Primit pentru publicare: 24 oct.2014.
Autor: ing. Nicolae Iosub

Publicat de Ion Istrate: 01 nov.2014

MIHAI EMINESCU ŞI FAMILIA MAVRODIN

      Vasile şi Paraschiva Iuraşcu a avut şase fete: Maria (Marghioala), Raluca, Safta, Fevronia, Sofia şi Olimbiada. Pe primele trei fete, Vasile Iuraşcu le-a căsătorit, asigurându-le zestrea necesară, iar pe celelalte trei le-a dat la mănăstire, pentru a le asigura o educaţie aleasă, aşa cum se obişnuia în acele timpuri cu fetele oamenilor înstăriţi.Stolnicul Vasile Iuraşcu a avut nouă copii, trei băieţi şi şase fete, despre naşterea cărora a lăsat însemnări în ,,Mărgăritarele” sale (carte de rugăciuni) şi, de unde, putem afla împrejurările şi data naşterii fiecăruia dintre copiii săi.

Motivele pentru care Vasile Iuraşcu şi-a dat la călugărie, trei dintre fetele sale, au fost destul de serioase. În anul 1834  moare într-un accident de trăsură Paraschiva Iuraşcu, soţia stolnicului, şi acesta rămâne să-şi crească singur cele trei fete (pe Maria o măritase iar Fevronia era la mănăstire) şi cei trei băieţi pe care-i avea pe la şcoli. În luna iunie 1840, Raluca, fiica lui cea mai mare, în vârstă de 24  ani, ce avea grijă de surorile sale mai mici, se mărită cu Gheorghe Eminovici, administrator pe moşia Dumbrăveni.

Stolnicul Vasile Iuraşcu neputând să aibă grijă de casă şi de copiii săi, fiind şi el arendaş de moşie, se hotărăşte să le trimită la mănăstire şi pe celelalte două fete ale sale, Sofia şi Olimbiada, care aveau 16 şi respectiv 13 ani. O avea la mănăstire pe Fevronia din 1828, care putea să le aibă în grijă, să le ajute şi să le asigure educaţia necesară. Deci, în anul 1840, Vasile Iuraşcu, rezolvă problema fetelor sale în acest fel. Băieţii lui erau mai mari şi umblau la şcoli.

Deşi au fost date la mănăstire, cele trei fete ale lui Vasile Iuraşcu aveau, în incinta mănăstirii Agafton, casele lor şi gospodărie cu tot ceea ce le era necesar, stolnicul având grijă să nu le lipsească nimic şi să ducă o viaţă normală.

Cea mai apropiată dintre fetele stolnicului Vasile Iuraşcu era Maria (Marghioliţa), despre care scrie în ,,Mărgăritare”:,,În anul 1824 Februar în 10 zile am cununat pe Marghioliţa cu Mihalache Mavrodin, alegându-l eu din 49 ce au cerut-o până la acesta căruia am şi dat- o. Marghioliţa fiica mea s-au născut la anul de la Hristos 1804 August în 20. Domnul să le folosească şi tot binele să le dăruiască”.

Din căsătoria celor două fete ale lui Vasile Iuraşcu s-au întemeiat două familii cu mulţi copii care au perpetuat, peste timp, familia sa. Astfel, Maria se căsătoreşte cu stolnicul Mihalache Mavrodin cu care a avut şase copii, trei băieţi şi trei fete, iar Raluca se căsătoreşte cu Gheorghe Eminovici cu care a avut 11 copii. Între cele două fete ale lui Vasile Iuraşcu, era o diferenţă de 12 ani, dar ele erau foarte apropiate şi s-au ajutat în viaţă una pe alta ca două bune surori. Copiii lor au învăţat împreună, s-au ajutat şi au luat exemplu unii de la alţii, s-au sfătuit în privinţa şcolilor frecventate şi a meseriilor pe care le-au ales.

Maria era o femeie bătăioasă, pricepută, se descurca bine în viaţă şi o ajută pe Raluca la nevoie, împrumutându-i bani la cumpărarea Ipoteştilor (200 galbeni), sau luând în arendă moşia Ipoteşti, când aceasta a fost scoasă la mezat. Maria Mavrodin, femeie întreprinzătoare, se lansează în afaceri, cumpără şi arendează moşii, având numeroase procese şi multe riscuri pentru agonisirea unei averi însemnate. După moartea soţului ei, se va zbate de una singură să-şi crească şi să-şi educe copiii.

Mihalache Mavrodin era de viţă boierească, stolnic cu caftan, apoi ban şi spătar, absolvent al şcolii de inginerie din Iaşi, devenind proprietar de moşii:Mihăileni, Ocolul Herţii, Popeni şi Fundeni. În 1825 el cumpără case în mahalaua Vrăbienilor din Botoşani, strada Rosset nr.1003, deşi, mai avea case şi în Iaşi. După însemnările lui Vasile Iuraşcu din cartea de rugăciuni ,,Mărgăritarele…”:,,În 1856 luna april în 7 la 4 ciasuri după amiază zi după calendarul nostru sau mutat din viaţă Dumnealui Mihalache Mavrodin fiul celor mai sus însemnaţi cu însăşi slova sa (Lupu Mavrodin, Ecaterina Mavrodin) şi al celui ce au însemnat aici şi au fost ginere. Fost-au bărbat cu ştiinţă cu carte întreagă, la mulţi au fost trebuitor aflând el (povaţă) prin bunele lui sfaturi, cunoscut-au legile şi pravilele…”

Maria Mavrodin îl ajută pe Gheorghe Eminovici, cumnatul său, şi-i arendează moşia Ipoteşti pe o durată de şase ani pentru a nu fi scoasă la mezat, Gh. Eminovici având datorii la Eufrosina Petrino (ratele scadente pentru Ipoteşti) şi la Cristina Macri (împrumut de 150 de galbeni). Contractul de arendare se încheie pe 28 decembrie 1850, cu obligaţia Mariei Mavrodin de ai achita 2100 galbeni, în tranşe de 350 de galbeni pe an, timp de şase ani. Deşi, se pare, că acest contract a fost mai mult unul formal, el le-a împiedicat pe autorităţi să-l execute pe Gh. Eminovici pentru datoriile neplătite la timp Eufrosinei Petrino.

Familia Mavrodin a avut trei băieţi: Petre născut la 29 iunie 1829, Iordache- 13 martie 1840 şi Vasile născut în 1842 şi trei fete: Maria, Elena şi Profira.

Primul copil, Petre Mavrodin, ajunge colonel în armată, după ce face şcoala de cadeţi. În 1858 fusese avansat la gradul de locotenent, iar în august 1860 i se conferă gradul de căpitan de infanterie. Petre a fost ofiţerul care s-a opus loviturii de stat împotriva lui A.I. Cuza. Matei Eminovici spune despre vărul său, Petre Mavrodin, că era ,,om de o jumătate de milion avere”, după ce se căsătorise cu Safta cu care era văr de-al treilea. Petre Mavrodin moare în 1874.

Iordache (Gheorghe) este încorporat în armată, este trimis la şcoala de ofiţeri, primind gradul de sublocotenent, în anul 1863. Moare subit în anul 1875, la Regimentul de Infanterie din Buzău, cu gradul de căpitan.

Vasile, băiatul cel mai mic al familiei Mavrodin, urmează clasele primare la Pensionul lui Ladislav Ferderber din Botoşani, împreună cu cei trei veri ai săi: Şerban, Niculae şi Iorgu Eminovici. În anul 1852, Vasile era în clasa a I-a,  Iorgu în clasa a II-a, iar  Şerban şi Niculae în clasa a III-a primară. Fiind la aceeaşi şcoală ei au copilărit împreună, s-au ajutat la învăţătură, cele două familii Mavrodin şi Eminovici locuind în acea perioadă în Botoşani.

În anul 1876, Vasile Mavrodin era inginer în Piatra Neamţ, an în care moare atât mama sa Maria cât şi Raluca Eminovici. Mihalache Mavrodin murise în 7 aprilie 1856, astfel că Marghioliţa rămâne văduvă şi administrează singură averea familiei şi le asigură copiilor ei educaţia şi rosturi sigure în viaţă.

În iarna anului 1851-1852, familia lui Gheorghe Eminovici, care arendase moşia Cleopatrei Caţichi de la Durneşti, va locui în casele Mariei Mavrodin din Botoşani. Gh. Eminovici devenind arendaş la Durneşti, închiriază Smarandei Varlam, pentru doi ani, locuinţa sa din Calea Naţională nr.179. Pentru perioada iernii, familia lui Eminovici locuia la oraş, dar Smaranda Varlaam refuză să-i elibereze locuinţa, fiind ajutată şi de autorităţi, aşa că sunt nevoiţi să apeleze la Maria Mavrodin să-i închirieze o parte din locuinţă.

Raluca Eminovici încheie un contract cu Maria Mavrodin, sora sa, deoarece nu avea unde să locuiască:,,Eu mă găsesc bolnavă în căutare cu doftor şi doftorii şi neavând casă de locuinţă am luat de la soru me dumneaei Băneasa Maria Mavrodin aice în oraş două odăi, parte din bucătărie, grajd şi şură în chirie cu luna şi care m-am alcătuit să plătesc câti opt galbeni pi toată luna păr când mi s-ar da în stăpânire casăli meli pi care dumneaei spătăreasa cu aşa ră credinţă vroeşti a le ţăne” (Jalobă Raluca Eminovici- 1851 Noembrie 13 zile, către Isprăvnicia Ţinutului Botoşani- Arhivele Statului Iaşi, Tr. 1649, Op.1881, Dos. 161, fila 26). Casele şi anexele Mariei Mavrodin erau destul de mari, dacă au reuşit să adăpostească, pe timp de iarnă, două familii cu mulţi copii. Vor locui în aceste case din noiembrie 1851 până în aprilie 1852.

Deoarece Smaranda Varlaam, refuză să-i elibereze casa, Gh. Eminovici este silit să locuiască la Maria Mavrodin şi în iarna următoare 1852-1853, în urma contractului încheiat pe 1 octombrie 1852: ,,Prin care ştiut fac că am închiriet D. Cămr. Gheorghi Iminovici casile ci le am în acest oraş Botoş. şi pe al doile an începători la 26 a curgatoarii luni şi până la asămine zi a anului viitori, 1853 tot cu preţi de 96 galbini pe an precum am avut şi anul întâi amu la facirea contractului am primit patruzeci şi opt galbini chirie pe pol an iar cielanţi bani îmi va număra  D. cămr.la 23 aprilie anul viitori 1853” (Contract nr.345, înregistrat la 2 octombrie 1852, întărit cu semnătura asesorilor Bobeică, Aslan şi director Vasilievici). Gheorghe Eminovici şi familia sa au locuit în această iarnă la Maria Mavrodin până în 23 aprilie (Sf. Gheorghe), după care se mută la Ipoteşti, aşa după cum rezultă din Raportul Poliţiei Botoşani către Isprăvnicia Botoşani, în care specifică:,,că dumnealui Eminovici nu este aice în oraş cu şiderea, ci la moşia dumisale Ipoteşti” (16 august 1853, Botoşani).

Casele Mariei Mavrodin erau pe strada Octav Onicescu, fosta stradă Rosset, nr.1003, care în anul 1929, după spusele lui Mihai V. Mavrodin (băiatul lui Vasile Mavrodin), nepotul lui Eminescu, deveniseră ,,ale revizorului Dimitriu (refăcute, cele vechi fiind dărâmate), case în care a trăit toată familia mea, case care aveau o grădină mare, în care cei 7 fraţi Eminovici s-au jucat cu cei patru veri primari Mavrodin, după ce moş Eminovici şi-a mutat familia în oraş, după vânzarea Ipoteştilor”. Aici este o greşeală, deoarece Eminovici nu-şi vânduse moşia Ipoteşti, ci venise să locuiască la Botoşani, deoarece la Ipoteşti el construia o casă nouă. După atâţia ani, Mihai V. Mavrodin, băiatul lui Vasile Mavrodin nu putea să-şi amintească cu exactitate întâmplările din anii 1851-52 (L-am văzut şi eu– M. V. Mavrodin- Ştirea din 28 iunie 1929).

În perioada 1863-66, Aglaia Eminovici (foarte apropiată de verişoara sa Profira) şi apoi Mihai Eminovici vor sta în gazdă la mătuşa lor, când urmau cursurile şcolare la Botoşani, Aglaia la Pensionul de fete A. Zelinsky iar Mihai la Gimnaziul din Botoşani (ianuarie-martie 1864). În toamna anului 1864, Mihai fiind practicant la Tribunalul Botoşani, va sta tot în gazdă tot la mătuşa lui, în perioada 5 octombrie 1864- 5 martie 1865.

Mihai Eminescu îi purta mătuşii sale un respect deosebit, o vizita de multe ori, ultima oară în ianuarie 1876. Pe 23 martie 1876, Maria Mavrodin se stinge din viaţă la 72 de ani, iar pe 13 august 1876 moare şi Raluca Eminovici, la vârsta de 60 de ani.

Vasile Mavrodin, fiul cel mai mic al Mariei Mavrodin, a fost căsătorit cu Maria Coşovei, cu care a avut cinci copii, trei băieţi şi două fete: Vasile, Mihai, Alexandru, Ema şi Elisabeta. Mihai Mavrodin a fost căsătorit cu Elena Bucşenescu, a locuit în casele părinteşti şi au avut urmaşi care se mai regăsesc şi în zilele noastre. Sora lui Profira s-a căsătorit cu Mantacaş, de care vorbeşte şi Matei Eminovici, în scrisorile sale către Corneliu Botez din Galaţi, în anul 1909.

Faptul că doi dintre copiii Mariei Mavrodin au făcut şcoli de ofiţeri şi s-au afirmat în armată, exemplul lor a fost luat şi de către doi dintre fii lui Gh. Eminovici, Iorgu şi Matei, care s-au distins şi ei în armată ca buni profesionişti, Matei participând la Războiul de Independenţă. În urma faptelor sale de vitejie el a fost decorat de şase ori cu:,,Virtutea militară”, ,,Crucea Trecerii Dunării”, ,,Steaua României” cl. a V-a de Război, ,,Crucea de aur cu spade a Sf. Stanislav”, ,,Comemorativa  Rusă” şi ,,Apărătorii Independenţei”.

Mihai V. Mavrodin a fost printre puţinii descendenţi ai familiei Mavrodin care ne-a lăsat câteva informaţii scrise despre Mihai Eminescu, în 28 iunie 1929, în ziarul botoşănean ,,Ştirea”. Din partea familiei Eminovici, Matei ne-a lăsat multe informaţii despre familia sa şi despre poetul Mihai Eminescu, în corespondenţa sa cu magistratul Corneliu Botez din Galaţi, în anul 1909.

În articolul său din ziarul ,,Ştirea”, Mihai V. Mavrodin, ne spune cum l-a văzut pe Mihai Eminescu la Botoşani, în anul 1887, când poetul locuia la sora sa Harieta:,,Când intra Moş Mihai pe portiţa de lângă fântână, noi copiii ne făceam mici. Coordonez azi faptele. Era prin 1888, poetul ieşise din casa de sănătate de la Doebling, era reântremat, stătea vara lui 1888 în Botoşani, mergea dimineaţa la grădina lui Vârnav şi regulat îl vedeam venind la noi în haină neagră şi cu pardesiul subsuoară.

Şi azi, chipul lui minunat îmi stă în minte. Biografii spun (Caragiale), că într-adevăr era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să nu atragă privirile chiar a celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii; dar mai ales ceea ce era încântător la el era sonoritatea glasului şi un râs domol într-o cascadă minunată”. Vedem în această descriere că poetul, chiar atunci când era bolnav, era un om frumos, cu chipul şi glasul plăcut. Autorul face aici, două erori, şi anume: anul când a venit poetul la Botoşani, este 1887 şi nu 1888 (pe 14 aprilie 1888 Eminescu plecase la Bucureşti cu Veronica Micle) şi a doua eroare este că Eminescu venise la Botoşani de la Mănăstirea Neamţ şi nu de la Dobling. Mihai V. Mavrodin era pe atunci un copil de cca. 10 ani şi nu putea să-şi mai aducă aminte, după 42 de ani, datele exacte ale venirii poetului la Botoşani.

În 10 aprilie 1887, Eminescu se externează de la sanatoriul Mănăstirii Neamţ şi vine la Botoşani în ideea de a o întâlni pe sora lui Aglaia, care venise de la Cernăuţi. Mihai V. Mavrodin spune, în articolul său despre acest lucru:,,Hanrietta, sărmana oloagă avea o pornire de a exagera. Era inteligentă şi vorbăreaţă. Mi-o amintesc prin sunet. Avea picioarele bolnave, mersul ei avea un sunet de fierăraie. Vorba ei cu lumea şi cu mama, era numai de Mihai.

Într-o seară a sosit la noi, de la Viena Aglaia (Drogle), cealaltă soră a lui Mihai, o femeie frumoasă cu pălărie mare şi o talie subţire.

Tot timpul nu au vorbit decât de el- ne-am culcat şi ne-am sculat numai în vorba lor despre Mihai. Sărmanele femei surori. Se sfătuiau cum să mai cerşească publicului şi stăpânirii un ajutor de boală pentru marele lor frate”. Din aceste pasaje se observă că principala grijă a surorilor poetului era asigurarea existenţei poetului, printr-o intervenţie la autorităţi, care să-i aprobe o subvenţie, ceea ce s-a făcut în cele din urmă, dar cu mare întârziere.

Familia lui Mihai Eminescu nu privea cu ochi buni relaţia poetului cu Veronica Micle, pe care, în mod nejustificat, o critică Mihai V. Mavrodin în acelaşi material, atribuindu-i acesteia vina îmbolnăvirii poetului. Referindu-se la o scrisoare a Veronicăi,  din 27 iunie 1880, în care aceasta spune că va distruge scrisorile poetului, autorul spune:,,Scris disgraţios, vulgar, îmbâcsit, neîngrijit, încăpăţânat şi tenace într-o franţuzească pretenţioasă şi plină de greşeli.

Câte scrisori de acestea nu l-or fi înnebunit pe Eminescu, până când contemporanii filantropi, l-au băgat la Dr. Şuţu!

Şi acolo, într-o dimineaţă, un alt nebun furios, i-a sfărâmat capul cu o piatră, îndeplinind destinul. Când vorbeşti de Eminescu, mintea îţi procură minunata desfătare a poeziei sale, dar inima îţi vorbeşte, mai mult încă, de omul nefericit!”

Despre Veronica Micle, familia lui Mihai Eminescu nu avea o părere bună, ea fiind socotită cauza îmbolnăvirii poetului, aşa cum, de altfel, şi alţi apropiaţi ai poetului considerau că această poveste de dragoste i-a adus poetului multe neplăceri şi a fost cauza principală a sfârşitului lui tragic.

Observăm, din cele spuse mai sus de Mihai V. Mavrodin, că cei din familia lui Mihai Eminescu ştiau că poetul a fost omorât de un nebun prin spargerea capului cu o piatră. Acest lucru s-a transmis şi posterităţii, deşi poetul a murit datorită intoxicaţiei cu mercur, în urma unor cantităţi mari absorbite de organismul său prin frecţii sau injecţii, ca urmare a unui tratament eronat.

Acest articol, scris de nepotul lui Mihai Eminescu, ne aduce o serie de întâmplări din perioada îmbolnăvirii lui Eminescu şi chiar dacă conţine unele erori, contribuie la cunoaşterea mai bună a  poetului, din această perioadă.

Familia Ralucăi Iuraşcu şi a Mariei Mavrodin, cu foarte mulţi copii şi urmaşi, este un exemplu de dragoste frăţească, de grijă şi ajutor la nevoie, care au ţinut legături strânse toată viaţa, în care poetul Mihai Eminescu a fost reprezentantul lor de cea mai mare valoare pentru ei şi pentru toţi românii.

Astăzi se cuvine să instalăm o placă comemorativă pentru poetul Mihai Eminescu, pe locul unde au fost casele Mariei Mavrodin şi unde poetul a locuit în trei rânduri- 1851-52, 1852-53 şi 1864-65, aproape un am şi opt luni şi unde, venea ca musafir, în vizitele sale la Botoşani. Este un loc pe unde şi-a purtat paşii cel mai mare poet al nostru, într-o anumită perioadă din viaţa sa, şi acest lucru nu trebuie să fie uitat niciodată de noi şi de generaţiile viitoare.

Oficialităţile din Botoşani, care se ocupă de cultură, au datoria de a cerceta şi depista care din casele de pe strada Octav Onicescu (fostă Rosset) au fost ale familiei Mihalache Mavrodin, sau măcar unde a fost locul respectiv şi de a instala, chiar dacă destul de târziu, o placă comemorativă care să amintească de cel mai mare poet al românilor- Mihai Eminescu.

Ing. Nicolae Iosub

BIBLIOGRAFIE:

1.Augustin Z. N. Pop – Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Ed. Academiei R.P.R.-1962;
2.Gheorghe Ungureanu – Eminescu în documente de familie– Ed. Minerva Bucureşti, 1977;
3.Pavel Ţugui- Eminescu – Creangă- Documente grafice inedite– Ed. Vestala Bucureşti, 1996;
4.Mihai V. Mavrodin – L-am văzut şi eu– Ziarul Ştirea, 28 iunie 1929;
5.Cătălin Cioabă – Mărturii despre Eminescu– Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014

Propun această schiţă pentru un mic monument Eminescu, pe strada Octav Onicescu. Dacă nu se poate identifica locul, se poate găsi un loc potrivit pentru acest lucru. Eventual, în faţa Policlinicii EST CLINIC, unde a fost casa lui Octav Onicescu. D-ul Marcel Mănăstireanu ar putea inscripţiona placa de marmură albă, iar eu să fac rost de medalionul de bronz cu Eminescu. Acţiunea să fie realizată de colectivul de redacţie al revistei Luceafărul.net şi de colaboratorii ei, printr-o mică contribuţie necesară pentru cumpărarea materialelor necesare.

Pentru Mihai Eminescu niciun efort nu este prea mare!