediat după lichidarea averii familiei. Pe de altă parte, după moartea lui Gh. Eminovici, atât Niculae cât şi  Harieta nu mai puteau locui la Ipoteşti, casele aparţinând noului proprietar, iar în ele urmând să locuiască noul arendaş. Ei, oricum, trebuiau să părăsească locuinţa, nemaiavând nimic la Ipoteşti care să le aparţină. Văzându-se într-o astfel de situaţie şi datorită bolii sale, într-un moment de disperare, Niculae îşi pune capăt zilelor. Niculai se împuşcă, el fiind într-o stare de depresie puternică şi ca urmare a bolii sale de plămâni, fără leac în acele timpuri. Este păcat că Matei, erou al Războiului de Independenţă, i-a lăsat pe cei doi fraţi, Niculai şi Harieta, bolnavi şi neajutoraţi, fără mijloacele materiale de existenţă. Este încă un exemplu cum această familie a fost urmărită de necazuri, neînţelegeri şi lipsă de solidaritate frăţească şi umană.

     Chiar dacă, Mihai Eminescu revine la Iaşi în 1884, după externarea de la Sanatoriul Ober- Dobling, el va trece foarte rar pe la Ipoteşti, la Botoşani să-şi vadă sora şi pe la Agafton. Mijloacele materiale nu-i permiteau şi starea sa de sănătate nu-i dădeau imboldul de a-şi vizita locurile natale. Ne-a rămas un interviu dat de stareţa Agaftonului, arhimandrita Agafia Moisa, în care spune, referindu-se la Mihai Eminescu:,,Venea regulat în fiecare vară la maicile Iuraşcu, mătuşile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele, stătea câte-o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniştită. Acolo stătea ceasuri întregi, singur. Medita, admira priveliştea codrilor seculari de pe dealuri, scria poezii. Asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la maicile Iuraşcu, se ruga, mânca ceva şi se culca. Toate acestea ni le povestea maicile bătrâne şi mătuşile lui. După ce s-a îmbolnăvit nu mai venea aşa des. Dar maicile Iuraşcu mereu plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea şi vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă” (Ioanichie Bălan- Convorbiri duhovniceşti, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1993).

     Mihai făcea vizite mai dese la Agafton în perioada 1874- 1877, când acesta lucra şi locuia la Iaşi. Verile când avea puţin timp liber sau în concedii, venea să-şi revadă locurile natale şi să-şi viziteze rudele. La Agafton a ascultat de la maica Zenaida povestea lui Călin, după care el a pus-o pe versuri, după cum îşi aminteşte fratele său Matei.

     După îmbolnăvire, vizitele sale sunt din ce în ce mai rare, lipsurile materiale şi starea de sănătate precară nu-i permiteau să vină mai des să-şi vadă locurile natale şi rudele.

     Totuşi, în anul 1885 Mihai Eminescu face o vizită Aglaei la Cernăuţi, după care se întoarce prin Suceava, unde se întâlneşte cu foştii lui colegi de gimnaziu, după care cred că vine pe la Botoşani şi, poate, la Ipoteşti şi Agafton.

     În anul 1887, Eminescu vine la Botoşani, după ce se externează de la Sanatoriul de la Neamţ şi va sta la sora lui Harieta un an de zile. Este exclus ca în zilele mai bune să nu fi mers la Ipoteşti să aprindă o lumânare la mormântul părinţilor săi şi la Mănăstirea Agafton să-şi viziteze mătuşile sale, mai ales că se trata cu ele cumpărarea unei case în Botoşani de la o călugăriţă de acolo. Maica Olimbiada era stareţa mănăstirii şi cred că l-a ajutat pe Mihai şi pe sora lui Harieta cu un sfat şi chiar din punct de vedere material.

      Pe 10 aprilie 1887, Mihai Eminescu pleacă împreună cu Veronica Micle la Bucureşti şi nu va mai reveni pe meleagurile natale până la stingerea sa din viaţă.

      Nicolae Iorga dorea ca la Ipoteşti să-i fie închinat poetului un fel de mausoleu, să-i fie aduse moaştele de la cimitirul Bellu şi i-a construit o biserică. Cum acest lucru nu a fost posibil, cred că ar trebui să se înalţe o troiţă, lângă mormintele părinţilor şi fraţilor săi, unde să se poată aprinde o lumânare, de către cei ce-l vizitează pe Luceafăr acasă la el. Există o troiţă dedicată lui Mihai Eminescu, în curtea bisericii din Cucorăni, şi ar trebui adusă la Ipoteşti şi amplasată lângă mormintele părinţilor şi fraţilor săi.

Ing. Nicolae Iosub- Botoşani, 20 martie 2015

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Planul de sus: Raluca Eminovici şi bisericuţa familiei, cumpărată din banii ei de zestre
Planul de jos: Harieta Eminovici  şi  Mormântul fam. Eminovici