Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mihai Eminescu om de ştiinţă, astrofizician, poetul naţional al României, fără ghilimelele lui H.R. Patapievici

Primit pentru a fi publicat de la autor, Ion N.Oprea, 7 aug.2014.
Editor: Ion Istrate, 7 aug.2014.

 

Mihai Eminescu om de ştiinţă, astrofizician, poetul naţional al României

Fără ghilimelele lui H.R. Patapievici

          Două subsoluri din Suplimentul de cultură de la Iaşi i-au trebuit lui Daniel Cristea-Enache ca să-i ia apărarea lui H.R. Patapievici care aruncase cu tot noroiul în poetul naţional al României, considerându-l neinteresant, exasperant de învechit, un poet care nu mai poate supravieţui ca poet naţional, decât cu totul pus între ghilimele spusele unui cadavru, bun doar de păstrat drept cadavru în debaraua istoriei…

Şi, în apărarea celui care, spre indignarea românilor, aruncă asemenea „licenţe” literar-ştiinţifice, deţinătorul şi susţinătorul de rubrică, „Timpuri noi”, ca să dovedească lipsa unui denigrator, redă spre recitire, în „Suplimentul de cultură” nr. 444, Iaşi, din 7-13 iunie 2014,  ceea ce a publicat în Flacăra nr. 1-2, 2002, Horia –Roman Patapievici sub titlul „Inactualitatea  lui Eminescu în anul Caragiale”:

„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit apolitic: corect, în timp ce punerea lui Eminescu în patul lui Procust al noului canon importat din stările progresiste a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e apolitic incorect.

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul  cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind  postmodernă,  nu mai e prizată de intelectualii progresişti.

Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul  germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber). Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit – adică să fie progresistă.

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”.

Articolul publicat de Horia Roman Patapievici, pe atunci reprezentantul suprem al ICR, comentat de Daniel Cristea-Enache, critic literar, care tocmai de tineri trebuie să se ocupe, ca să li-l explice pe Eminescu, devine o regretabilă lovitură dată nu numai poetului, omului Eminescu, dar şi culturii române, aspiraţiei noastre către râvnitul, aşteptatul  şi niciodată dobânditul Nobel, de multe naţii câştigat şi păstrat. În locul unor argumente de literaţi, oameni şcoliţi în specialitate, pentru care Statul român a cheltuit mult, cei doi nu găsesc apărarea poetului, ci căzând în ceea ce s-a numit discuţia de la Dilema se dovedesc a nu fi pregătiţi să explice nici opera nici pe omul Eminescu.

Este de altfel un păcat a tot ce se face în ultimul timp pentru poetul naţional, totuşi, şi omul de ştiinţă Mihai Eminescu..

La Iaşi, un cotidian care oferă anumite premii producătorilor de carte stabileşte comisia cu decernările, selecţionează, nominalizează şi premiază o autoare care face din Eminescu un securist purtat, după ce textul a devenit şi scenariu pentru o piesă de teatru,  într-un cărucior, ca să exprime, ce? Un gest de blasfemie pentru poet, după părerea noastră, care putea să fie, în problemele de ştiinţă un Eminescu- Edington, similar cu ceea ce am învăţat la liceu – teoria Kant-Laplace…

La Botoşani, surpriză, Premiul Naţional de poezie Mihai Eminescu, 2014, s-a acordat unui colaborator al Securităţii, care scrie o carte la distanţă de 16 ani, dar fără să fie în stare să recite o poezie închinată Luceafărului pentru care a sosit în localitate să i se înmâneze şi distinsul titlu onorific de Cetăţean de onoare al municipiului.

Conştient de gafa făcută, apărarea fără argumente a lui Patapievici  a cărui scrisoare s-a îndreptat împotriva lui Eminescu, Daniel Cristea-Enache revine şi în Optimismul lui Călinescu, prin gura biografului  găseşte în acelaşi Supliment de cultură, nr. 447 din 28 iunie-4 iulie 2014, că „Eminescu este un geniu,” un „reexaminator al legilor universului”, trimite la tableta închinată de optimist lui Eminescu la 114 ani de la naşterea căruia îi găseşte mari „valori estetice, în liniile subţiri, nevrotic-tremurătoare, ale problemelor omeneşti… prea omeneşti, exprimate şi în Scrisoarea I-a”, fără însă a face un pas şi explica, dacă putea, cele două circumstanţe ale epistolei- partea satirică şi ştiinţifică. .

Numai că, şi de data aceasta, Daniel Cristea-Enache, nu ştiu ce datorii are faţă de H.B. Patapievici,  se dovedeşte a nu fi pregătit în a-l prezenta pe poet în înălţimea pe care o are, lucru care, l-am găsit realizat de cel care ar fi meritat marele premiu acordat operei, autor un nonagenar, care, în “Pagini medicale bârlădene (nr.196-197 şi nu numai), revistă a medicilor şi nu numai pentru ei, referindu-se la Mihai Eminescu şi opera sa, la nuvela Sărmanul Dionis, redactată când avea 16 ani, şi la romanul Geniu Pustiu în subsidiar, îl prezintă pe Marele om nu doar un strălucit poet, cu referire şi la Scrisoarea I-a, ci şi ca un om de ştiinţă, calitate mai puţin cunoscută pentru că specialiştii în literatură niciodată nu i-au găsit-o!

Cu volumele pe masă, „Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu”, 2010,  „Eminescu versus Einstein”, 2012 şi  „Mihai Eminescu. Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul Dionis”, toate tipărite la Editura Brumar, Timişoara, Virgil Ene, medic, prof. univ. dr., la 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, în lipsa altor prezentatori, oare de ce?, îşi prezintă opera, noi aprindu-ne asupra concluziilor: „… Eminescu a fost un om de ştiinţă. Şi încă nu unul oarecare, ci un „geniu al absurdului”, ce se întinde de la primordialitate, până la sfârşitul lui apocaliptic.

Putem răspunde acum, în mod răspicat,  celor din galaxia Dilema, că ei nu l-au cunoscut pe Mihai Eminescu, şi departe de a fi demitizat, actualitatea lui capătă dimensiuni noi, apoteotice, prin monumentalitatea operei lui ştiinţifice. Eminescu n-a stat în debara, după cum n-a rămas nici în vizunia lui.  El a sperat să ajungă la stele, şi a ajuns.

De aceea, aprecia acum,  că în timp  ce  autoportretul  uman – dascălul – întruchipează geniul ştiinţific ce gândeşte spre astre, în autoportretul  literar – Luceafărul – un astru – este geniul poetic ce priveşte spre terrieni.

Şi dacă Eminescu, susţinea el însuşi, aşa cum am relatat,  că munca sa a rămas, întotdeauna, mai întâi ştiinţifică şi apoi literară, credem că nu greşim în a aprecia că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat opera lui ştiinţifică, orientată în special spre descoperirea cosmosului şi a absolutului, în general, va fi considerată mult mai interesantă decât cea literară. Am ajuns la această concluzie gândind că poeţi geniali au dat şi alte popoare ale lumii,  dar un poet genial care e şi gânditor al absolutului, cu anticipaţii halucinante, ce s-au  adeverit în timp, nu l-a dat decât poporul român”.

… Şi în final, profesorul Virgil Ene, medicul, continuă: „cunoscând faptul   că Eminescu este un om de ştiinţă de profesie astrofizician, care cu o imaginaţie halucinantă a elaborat peste 50 de anticipaţii ştiinţifice, şi bazaţi pe eseurile lui Albert Einstein, cum că ştiinţa se dezvoltă datorită imaginaţiei, putem emite următoarea supoziţie îndrăzneaţă dar credibilă că  previziunile ar putea fi considerate drept un program de dezvoltare al ştiinţei astrofizice, care s-a realizat deja în timp, de 150 de ani încoace.

Întrucât  la realizarea acestui program şi-au dat concursul savanţi astrofizicieni din toată lumea, mulţi distinşi cu premiul Nobel, putem afirma fără falsă modestie că gânditorul acestui program, Mihai Eminescu,  este primul savant astrofizician ce depăşeşte limitele poporului care l-a dat, şi că este, de fapt, un cetăţean al cosmosului, un geniu al absolutului.

Iar dacă el n-ar fi ascuns acest program în versuri, ci l-ar fi scris în proză, pe înţelesul  tuturor, cum a făcut-o  Jules Verne, de exemplu,  ar fi fost considerat încă din vremea lui de către lumea ştiinţifică un mare astrofizician.

Am ajuns la această convingere gândind că  fascinantele lui idei ca: relativitatea generală,  geneza şi apocalipsa lumii, ciclicitatea universului în două perioade de micro şi macro univers, în care atomul de hidrogen este dominant, iar big-bang-ul s-a produs în tot spaţiul; că universul e  în continuă mişcare în care „sorii se sting şi stelele pică”, iar materia, timpul şi spaţiul n-au nici început şi nici sfârşit.

Iată numai câteva viziuni, care gândite de el  au fost realizate de alţii, fapt similar petrecut cu  microundele (CFM), care gândite de Alphern şi Bernard au fost descoperite mai târziu, de Penzias şi Wilson.

O altă concluzie legată de descoperirea acestor previziuni şi de realizarea lor până în timpul nostru constituie o predicţie a unor mari eminescologi, ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gavril Istrate şi Edgar Papu,  care a fost îndeplinită. Ca  urmare,  noi cei de astăzi, avem privilegiul de a ne socoti mai contemporani cu Eminescu decât cei care au trăit pe vremea lui”

De ce, la 164 de ani de la naşterea lui Eminecu şi la 142 de  ani de la  scrierea nuvelei Sărmanul Dionis, decospirarea nebănuitelor ei enigme, ne-o spune tot medicul Virgil Ene, chiar de la începutul expunerii şi comentării prefaţei la cartea sa : Mihai Eminescu. Nebănuitele enigme ale nuvelei  Sărmanul Dionis :

”Nuvela Sărmanul Dionis, scrisă de Mihai Eminescu şi citită în data de 1 septembrie 1872 la Junimea, n-a fost înţeleasă de cei prezenţi, iar memorialistul  G. Panu a etichetat-o drept  o enigmă. De atunci şi până astăzi, deşi a fost citită de toţi eminescologii, şi apreciată, din punct de vedere al formei, drept o capodoperă a prozei literare române, fondul ei a rămas pe mai departe neînţeles. Această mare realizare, a decriptării acestei taine, am realizat-o noi, după 142 de ani, în lucrarea de faţă.

Dintr-un punct de vedere, ea se aseamănă cu celebrul Codex Rohonczi, care se află încă din anul 1100 la Budapesta, şi n-a putut fi citit, fiindcă era redactat într-o limbă necunoscută. Misterul a fost dezlegat de arheologul literar Viorica Enachiuc, în 1983, după douăzeci de ani de muncă. Ea a descoperit că este scris într-o limbă latină vulgară, limbă daco-romană, cu un  alfabet dacic, format din aproximativ 150 grafeme asemănătoare cu cele americane.

Deci, într-un fel, ambele opere constituie nişte comori de arheologie literară, fiindcă,  pe de-o parte, Codexul Rohonczi, fiind scris într-o limbă vulgară daco-romană, n-a putut fi descifrat timp de aproape 1000 de ani, iar „Sărmanul Dionis”, deşi era scris într-o limbă literară excepţională, fondul lui n-a fost înţeles decât după 142  de ani, din cauza unor enigme”.

Cu alte cuvinte, ca şi grupul Dilema, H.R. Patapievici, deşi fizician prin profesie, ca şi criticul literar Daniel Cristea-Enache, după cum spuneam, n-au fost în stare să descifreze textul literar, ascunzător al enigmelor ştiinţifice, plasându-l pe Eminescu unde nu-i este  locul. Avea dreptate, zicem şi noi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga Cercetarea eminescologică pe măsura mileniului III abia acum începe, pe toate laturile unei mirabile creaţii, ca Edgar Papu şi Gavril Istrate să anticipeze că previziunile ştiinţifice ale poetului o dată descoperite vor fi atât de valoroase încât noi, cititorii, vom fi mai contemporani cu Eminescu, decât contemporanii lui de leat, lucrările profesorului Virgil Ene constituindu-se în ceea ce trebuie să studiem: Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu, Eminescu versus Einstein şi Mihai Eminescu. Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul Dionis, toate tipărite la Editura Brumar, Timişoara.

Un blam nouă, care în loc să-i prezentăm şi susţine cărţile, îl lăsăm pe profesor să-şi explice demersurile.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5