Mihai Eminescu – Veronica Micle

Dragoste şi transfigurare

 1. Viena, 1872, primăvara…

Când te-am văzut, Verena…

 „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (…)

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. – ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”

Portretul eminescian realizat cu fină intuiţie psihologică de I. L. Caragiale (In Nirvana) se potriveşte perfect şi tânărului student vienez despre care I. Slavici scria lui I. Negruzzi: „Dar să cunoşti pre Eminescu şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune. (…) Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că
nu-şi află semeni.” Slavici mai observă somatica extrem de atrăgătoare („tânăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot…”), la care T. Ştefanelli adaugă expresia inteligenţei şi nobilei distincţii: „Prin pieliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar permanent vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. (…) Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă.” Din aceeaşi perioadă datează observaţia lui C. Meissner privind distincţia vestimentară a tânărului student aflat în trecere prin Iaşi: „Tânăr, frumos, îmbrăcat cu îngrijire, mândru în toată ţinuta lui…”.

Ca poet, tânărul Eminescu debutase în revista Familia condusă de Iosif Vulcan dar în capitala Moldovei era cunoscut mai ales prin poeziile Epigonii, Venere şi Madonă, Mortua est! publicate în Convorbiri literare, argument pentru liderul junimist Titu Maiorescu să-l considere „poet în toată puterea cuvântului”, să-l situeze akături de Alecsandri şi să-l încadreze în direcţia nouă în poezia şi proza română: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice.”

Va fi cunoscut toate acestea şi tânăra doamnă Ana-Veronica Micle născută la Năsăud în noaptea de Înviere a anului 1850 („clopotele bisericilor vesteau credincioşilor Sfânta Înviere a lui Hristos când am venit pe lume. Tata murise…”), mutată de copilă la Iaşi („Şedeam în Tătăraşi, unde aveam de vecini mai mulţi transilvăneni care ne ajutaseră la nevoie.”), absolventă a Şcolii Centrale de fete în 1863 şi căsătorită la 14 ani cu universitarul Ştefan Micle („Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul care-l făceam…”). Ca elevă, scrisese un fragment din Dante, poem într-un act şi interpretase convingător în faţa directorului unei trupe italiene aria Violetei din Traviata, drept pentru care i se propuse un turneu peste hotarul ţării. Ca tânără doamnă, frecventa societatea, în special teatrul, citea cu pasiune Dramele Parisului, pe George Sand şi Doamna de Stael şi chiar în 1872 va publica în Noul Curier Român două nuvele semnate Corina. Matilda Cugler-Poni, şi ea poetă, mărturiseşte că Veronica „era o femeie frumoasă şi inteligentă” aşa cum confirmă şi fiica Veronicăi, Virginia Gruber: „…mama a fost o femeie plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, drăgălaşă, talentată, cu voce foarte plăcută… A plătit foarte scump toate aceste daruri ale naturii, pe care nu a avut tactul de a le mai ascunde puţin.” Va fi presimţit toate acestea Veronica în momentele când se pierdea în admiraţia pentru portretul tânărului Mihai Eminescu, fotografie pe care acesta o realizase în 1869 în atelierul meşterului praghez J. Tomas? Se pare că da, deoarece pe verso acesteia va caligrafia La portretul unui poet:

 

„Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă

Cum de se naşte pentru-un portret?

Căci nu văzusem ochii tăi încă,

Ştiam atâta: că eşti poet!”

 

Momentul evocat devine obsesie, căci Veronica îndrăgostită îl reia în poezia La un portret publicată în revista Familia 15 ani mai târziu pe când Eminescu se găsea bolnav la Botoşani sub îngrijirea surorii sale Harieta:

 

„Mă pierd uitându-mă la tine

Cuprinsă ca de-un farmec sfânt,

Şi-n sufletul meu iar revine

Dorul ce-avui pe-acest pământ.

Şi c-un amor peste măsură

Dezmierd frumosul chip al tău,

Şi uit c-a fost între noi ură,

Şi uit de câte sufăr eu.

 

Şi te iubesc ca şi atunci

Cu tot avântu-nchipuirii

Şi cu acea simţire dulce

Ce-o dă trecutul amintirii.”

 

Aşadar, Veronica va pleca la Viena deja îndrăgostită! Dar Eminescu? Dacă I. L. Caragiale avea dreptate („Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde egal de întinse; veşnic inamorat şi veşnic având nevoie de bani – se putea altfel? şi poet şi sărac… Veşnic visa nişte «mâini subţiri şi reci», veşnic vâna un cămătar care să-i cumpere pe nimica leafa ‘nainte cu câteva luni.” – Două note, 1892), răspunsul e afirmativ şi pare confirmat şi de o mărturisire a Harietei din septembrie 1887: „Ieri mai că era şi dispus dă poetizeze o copilă de 9 ani, ce este foarte frumoasă”. În 1872, iubita de la Ipoteşti era încă o amintire dureroasă, sfinţită cu lacrimi şi aşezată între îngeri:

 

„O rază te nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.”

 

Tinereţea şi anotimpul îşi cereau însă drepturile – colorând viaţa studentului cu experienţe pasagere, repede trecătoare – ca şi ploile de vară:

 

„Pe frumoasa Mamzel ’Rezi

Amândoi cum o văzurăm

Într-o clipă – foarte tragic –

Noi de ea ne-amorizurăm.”

 

Simţirea poetică era însă în aşteptare, anticipând prin visare întâlnirea cu ipostaza romantică a femeii seducătoare („Din ocean de vise ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare…” – 1871), purtând amprentele tinereţii fără bătrâneţe: „Frumoasă şi jună… şireată şi dulce” – 1871. Visul poetic proiectează portrete feminine boticelliene („Păr blond deschis, de aur şi mătasă… Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur… un înger eşti ce fu din cer trimis…” – 1872) sau arhetipuri feminine din lumea mitului şi a basmului: „Îmi pare-atunci că mândră Ileana Cosânzeană,/Cu ochi-albastre stele, blondă-un spic de grâu-/În mine se-ndrăgeşte…/În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.” – 1872. Această reverie a visului de dragoste trăit într-o noapte de iarnă se completează cu adresări directe („Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,/Amorul meu, nespusul meu amor!”) şi interogaţii ce întâmpină apariţia în lume a minunilor irepetabile: „Şi ţi-aş spune, a mea iubită,/Că de mult, eu te-am cătat…/Te vedeam cu a mea minte…/Când ai lăsat cerul, dragă?/De ce-n lume ai venit?” La modul liric, modelul veronian al iubirii se conturează în versuri ample, proiectând o maiestate a iubirii unice şi definitive, auroră strălucitoare a unui timp fast dar iute trecător:

 „De pe fruntea mea cea tristă tu dai
viţele-ntr-o parte (…)

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită (…)

O! desmiardă; pân’ce fruntea-mi este netedă şi lină,

O! desmiardă; pân-eşti jună ca lumina cea din soare…”

Veronica pleca spre Viena – „frumosu-i păr de aur desfăcut… ochii albaştri luminau ca stele…” – aşa cum şi-o imagina Poetul încă din 1871! Ducea cu sine amintirea lecturilor din Convorbiri şi a trăsăturilor fascinante ale lucifericului portret: „Venere şi Madonă a fost poezia care m-a fascinat. De pe atunci te cunoşteam, te vedeam în vis şi bănuiam că vei fi îngerul meu păzitor (…). De pe atunci figura ta robise inima mea stingheră şi amărâtă.
Cunoscându-te la Viena, modestia şi mai ales darul de a povesti unele întâmplări din viaţa marilor gânditori, m-au făcut să-ţi port respect.” Se pare că Veronica urmează modelul amorului din prieteşug pe care îl şi evocă într-o rememorare ulterioară ce pare construită post factum ca modalitate de declinare a iniţiativei: „Cele dintâi legături ale noastre au fost călăuzite pe drumul ideilor (…)… această prietenie la mine a mers mai departe, exemplificând versul lui Conachi: «amorul cel mai straşnic din prieteşug se naşte».” La Eminescu e mai întâi o imensă bucurie a recunoaşterii modelului proiectat în poeziile anilor 1870-71 şi reluat în aceste versuri notate pe o scrisoare primită de la fratele său Şerban, datată 30.XI.1872, versuri ce par a actualiza momentul vienez:

 „Am văzut doi aştri

Strălucind albaştri

Sub o frunte-n vis;

M-a-necat seninul,

Blândul lor surâs.”

 Se adaugă ispititoarea figură erotică a sărutului ca sigiliu al unui sentiment împlinit în limitele unei sănătoase concepţii asupra dragostei pe care o recunoaştem în Feciorul de împărat fără de stea – 1872:

„El ochii-şi deschide, deasupra lui vede

Doi ochi mari albaştri, adânci visători,

A lui fericire el mai că n-o crede,

El gura şi-apasă pe blondele-i plete,

Şi faţa cea pală i-o mângâie-n dor.”

 Conform lui T. Ştefanelli, „femeia era pentru dânsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc”, această tendinţă irepresibilă de idealizare fiind vizibilă şi în legătură cu Veronica, asemănată unui luceafăr într-un text care poartă chiar acest titlu:

 „Ca o zână din poveste, ea e naltă şi uşoară,

E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,

Iar la faţă e bălaie, părul galben cade-n creţ,

Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.”

 Idealizarea exagerată nu poate înlocui însă percepţia realistă care păstrează farmecul naturaleţii şi al jocului erotic incitant-provocator:

 „Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire,
ci-mplinită,

Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită (…)

Vorba zice: fugi încolo, râsul zice:
vino-ncoace!”

 Nu lipseşte din atitudinea lui Eminescu (iubitor de antiteze – cum îl ştim!) postura reticentă a bărbatului care intuieşte în femeie un potenţial pericol, precum şi conştiinţa creatorului de geniu menit suferinţei – ambele prezente în postuma Când te-am văzut, Verena, meditaţie asupra momentului vienez şi consecinţelor acestuia:

 „Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă

Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase,

Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară

Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.

 

Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi

De dulcele-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,

Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,

Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii.

 

Ştiam că sunt copilul nefericitei secte

Ce are sete-adâncă a formelor perfecte

Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul

Ca s-o implinte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”

 Rămâne în conştiinţa lui Eminescu o componentă feminină demonică, ademenitoare prin „muiereşti cuvinte” dar extrem de periculoasă căci „venin e sărutarea păgânei zâne Vineri” – idee dezvoltată în următorul catren:

 „Când te-am văzut, Verena,
atunci am zis în sine-mi:

Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,

Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt

Prin uşile gândirei, cămara tristei inimi.”

 Prin portretul pe care i-l realizează Veronicăi, criticul N. Petraşcu va confirma realismul viziunii eminesciene („De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexuri de aur vechi (…), cu ochi mângâioşi (…), ea seducea de la prima vedere!”) dar unele exagerări poetice vor nutri deprecieri pe care cea în cauză nu le-a meritat, cum sunt cele semnate de N. A. Bogdan („…înainte de lovitura mintală suferită de poet avusese cu el oarecare intimităţi.”) sau G. Călinescu, marcat de evident misoginism („…era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului.”). Cert este că Eminescu o evocă în anul următor primei întâlniri „cu ochii mari albaştri… şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale”, generatoare a unui mister inexprimabil („un nu ştiu cum ş-un nu ştiu ce”) şi a unui farmec de sorginte magică:

 „De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăce…

……………………………………………

M-au fermecat cu vreo scânteie

Din clipa-n care ne văzum?”

 Dacă afirmaţia lui Perpesscius conform căreia prima redactare a poeziei De ce nu-mi vii aparţine perioadei vieneze e adevărată, se poate deduce că în întreaga sa viaţă, Eminescu nu a pus mai presus de Veronica nici o altă
femeie–

 „În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”

Explicaţia ar putea consta în convingerea Poetului că dragostea pentru Veronica reprezintă o fatalitate ce îşi impune voinţa şi dincolo de hotarele vieţii. Poetizat, momentul vienez îi apare ca dictat de destin – fulger ce poate transforma fiinţa în statuie a durerii:

 „O dată te văzusem –

Şi-am stat înmărmurit

Şi crud-a fost durerea

Cu care te-am iubit.”

 Chiar dacă s-a făcut presupunerea că inspiratoarea poeziei Ah, mierea buzei tale din 1873 ar putea fi Milly, eroina unui episod erotic berlinez, consider că e mai apropiată de realitate propunerea că cea evocată e Veronica – mai ales dacă se relaţionează finalul referitor la dorinţa morţii concomitente cu cel al elegiei O, mamă…:

 „Ah, mierea buzei tale, păsărică,

Am nebunit de când o am gustat!

……………………………………………..

Să murim amândoi…

Încet, încet… să ne culcăm în raclă,

Încet de pe pământ ne-om furişa.”

 Metafora – nu foarte reuşită – păsărică se regăseşte şi ca apelativ pentru Veronica în scrisorile eminesciene de dragoste iar imaginea şăgalnică a celei care practică divinaţia („Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti” – Floare albastră) apare încă din 1873 în Mitologicale unde ne întâmpină tânăra blondă care şopteşte cu o floare în mână „…mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!”

Ora astrală vieneză se colorează în poeziile ulterioare ale Veronicăi de tragicul suferinţei care determină atitudini de idolatrie şi apostazie dictate de concomitenţa iubirii şi a urii într-o inimă ale cărei bătăi sunt total dependente de nestatornicul noroc:

 „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut

Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!

Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,

Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.

Acest vis de fericire l-am plătit atât de scump,

Azi şi inimă şi suflet de durere mi se rump,

În sălbatica-mi iubire te-am iubit cu-atâta foc

C-am pierdut cu tine-odată orice urmă de noroc.”

 Dragostea îi va confisca personalitatea într-o dependenţă totală ce tinde să refacă armonia androginului platonician cu preţul autoanihilării prin contopire:

 „Că astăzi nu mai sunt stăpână

Pe mine, pe sufletul meu,

Numai c-o strângere de mână

Îndeajuns ţi-am spus-o eu.

 

Şi că o slabă jucărie

Sunt astăzi înaintea ta,

Privirea mea ţi-ar spune-o ţie

În ochii mei de vei căta.”

 Modelată de un pattern romantic post-vertherian, întâlnirea de la Viena va modela la rândul ei poezia celor doi menţinând o dualitate a fericirii şi suferinţei ce nutreşte lirismul dar surpă fiinţa ce va ajunge să-şi dorească propria extincţie. Aceeaşi întâlnire devine moment incandescent care îşi hrăneşte flacăra din materia visului diurn şi a fantomelor nocturne numite incubi şi sucubi, zburători masculini sau feminini, proiecţii arhetipale ale dorinţei, ale dorului nemărginit ce mişcă inimi şi planete.