Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU ŞI ORIGINEA SA ŢĂRĂNEASCĂ

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 11 (131), Noiembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU ŞI ORIGINEA SA ŢĂRĂNEASCĂ

Primit pentru publicare: 05 Nov. 2017
Autor: Nicolae IOSUB, redactor Revista Luceafărul
Publicat: 07 Nov. 2017
© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


MIHAI EMINESCU ŞI ORIGINEA SA ŢĂRĂNEASCĂ

    Mihai Eminescu nu a ascuns niciodată şi nu s-a ruşinat cu originile sale ţărăneşti, dar şi nobile, strămoşii săi pe linie maternă trăgându-se dintr-o veche familie boierească din nordul Bucovinei.Toată viaţa sa poetul Mihai Eminescu a ştiut că făcea parte dintr-o familie de ţărani, atât pe linie maternă, cât şi paternă, afirmând:,,Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români… scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţărani… şi a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească”, ca într-o altă scrisoare să completeze despre originea nobilă românească a familiei sale:„… el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încît vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar… păzitori de temniţă măcar nici unul” (Răspuns la un articol de calomnie).

Afirmându-şi originea curat ţărănească, Eminescu nu uită să afirme că părinţii lui nu au fost oameni săraci şi nici strămoşii lui, care au fost oameni bogaţi:„Bunii şi străbunii noştri au fost oameni foarte bogaţi, şi, chiar părinţii noştri n-au fost săraci, şi nu pot roşi c-a pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri”. Acelaşi lucru l-a afirmat şi sora poetului, Harieta, în scrisorile ei trimise Corneliei Emilian din Iaşi, fiind mândră de părinţii ei, oameni cu stare materială bună şi cu dragoste de cultură.

Originile sale ţărăneşti le-a aflat Mihai Eminescu, încă de mic copil, din spusele părinţilor săi, dar şi din experienţa proprie, trăită pe moşia părintelui său, la Ipoteşti, unde munca pământului era făcută de întreaga familie, muncă grea care uneori aducea şi pierderi, nu numai satisfacţii. Eminescu, de mic copil a intrat în contact cu viaţa de ţară, cu oamenii care-şi lucrau ogoarele din greu, pentru a-şi putea asigura cele necesare traiului, a cunoscut obiceiurile şi tradiţiile ţărăneşti, din care s-a inspirat în poezia sa.

Mihai Eminescu a fost un om retras, închis în sine, vorbea puţin despre viaţa lui şi despre familia sa, aşa încât ne-a lăsat puţine lucruri şi a produs mari bătăi de cap biografilor săi, aceştia negăsind date venite direct de la el. Cel care a lăsat posterităţii mai multe informaţii despre viaţa şi activitatea poetului şi a familiei sale a fost Matei Eminescu, erou al Războiului de Independenţă, care a purtat o intensă corespondenţă cu magistratul botoşănean Corneliu Botez din Galaţi, transmiţând prin cele 23 de scrisori, în 1909, date importante despre familia lui Gh. Eminovici.

Mihai Eminescu ştia că se trage dintr-o familie care a trudit din greu ca să ajungă să aibă o proprietate la Ipoteşti, moşia dându-i posibilitatea lui Gh. Eminovici să-şi poată întreţine numeroasa familie şi să-şi dea copiii la şcoli, pentri a-i face oameni cu ştiinţă de carte şi să poată trăi mai uşor.

Copiii lui Eminovici ştiau despre tatăl lor atâta cât le-a spus el însuşi, înflorind, de multe ori adevărul. Acest lucru se poate vedea din proiectul de epitaf pentru Raluca Eminovici, în care el spune:,,ÎN ACEST MORMENT ODIHNESC/ REMĂŞIŢELE REAPUSATEI/ ŞERBEI LUI DUMNEZEU/ RALU IURA/ FIICA STOLNICULUI/ VASILE IURA/ BOIER DE NEAM DIN MOLDOVA/ DINTIMPUL LUI ALEXANDRU MUŞAT/ CEL BUN/ SOŢIA LUI/ GEORGE CAVALER DE EMINOVICI/ CASTELAN EREDITAR/ AL REGNULUI/ POLONIEI”. Acest epitaf este scris de Gh. Eminovici, care se da cavaler, castelan ereditar şi aceste lucruri le povestise şi copiilor săi.

Matei Eminescu cunoştea şi el poveştile tatălui său, scriind lui Corneliu Botez  că Gh. Eminovici ,,se dădea, însă cam rezervat, drept coborâtor dintr-un ofiţer de cavalerie din armata lui Carol XII, scăpat din catastrofa de la Pultava”. Aşa cum susţine şi Ion Roşu, în cartea sa ,,Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu”- ,,căminarul voise să adoarmă curiozitatea biografică a fiilor săi”.

Gh. Eminovici a căutat tot timpul să-şi ascundă originea sa pur ţărănească, din părinţii Vasile şi Ioana Iminovici, ţărani din Călineştii lui Cuparencu, şi s-a străduit să capete ranguri boiereşti, ca cea de căminar, cu ajutorul boierului Costachi Balş, care intervenise pe lângă domnitorul Sturza.  Gh. Eminovici nu vorbea niciodată de familia lui, nici în faţa Ralucăi, şi atunci când fratele său Ion a venit la Ipoteşti să-i ceară ajutorul, într-un an de secetă, l-a primit în biroul său din atenansă, au vorbit în ruteneşte ca să nu înţeleagă cei din casă.

Nu se cunoaşte ca Mihai Eminescu să fi fost vreodată în satul bunicului său, Călineştii lui Cuparencu, măcar să-şi viziteze moşii şi mătuşile sale şi să vadă unde s-a născut şi a copilărit tatăl său. În schimb, el a făcut pe jos sute de kilometri ca să ajungă la Blaj, să-şi caute urmele strămoşilor săi şi să dea examenele restante de gimnaziu. Este posibil ca Gh. Eminovici să nu-l fi dus vreodată în satul copilăriei sale şi nici pe copii lui nu i-a îndemnat să meargă la Călineşti, evitând să-şi afişeze originea sa ţărănească.

Raluca Eminovici se lăuda mereu cu obârşia ei boierească, tachinându-şi soţul:,,Avea pretenţii de nobleţă faţă de tata, zicând că Jurăsceştii, străbunii ei, au fost boieri de I-a ordine. Tata n’o contrazicea, decât îi obiecta că la drept vorbind, mai nobil a fost Donţu decât Jurăsceştii” (Matei Eminescu- Memoriu- Omagiul lui Eminescu, Galaţi, 1909).

Gh. Eminovici a căutat şi el să parvină, să obţină rangul de căminar, să cumpere moşia de la Ipoteşti, văzând modul de viaţă de la curtea lui Costache Balş, unde, seara se întâlneau la taifas boierii şi erau invitaţi şi cei 12 administratori de pe moşiile boierului. El a văzut în conacul boierului Balş o vastă bibliotecă şi multe tablouri, luând exemplu şi cumpărând şi el cărţi, cu care şi-a întemeiat o bibliotecă personală. Cu multă trudă, ambiţie şi pricepere, Gh. Eminovici a reuşit să ajungă în rândul boierimii mijlocii, să-şi dea copiii pe la şcoli şi să mărite pe Aglaia cu un intelectual.

Mama lui Mihai Eminescu, Raluca Iuraşcu se trăgea dintr-o famile boierească, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul şi naşul poetului, fiind toată viaţa lui lucrător al pământului, în meseria grea de arendaş, el neavând nici o bucată de pământ. Vasile Iuraşcu era mereu în slujba boierilor Balş şi Cananău, copiii lui născându-se în diferite localităţi, unde el muncea: Corni, Joldeşti, Ruşii lui Balş, Dumbrăveni etc. Mihai Eminescu, cunoscând originea familiei Iuraşcu, concepea în 1883 un epitaf pentru lespedea de mormânt al mamei sale Raluca, în care spune că familia Iuraşcu (Iura) se trage din neam de mari boieri, din timpul lui Alexandru cel Bun:

,,În acest mormânt odihnesc
remăşiţele repausatei
Şerbei lui Dumnezeu
Ralu Iura
Fiica stolnicului
Vasile Iura
Boer de neam din Moldova
Din timpul lui
Alexandru Muşat
Cel Bun”

Vasile Iuraşcu s-a căsătorit cu Paraschiva, fata rusului Alexa Donţu (Potloff), rus bogat refugiat în Moldova şi a Catrinei Brehuiescu, cu care a trăit nelegitim, până la moartea acesteia de holeră. Ei au avut, după cât se cunoaşte până în prezent, o singură fată, Paraschiva, pe care au căsătorit-o cu stolnicul Vasile Iuraşcu, umplându-l de bani, după afirmaţiile lui Matei Eminescu.

Paraschiva, bunica poetului, fiind dintr-o familie fără cununie religioasă, a fost mai puţin amintită, chiar de fiicele sale, călugăriţe la mănăstirea Agafton. În pomelnicele de la mănăstirea Agafton, cele trei surori călugăriţe: Olimpiada, Fevronia şi Sofia, nici nu pomenesc de bunicii lor dinspre mamă, Alexa şi Catrina. Ele aveau un fel de jenă şi nu puteau să-i treacă în pomelnic deoarece ei trăieră necununaţi de preot şi religia ortodoxă nu permite pomenirea unor soţi fără cununie.

Pavel Ţugui, în cartea sa ,,EMINESCU- CREANGĂ, Documente biografice inedite- Din nou despre neamul Iuraşcu”, Ed. Vestala Bucureşti, 1996, face o afirmaţie, care în Moldova nu este adevărată. El spune că în pomelnice nu se trec bunicii din partea mamei, ceea ce nu este adevărat:,,Am observat că în toate cazurile nu sunt trecuţi, în pomelnice, prenumele socrilor şi ale unor descendenţi de-ai lor!”. Că numele descendenţilor socrilor nu se trec în pomelnice e adevărat, dar numele socrilor se trece întotdeauna, cel puţin la noi în Moldova. Singurul motiv pentru care Alexa Donţu şi Catrina Brehuiescu nu apar în pomelnicele călugăriţelor Iuraşcu de la Agafton, este faptul că cei doi nu au fost căsătoriţi, nu au fost cununaţi de un preot, Catrina fiind de fapt ţiitoarea lui Alexa Donţu.

Mihai Eminescu a cunoscut puţine informaţii despre străbunicii săi, singurele date fiind povestite de ,,dulcea mamă”, iar Matei, cel mai mic dintre copiii lui Eminovici, a fost şi cel mai bine informat de către Raluca, care i-a povestit tot ceea ce ştia şi ea, sau era dispusă să spună despre bunicii ei, ascunzând lucruri pe care nu i-au fost nici ei pe plac. Nu se cunoaşte ca Mihai Eminescu să-şi fi cercetat rudele din partea mamei, în afară de cele trei mătuşi călugăriţe la Agafton, de la care nu a aflat mai multe lucruri despre Alexa Donţu şi Catrina Brehuiescu. În schimb bunicul şi naşul său de botez, stolnicul Vasile Iuraşcu i-a povestit multe întâmplări din trecutul său şi din viaţa sa de arendaş, el trăind ultimii ani din viaţă la Ipoteşti, jucându-se cu nepotul său Mihai:,,… şi spunea mama şi ne arăta doi salcâmi seculari unde stătea el, la aşa adânci bătrâneţe, încât era în mintea copiilor, şi că tot zicea, măi Mihai măi, vin, la moşu’ măi, pe când Mihai se juca prin grădină şi care era botezat de bătrân. Deci Mihaiu nu era nici dat la şcoală…” (Scrisoarea lui Matei către Corneliu Botez din 29 aprilie 1909).

O serie de biografi ai lui Eminescu, cum ar fi I.D.Marin şi Ion Roşu, pun la îndoială corectitudinea celor scrise de Matei despre familia sa, dar trebuie să ţinem cont de faptul că el fiind mezinul familiei a stat mult timp în preajma Ralucăi şi stolnicul Vasile Iuraşcu a locuit cu familia lui la Botoşani şi apoi la Ipoteşti, bătrânul povestind multe amănunte din viaţa sa, aflate şi de ofiţer, singurul care cunoştea toate neamurile familiei sale, informaţii pe care i le-a transmis lui Corneliu Botez, în 1909.

Dacă Mihai Eminescu a cunoscut puţine informaţii despre strămoşii săi, un singur lucru nu l-a putut uita, că se trăgea din familii de lucrători ai pământului, participând el însuşi la aceste activităţi de pe moşia tatălui său, a cunoscut viaţa grea a ţăranilor ce lucrau pe moşiile boierilor şi îşi duceau cu greu traiul, le-a cunoscut tradiţiile şi obiceiurile, aspecte care l-au inspirat şi care s-au regăsit în opera sa.

Datorită incertitudinilor privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu şi a adevăratei sale origini, mulţi contemporani l-au denigrat şi i-au atribuit origini care de care mai fanteziste:bulgar, turc, armean, polonez, etc., poetul trebuind să se apere împotriva acestor falsuri.

În „Curierul Român” din 5 ianuarie 1877, Teodor Balassan îl ata­că pe Eminescu astfel: „Bunul D-lui Eminescu, fiind copil, a fost adus în România şi anume la Dumbrăveni, jud. Botoşani, de venerabilul Const. Balşu Dumbrăveanu; el se numea Emin (nume turcesc). Tatăl D-lui Eminescu, bătrânul Gheorghe Eminovici, trăieşte şi astăzi în Botoşani; şi chiar junele Eminescu nu rătăceşte de mult printre noi” (Curierul. Foaia intereselor generale, Iaşi, 20 ian. 1877). Este un atac la originea etnică a lui Mihai Eminescu, fără ca acesta să ştie de fapt, originea reală a familiei Eminovici.

Lucrând mulţi ani în publicistică, atât la Iaşi cât şi la Bucureşti, Mihai Eminescu a vorbit şi scris puţine lucruri despre viaţa lui şi a familiei sale, ştiind că aceste informaţii pot fi folosite de adversari pentru denigrarea sa. Articolele sale critice la adresa guvernanţilor şi a partidului liberal, au făcut ca Eminescu să-şi facă mulţi duşmani, care îl atacau în publicaţiile opoziţiei, cu fel de fel de invective şi chiar unii din partidul Conservator nu-l aveau la suflet.

Astfel, N. Xenopol îl atacă în mod grosolan pe Eminescu, în 1882, în revista Literatorul lui Macedonski:,,Dl. Eminovici, citiţi Eminescu, vă rog, vor recunoaşte acest portret. Adeseori privirile trecătorilor sunt atrase de un individ, cu un ciudat cap în patru muchii, astfel cum bucureştenii vor fi văzut numai la lucrătorii bulgari (cu ocazia canalizărei Dâmboviţei; este dat fiecărui să constate acest fapt). Acest individ poartă pantaloni vineţi, un ghieroc negru de împrumut şi o pălărie neagră mare, întocmai ca aceia a nemţilor care umblă cu flaşneta în spate: e pururi plin de noroiu şi faţa şi mâinile sale poartă nenumărate urme de cerneală violetă” (Literatorul, aprilie 1882 şi Războiul român al lui Gr. H. Grandea).

La 8 aprilie 1882, Eminescu răspunde în Timpul acestui atac murdar a lui N. Xenopol:,,D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele Pseudo- Românului. Lauda în acel organ pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început de-a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de mare pedeapsă. Pentru a mă curăţa de vina de a fi lăudat în organul în care au fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi onoarea militară la 11 februarie, ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitind imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul”.

Atacurile adversarilor săi publicişti şi ale politicienilor au fost motivele principale pentru care Eminescu nu a vorbit şi nu a lăsat informaţii despre viaţa şi activitatea sa, despre originile şi trecutul său, ştiind că acestea pot fi folosite în denigrarea sa.

Obosit şi sătul de ,,moara de palavre”, Eminescu trimite o scrisoare Veronicăi Micle, la sfârşitul anului 1882, din care se observă că poetul ar fi dorit să se facă arendaş dacă ar fi avut capital, ocupaţie la care s-ar pricepe şi i-ar aduce satisfacţii:,,Ce e de făcut în Romania şi ce ocupaţie poate găsi cineva? Nici una, dacă nu voieşte a fi funcţionar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurenţa tuturor nulităţilor, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viaţa publică la noi. Iar a lua în arendă o moşie fără capital nu se poate”.

Dragostea lui Mihai Eminescu faţă de locurile natale, de moşia de la Ipoteşti, înstrăinată în 1878, l-au făcut să caute soluţii pentru salvarea ei, dar căderea din 28 iunie 1883, i-au zădărnicit planurile. Atunci când Gh. Eminovici a vândut moşia şi casa copilăriei sale, poetul a simţit că în sufletul lui s-a rupt ceva preţios şi a încercat, fără să reuşească, să adune bani pentru răscumpărarea moşiei, deoarece, spune el:,, Nu am prejudiţii, şi cu toate astea mi-ar părea rău dacă ţărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâini străine”.

                                        Arborele genealogic al familiei lui Gheorghe Eminovici (n.r. foto va vizibilă în zilele următoare; ne cerem scuze!)

Bibliografie:

1.George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi 1964
2.Eminescu şi Bucovina– Editura ,,Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1943
3.T.V. Ştefanelli, R.I. Sbiera –Amintiri despre Eminescu –Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996
4.Pavel Ţugui-Eminescu-Creangă-Documente biografice inedite –Ed. Vestala, Buccuresti, 1999
5.Augustin Z.N. Pop- Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969
6.Ioan Slavici- AMINTIRI– Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924

Nicolae Iosub- 5 octombrie 2019, Botoşani

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D. M. Gaftoneanu spune:

    …Deosebit de interesant de parcurs, foarte bine documentat, de recomandat şi altor pasionați de cultură, sincere aprecieri pentru calitatea articolului Dvs., dle Iosub!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5