ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 12 Iun. 2018
Autor: Nicolae IOSUB 
Publicat: 14 Iun. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU LA MĂNĂSTIREA VĂRATIC

     Mănăstirea Văratic, cea mai mare mănăstire de maici din ţară, a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif, la îndrumarea lui Paisie Velicicovschi, stareţul Mănăstirii Neamţ. Biserica principală a mănăstirii are hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” şi este înconjurată de satul mănăstiresc, unde vieţuiesc maicile, având o stăreţie, clădiri administrative şi un muzeu. Mănăstirea mai are două biserici cu hramul ,,Sf. Ioan Botezătorul” din 1844 şi ,,Schimbarea la Faţă” din 1847. La această mănăstire au slujit multe fiice de boieri, intelectuali sau simple fete, dornice de linişte şi pentru a sluji credinţei ortodoxe.

   O serie de cercetători ai vieţii şi operei lui Mihai Eminescu au afirmat că prezenţele poetului la Mănăstirea Văratic ar fi nişte legende, luate de unii drept veridice. Totuşi criticul George Călinescu, eminescologul Augustin Z.N. Pop, scriitoarea Zoe Dumitrescu Buşulenga şi alţii au afirmat, pe baza cercetărilor făcute, că poetul Mihai Eminescu a fost în mai multe rânduri la Mănăstirea Văratic, unde, Veronica Micle obişnuia să-şi petreacă vacanţele de vară, împreună cu fetele, soţul sau singură, fiind cunoscută de toate maicile din mănăstire.

    Eminescologul Augustin Z.N. Pop, bazându-se pe informaţiile obţinute de la măicuţele bătrâne, afirmă:,,Urmându-şi rectorul şi paşii femeii îndrăgite, peste verile 1874 şi 1875 la Văratic, Eminescu închiriase o cămăruţă la maica Asinafta Ermoghin, luând masa altădată la monahia Ştefanida Lungulesei, care-şi avea casa lângă pădure, pe un tăpşan de unde privea împrejurimile ,,codrul de aramă” şi Târgu Neamţ. Masa, alte dăţi, o lua la călugăriţa Agafia Străininicescu. El, seară de seară, se-ndrepta recreativ spre ,,pădurea de argint” din preajma mănăstirii…Ba, poetul receptiv tineretului, se luase într-o dimineaţă la întrecere cu câţiva studenţi ieşeni pe ridicarea dintr-o dată a ,,bombelor de piatră” (haltere), fiind întrecut de ei” (Augustin Z.N. Pop- Pe urmele Veronicăi Micle, Editura Sport- Turism, 1981). Augustin Z.N. Pop ne spune că aceste informaţii le-a obţinut de la Epraxia Diaconescu, fostă ucenică a stareţei Evghenia Negri, sora marelui cărturar unionist Costachi Negri.

                 Mănăstirea Văratic- ctitorie a schimonahiei  Olimpiada şi duhovnicului Iosif, 1785

    Maica Epraxia Diaconescu de la Mănăstirea Văratic, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, în perioada 1875-1876, când acesta venea pentru recreere la mănăstire, împreună cu alţi prieteni din Iaşi. Desigur, în vacanţele de vară la Văratic venea şi Veronica Micle, motiv pentru poet de o întâlni  şi a discuta despre poezie. Maica Epraxia Diaconescu care a murit la 7 ianuarie 1967, la vârsta de 107 ani, a povestit celor ce se interesau de viaţa lui Mihai Eminescu, despre aceste vacanţe ale poetului:

   ,,Nu împlinisem paisprezece ani, după cât mi-aduc aminte, când l-am văzut şi l-am cunoscut întâiaşi dată pe poetul Mihai Eminescu, căruia lumea îi spunea domnul student Mihai.
    Venea adesea împreună cu alţi studenţi dintre care unul era nepotul fostei stareţe Evghenia Teodoru. El era de-o statuă mijlocie, frumos, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era sufletul lui tânăr şi dornic de viaţă.
     Nu prea dichisit şi pururea dus pe gînduri.
Cînd venea la mănăstire, trăgea la o maică, Asinefta Ermoghin, ce-şi avea casa în susul colinei- după cimitirul bisericii ,,Schimbarea la Faţă”.
    În casa mult retrasă de restul celorlalte, stătea cîte trei-patru zile şi apoi îşi lua valea în lumea lui de băjenie.“ („Pe urmele lui Mihai Eminescu“, Augustin Z.N. Pop, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978).

     Din citatul de mai sus se poate observa că măicuţele de la Văratic ştiau că Mihai Eminescu era student. Aceasta înseamnă că Eminescu a venit la Văratic în vara anului 1872, în vacanţă, după ce se întâlnise cu Veronica Micle la Viena şi i-a fost ghid prin capitala imperiului austro-ungar. Este posibil ca Veronica să-l fi invitat ea la Varatec, unde îşi petrecea vacanţele, având şi o casă la Târgu- Neamţ. În anii următori, Eminescu este student la Berlin şi nu mai poate veni în vacanţă, decât la terminarea studenţiei, în vara anului 1874. Este posibil ca şi în această vară, până la ocuparea postului de bibliotecar, Eminescu să mai fi fost odată la Văratic şi, apoi, în verile anilor următori. Dacă Eminescu nu ar fi fost la Văratic, împreună cu alţi colegi şi prieteni de la Junimea, nu ne-ar fi rămas nici însemnările maicilor despre aceste vizite. Oricum, dacă Veronica Micle nu  obişnuia să vină în aceste locuri, nici Eminescu nu ar fi venit aici pentru a o întâlni şi a petrece împreună zile plăcute în mijlocul naturii atât de frumoase, cum era Poiana Ţigăncii.

     Casa Asinaftei Ermoghin, unde Eminescu închiria o cămăruţă, există şi astăzi, deşi, într-o avansată stare de degradare, ceea ce a făcut pe mulţi iubitori ai Poetului să lanseze apeluri pentru renovarea şi salvarea ei de la dispariţie.

         Maica Epraxia Diaconescu a cunoscut-o şi pe Veronica Micle pe care o descrie astfel:,,Doamna Veronica era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger de nu se auzea nici musca în toată mânăstirea şi până hăt departe când da gură versului şi melodiei de pe ceardacul casei unde locuia şi, câteodată, de pe la Poiana Ţigăncii sau de pe la pădurea de argint, privelişte încântătoare şi fără de seamăn”.

     Veronica Micle nu venea singură la Văratic, era însoţită de cele două copile ale ei, care se aflau în vacanţă şi chiar de Ştefan Micle, când timpul îi permitea. Eminescu frecventa şi la Iaşi casa Veronicăi Micle, unde se citea poezie, aşa că, nu era nimic neobişnuit ca ei să se întâlnească şi în vacanţe, poetul fiind invitat pentru a petrece câteva zile împreună.

    O altă maică, Tatiana Tincu (n. 1923), aflată la Văratec de la vârsta de 15 ani, a cunoscut-o personal pe maica Epraxia Diaconescu, care la vârsta de 108 îşi păstrase mintea limpede şi memoria intactă. Iată ce povesteşte această măicuţă:,,Maica Tatiana a cunoscut personal, foarte bine, pe nimeni alta decât pe Evpraxia Diaconescu, monahia care a murit in anul 1967, la vârsta de 108 ani, şi care i-a fost prietena de suflet Veronicăi Micle. A cunoscut-o pe centenara maica Fevronia, gazda Veronicăi, pe maica Calipso Iepure, decedata la 100 ani, o altă apropiata de familia Micle, pe maica Ştefanida Lugulesei, cea care l-a găzduit şi la care lua masa Eminescu. „Maica Evpraxia Diaconescu era înaltă şi slăbănoagă, la 108 ani avea mintea limpede şi o memorie perfectă. Zicea aşa: „Nouă, surorilor tinere, ne plăcea când porneau toţi scriitorii în plimbare spre pădurea de argint. Mergeam cu toatele în urma Veronicăi, curioase, fiindcă ne placea foarte mult cum râdea. Râdea foarte frumos, îşi lăsa capul pe spate, cu parul lung şi blond, şi râdea frumos… Râdeam şi noi deodată cu dânsa, ca doară şi noi eram tinere”. Aşa ne povestea maica Evpraxia. Mai spunea că scriitorii ţineau seri literare pe cerdacurile maicilor şi ele se înghiau una pe cealaltă: „Hai şi noi, hai şi noi s-o vedem pe Veronica! Şi ea râdea, cu ochii ei clari şi albaştri… Tare frumos mai râdea”. Asta i-a rămas Evpraxiei cel mai puternic în amintirea ei: râsul. Pe Fevronia am cunoscut-o chiar eu. Era banuită că î-i Veronichii un pic de mătuşică. Altădată a fost un iaz aicisa, faţă-n faţă cu biserica mare, şi maica Fevronia îşi avea casa pe iaz. Aşa-i zicea aici: maica Fevronia de pe iaz. Iazul acela o secătuit demult şi maica Fevronia o murit în cincizeci.” (”Eminescu la Mânăstirea Văratec“, Bogdan Lupescu, în ”Formula AS“ nr. 571, 2003, Societate/Poveşti de dragoste).

     Din cele consemnate în citatul de mai sus se observă că Veronica Micle şi Mihai Eminescu erau însoţiţi şi de alţi poeţi de la Junimea, probabil Miron Pompiliu, Botnărescu şi alţii şi ţineau seri literare, continuând astfel, întâlnirile literare de la Iaşi. Toţi participanţii făceau excursii în locurile cele mai frumoase din împrejurimi, cum erau ,,codrii de aramă” şi ,,pădurea de argint”, pe care poetul le invocă în ,,Călin. File din poveste”:

          De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
          Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
          Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
          Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
           Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
           A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare”.

    ,,Pădurea de argint”, denumire dată de Mihai Eminescu unui pâlc de pădure de mesteceni ce aparţine de Ocolul Silvic Văratic, se întâlneşte şi în poemul ,,Călin. File de poveste”. Pe drumul spre Mănăstirea Agapia se află şi ,,codrul de aramă”, o pădure de fagi, care, în perioada toamnei, frunzele capătau o culoare arămie.

      Aici, la Văratic, era un loc unde mulţi scriitori veneau vara să petreacă în linişte şi să scrie inspiraţi de natură: Al. Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu şi alţii. Unii dintre ei au scris şi despre Eminescu.

    Despre trecerea lui Mihai Eminescu pe la Mănăstirea Văratic a scris şi Mihail Sadoveanu, care ar fi luat informaţii de la un Felician Batist, dar şi mitropolitul Bartolomeu Anania în cartea sa ,,Mănăstirea Văratic,,: ,,Urmele diafane a paşilor lui Eminescu se simt şi la Văratic, fie din vremea domnului student, ce se plimba prin poieni şi se încerca, uneori, la haltere cu colegii, aşa cum a rămas în amintirea maicilor bătrâne, fie din vremea, evocată cu discreţie monahală, a presupuselor sale întâlniri cu îngerul blond, în căsuţa din vecinătate, pe locul căreia se află acum Ocolul Silvic…Se ştie că Veronica Micle a avut strânse legături cu Văratecul, mai ales prin casa ei de la Târgu- Neamţ, primită de zestre, în care se retrăgea adesea… E greu de ştiut ce rol a avut călugăriţa Fevronia Frosinei, dar e sigur că în casa acesteia,  din vecinătatea bisericii Sf. Ioan, obişnuia doamna Veronica să-şi afle ceasuri de linişte şi tot aici s-a retras numai după două săptămâni, de la moartea lui Eminescu, adică spre sfârşitul lui iunie 1889. ” (Văratecul şi literatura).

    Dacă Mihai Eminescu a petrecut zile de odihnă şi recreere la Mănăstirea Văratic, este imposibil ca el să nu fi vizitat şi Mănăstirea Agapia, unde a admirat pictura lui Nicolae Grigorescu, Cetatea Neamţului încărcată de istorie, locurile copilăriei lui Ion Creangă, casa Veronicăi Micle de la Târgu Neamţ, unde ar fi fost invitat. A mai făcut odată acest drum cu trăsura, atunci când a fost externat de la sanatoriul Mănăstirii Neamţ şi s-a îndreptat spre Botoşani, în 1887.

    La Văratic s-a stins din viaţă Veronica Micle, pe 4 august 1889, la 50 de zile de la moartea lui Eminescu. Aflată într-o stare de depresie, Veronica se retrage la Văratic pentru a se gândi, în linişte, la pierderea omului drag.  Se plimba zilnic pe valea Filioarei şi în Valea Ţigăncii, locuri ce-i aminteau de Eminescu şi de plimbările lor prin aceste locuri. Povesteşte unei prietene că în apa Filioarei a văzut chipul lui Eminescu suprapus cu al ei, semn al unei  stări de deznădejde. Corespondează cu prietena ei Smara (Smaranda Gârbea), aflată la Băile Bălţăteşti, căreia îi scrie pe 30 iunie 1889:,, Prin o fatală coincidenţă tocmai în ziua când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema ,,Ce n-ar da un mort din groapă” şi pe care le-am publicat în România; gândeşte-te de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută”.

     În ultima scrisoare din 1 august 1889, Veronica Micle îi cere Smarei o doză de picături de arsenic de la fratele ei, medic la Băile Bălţăteşti, aflate în apropiere de Văratic, unde aceasta se afla în concediu:,, Roagă din partea mea pe fratele tău Doctorul să dea Virginiei încă o doză de picături de arsenic, pe care colegul său a binevoit să le administreze fiicei mele, spune-i că i-aş fi recunoscătoare… Eu sânt desperată din pricina marilor călduri care revin iarăşi. La revedere, eu sper că vei binevoi să fii drăguţă să vii să vezi pe prietena ta.  Veronica”.

    În seara zilei de 3 august 1889, Veronica a luat toată sticluţa de arsenic, a intrat în comă şi a doua zi a murit. Smara a venit să o vază, aşa cum dorea Veronica, dar la înmormântarea ei, care s-a stins din viaţă la 50 de zile după Eminescu şi la 10 ani de la moartea soţului ei, Ştefan Micle.

   Smaranda Gârbea va publica în ,,Familia” epitaful, în amintirea prietenei pierdute:

Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit,
Ai fost mare prin durere, iar durerea te-a zdrobit;
Însă-n inimile noastre, tu de-apururi vei trăi,
Căci poetă ai fost mare şi-ai ştiut s suferi.

    Veronica Micle a fost înmormântată lângă biserica Sf. Ioan, iar pe mormânt se află un monument funerar pe care este săpată inscripţia:,,Şi pulbere ţărână din/ tine se alege/ Căci asta e a lumii/ nestrămutată lege/ Nimicul te aduce/ nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă/ nu va rămânea/ Veronica Micle/ 4.VIII. 1889”.

Mormântul Veronicăi Micle
Placa funerară cu inscripţia de pe mormântul poetei.

    Bartolomeu Valeriu Anania, în ,,Văratecul şi literatura”, face observaţii cu privire la această inscripţie de pe mormânt, care nu era în spirit creştin şi ne spune care a fost destinul acestui mormânt:,, ,,Se pare însă că vieţuitoarele de aci nu şi-au ascuns consternarea faţă de chipul în care frumoasa blondă înţelesese să părăsească lumea aceasta, ca şi faţă de versurile de pe placa de marmoră, care nu au nimic comun cu credinţa, convingerile şi practica monahală. Aşa se face că, vreme de câteva decenii, ele au privit cu destule rezerve monumentul ridicat, se pare, de cele doua fiice ale defunctei, completat de abia după 1909, an în care Emil Gârleanu îl găsea fără nici un nume (fără) nici o altă însemnare. Potrivit lui Augustin Z.N. Pop, în 1939 se făcea chetă pentru vopsirea grilajului şi repararea crucii.”
     Mormântul Veronicăi Micle ajunsese în paragină şi datorită faptului că o lungă perioadă de timp după moartea celor doi poeţi, mulţii cercetători ai vieţii Veronicăi Micle şi publicul larg au făcut-o vinovată de moartea poetului. Reabilitarea poetei s-a făcut mult mai târziu şi, mai ales, după 1989.         

        În anul 1886, Veronica Micle donează Mănăstirii Văratic, casa sa de la Târgu Neamţ, moştenită de la părinţii ei cu precizarea:,,Iar pe peretele casei să fie afişat o placă de marmură pe care va fi scris pentru pomenire de generaţia actuală şi viitoare ,,Casa Veronica Micle”. Casa a fost răscumpărată în 1982, reconstruită în 1984 şi astăzi este amenajată ca muzeu. În curtea casei s-a amplasat în 1998 un bust din bronz al poetei Veronica Micle, operă a sculptorului Damian Popa, cel care a realizat şi două portrete, lui Eminescu şi Veronicăi, expuse în una din camerele casei memoriale din Târgu Neamţ. Pentru bustul realizat de Damian Popa s-a folosit de fotografia cea mai cunoscută a poetei, trimisă şi lui Mihai Eminescu, în 1881.

      1. Bustul şi casa Veronicăi Micle  de la Târgu- Neamţ
    2. Eminescu-Veronica- pictură de Ana Iacob- Bucureşti        

Bibliografie:
1.Corespondenţă Eminescu-Veronica Micle;
2.,,Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit-Ed. Polirom-2000
3.Augustin Z.N. Pop- Mărturii. Eminescu-Veronica Micle– Agenţia ,,Litera” Chişinău, 1989
4.Petru Vintilă- Eminescu. Roman cronologic– Ed. ,,Cartea românească”, Bucureşti, 1974
5.Ioan Mitican- Ne întâlnim cu Veronica Micle-,,ETPTehnopres” Iaşi, 2005
6.Gelu Dorian şi Ştefan Iordache- Paşii Poetului– Ed, Junimea, Iaşi, 2000

Nicolae Iosub- Botoşani
12 iunie 2018