Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dragoste şi transfigurare. 3. Departe sunt de tine…

Mihai Eminescu – Veronica Micle
Dragoste şi transfigurare
3. Departe sunt de tine…

 

Perioada care urmează plecării lui Eminescu din Iaşul marilor iubiri este una în care relaţiile dintre cei doi îndrăgostiţi alternează între incandescenţa pasiunii superlative şi frigul glacial al iubirii cu semnul minus, alăturând iubirea şi ura, dăruirea şi gelozia – ceea ce transformă nu de puţine ori dialogul sentimentelor într-un sumbru monolog desfăşurat în pustiu. În august 1879, epistolierul Eminescu semnează Gajus – ca referinţă la nuvela dedicată Veronicăi, câteva luni mai târziu declară acesteia că „tu eşti Dumnezeul la care mă închin” iar la începutul anului următor Cuţa este scumpă şi îndumnezeită; nu peste mult timp, Veronica ameninţă cu ruperea relaţiei, în mai 1881 se arată foarte geloasă iar în august îşi anunţă intenţia actului suicidar şi solicită înapoierea scrisorilor; spre sfârşitul anului se produce o împăcare şi tânăra văduvă face presiuni pentru contractarea căsătoriei; anul 1882 debutează cu afişarea unei bucurii mărturisite din partea femeii şi cu o pronunţată gelozie din partea bărbatului; în ianuarie 1883, Veronica îşi reînnoieşte declaraţia trăiniciei sentimentelor, în vara aceluiaşi an evocă nostalgic plecarea lui Eminescu din Iaşi în timp ce Poetul trăieşte catastrofa alienării. Anii evocaţi sunt marcaţi şi de un enorm inconfort în planul vieţii materiale şi sociale: Eminescu acuză chinul scrisului diaristic, sărăcia şi boala, întâmplările dramatice din propria familie; Veronica rămâne văduvă şi cunoaşte rigorile traiului la limitele sărăciei; se adaugă episodul Caragiale, criza Mite-Cleopatra, intervenţia hotărâtă a lui Maiorescu împotriva căsătoriei, peregrinările Poetului spre alte zări; când amândoi se regăsesc în Bucureşti e prea târziu şi destinul lor e sigilat definitiv sub semnul tragicului. Chiar bolnav, Eminescu idealizează şi imaginează scenarii inspirate de recuzita unui iremediabil romantism: „…n-am decât o singură zare de lumină în viaţa mea – afară de tine. În privazul negru – al vieţii o icoană de lumină.”; dorinţa sa fiind de „a mă-ncălzi în raza ochiului tău de prietenă şi de iubită şi să-ţi simt iar mâna pe fruntea mea…”. La rândul ei, Veronica eminescianizează în gamă minoră imitând modul elegiac şi pastişând romanţa care lua încet-încet locul cântecului de inimă albastră: Povestea lăcrămioarelor, Pasăre cu pene albastre, De-aş putea…, Ar fi destul…, Ai plecat mânat de dor… .

La Iaşi, Eminescu venise urmând propria sa dorinţă şi o sugestie a lui Maiorescu; va pleca de aici împotriva voinţei sale, la îndemnul liderului junimist, în aflarea unui mijloc de trai. Era deplin conştient de inconfortul depărtării şi consecinţele acesteia – glosând în manieră folclorică pe un motiv dintr-o poezie populară aflată în propria sa culegere:

 „Alei dragă, alei mică,

Rea depărtare ne strică.

Viaţa trece, frunza pică,

Nu ne-alegem cu nimică.

Alei mică, alei dragă,

Ia vezi frunza cea pribeagă

Şi-mi priveşte viaţa-ntreagă.”

*

„Alei, Veronică dragă,

Uite, frunza cea pribeagă

E ca viaţa noastră-ntreagă;

Alei, dulce Veronică,

Despărţirea rău ne strică,

Viaţa trece, frunza pică.”

*

„Alei mică, alei dragă,

Cine vrea să ne-nţeleagă,

Vază frunza cea pribeagă,

Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.”

 Fixat în această postură, Poetul pare hipnotizat de propria suferinţă, se retrage în izolare şi refuză chiar comunicarea epistolară, ceea ce îl determină pe hâtrul prieten rămas în Bojdeuca din Ţicăul Iaşului să devină la rândul său liric-dramatic: „Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptaăm să vii.”; „De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar…”

Mai mult, urmând logica lipsită de logică a inimii, Eminescu declanşează paradoxala atracţie a contrariilor şi în sufletul său, nu de puţine ori, iubirea devine ură – pe care o presupune şi în configuraţia sufletească a Veronicăi:

 „Alei dragă, alei mică,

Viaţa trece, frunza pică

Şi din ura ce ne strică

Nu ne-alegem cu nimică!”

 Că stările afective ale lui Eminescu pendulează între iubire şi ură, dispreţ şi chiar insultă, ironie şi denigrare s-a putut constata încă din perioada ieşeană când îndrăgostitul se arată profund gelos: versul „Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta…” (Despărţire, Convorbiri literare, octombrie 1879) îşi află în fond originea într-o ciornă a unei scrisori din 1876 care referă la un Menelaos, soţul Veronicăi; cea numită „Crăiasa mea cu păr bălai”, „O, tu femeie între stele, / Tu mândră stea între femei” este interpelată cu brutalitate („Şi ce să voi eu de la tine / Când tu de mult nu eşti a ta…”), Poetul fixând o perspectivă care aneantizează momentul auroral vienez:

 „Voi fi cum am mai fost odată

Nainte de a te vedea.”

 Nu întâmplător, dar din altă perspectivă, ideea revine în perioada bucureşteană: în plan ideal-afectiv, Veronica e „bălaia mea soţie” dar este avertizată că nu are acces în sanctuarul ascuns al creaţiei, la faţa nocturnă a Geniului –

 „Câteodată-n miez de noapte

Stau la sfat cu gândul meu

Căci în viaţă sunt un altul

Mă supun la un alt eu.

Cred că nu vei fi aşa de geloasă încât să doreşti să pedepsesc pe acest «alt eu» care îndrăzneşte să-ţi răpească pe «micul tău Mihai».”

 Versurile Veronicăi proclamă o iubire-obsesie pentru o prezenţă absentă recuperată mnezic pe urmele unui farmec dulce invocat în oara cea de pace când taina nopţilor ascult şi când luminează-n ceruri luna pe cel care este singuru-mi noroc; regimul nocturn al creaţiei („Reîntorcându-mă de la teatru, am scris, târziu, în noapte, această poezie,
gândindu-mă la tine.”) se dovedeşte favorabil declaraţiilor exclusive şi definitive:

 „De-ai şti, iubite, cât de mult

Mi-e dor de glasul tău s-ascult,

Ai veni pe-aripi de vânt

Şi mi-ai spune un cuvânt.”

*

„O vorbă numai de mi-ai spune

La glasul tău aş tresări,

Şi toate legile din lume

Călcându-le eu te-aş iubi.”

 Alteori, Veronica versifică în replică la modelul eminescian, dar cu semnul schimbat –

 „Şi dacă-un dor mai simt în piept

Când se iveşte luna,

E ca să nu te mai aştept

Şi azi ca-ntotdeauna.”

 sau în registrul melodramatic, fals consolativ:

 „Rămâi tu dar, rămâi cu bine,

Rămâi cu suflet liniştit…

Un dor se duce şi-altul vine,

Şi vei uita că te-am iubit.”

 Ca şi în corespondenţă, când simte ghimpele geloziei, iubita-poetă procedează la minimalizarea prin negaţe şi dedică poezia doar lui x:

 „Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimii mâhnire;

Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit,

Ai fost numai întruparea unei clipe ce-n neştire

Mişcă sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.

 Şi dacă a fost durere şi dacă mai sufăr încă,

Nu eşti tu a lor pricină, nu eşti tu cel vinovat,

E de vină al meu suflet, e simţirea mea adâncă,

Căci a mea este iubirea, tu eşti clipa ce-a zburat.”

 Cu adâncă intuiţie feminină, Veronica va surprinde sâmburele şi cauza primară a tensionării relaţiei („Depărtarea place poeţilor, dar iubitei nu!”), proclamând în fond permanenta dihotomie a ipostazelor om-artist distribuite în aceeaşi personalitate. În această a doua postură, dialogul este cvasipermanent, chiar dacă Eminescu exprimă şi în proză ceea ce transfigurase poetic prin metaforizare: „Depărtarea asta ne strică rău”. Iniţiativa aparţine de regulă Veronicăi şi se manifestase şi în apelurile către I. Vulcan, Maiorescu, Hasdeu, Macedonski pentru promovarea propriei creaţii, Eminescu fiind ipostaziat în impresar, ceea ce nu îl va fi bucurat peste măsură. Nici acest dialog nu este lipsit de accidente şi îşi înscrie două coordonate: Eminescu încredinţează propriile creaţii Veronicăi încă înainte sau imediat după publicare, iar aceasta apelează, uneori prea insistent, pentru a-i fi publicate unele proze proprii sau traduceri în Timpul. În 13 ianuarie 1880, Veronica îl somează graţios („Scumpul meu Emin, te rog trimite la Convorbiri literare cea din urmă poesie ca să o pot şi eu ceti”) iar doar peste câteva zile adaugă pragmatic: „…eu am sfârşit de tradus nuvela Ramura de liliac, nu ştiu dacă îi vei face distinsa onoare de-a o publica ca foileton în jurnalul pe care tu îl redactezi.” În momentele de supărare, expediază îndărăt textele eminesciene ce i-au fost încredinţate („Găsesc printre hârtiile mele poezii de-ale dumitale, îmi fac o datorie de a vi le trimite.”) sau le solicită pe ale sale – ceea ce uneori nu mai este posibil: „Cu părere de rău cată să vă mărturisesc că oricât de plăcută mi-ar fi fost ocazia de-a Vă trimite manuscrisele novelei «Brache de lilas» şi a Morellei, mi-a fost peste putinţă de-a persevera de soarta tipăriturilor pe cea dintâi, iar pe a doua am pus-o însumi pe foc. (…) … mă cred dator a Vă ruga să scuzaţi dacă nu le-am dat acea importanţă pe care le daţi Dvoastră acuma. Dacă aş fi ştiut că le dăduserăţi o altă destinaţiune decât aceea de a fi tipărite,
m-aş fi crezut dator a le păstra.” Când gândul i se înseninează, Eminescu foloseşte titlul Ramura de liliac ca apelativ pentru Veronica şi i se adresează confesiv pe tema preocupărilor comune: „Momoţi, ce face novela ta Onida? Sau şi tu eşti în dispoziţia mea şi n-ai gust de lucru.
Apropos – din poezie voi să modific o strofă a cărei nouă formă n-o am încă, deşi îmi pluteşte pe dinainte. Ţi-oi
trimite-o.” Nu de puţine ori, Veronica joacă pe cartea modestiei, pe care înscrie şi o notă de jucăuşă cochetărie ce aşteaptă să fie contrazisă („Mimiţule, am făcut o poezie, Mater Dolorosa. Tu vei râde când vei citi, ca de toate producţiile mele poetice, dar nu face nimic, nu cred că se va primi la «Junimea» şi se va publica”), situaţie în care Eminescu se vede obligat să o reinvestească ca singua muză inspiratoare: „Pe versurile Atât de fragedă, De câte ori iubito, Lasă-ţi lumea ta uitată. Şi dacă ramuri bat în geam, pe toate ar trebui să scriu: sunt ale ei, deci numele tău atât de armonios, de dulce, de fermecător.” Semnificativă este şi constatarea că parte din materia romanului epistolar se liricizează şi trece firesc în poezie, ca dovadă că opera nu conţine doar adevăr artistic (verosimil) ci şi adevăr al vieţii sentimentelor: poezia veroniană Să pot întinde mâna este anticipată de o scrisoare din 23 martie 1882: „Miţule, tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. Ce faci tu în astfel de momente?”

 „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte şuviţele le-aş da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care să mă-nchin.

 Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti

Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,

Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”

 Vor fi fost consolatoare astfel de poetizări pentru nefericitul Poet care îşi poetiza la rându-i singurătatea în care vieţuia în cămara închiriată în curtea Mănăstirii Caimata, trăind şi o puternică dramă generată de percepţia subiectivă a timpului:

 „Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.”

 De ce-ţi mai numeri anii? – îl întreabă din depărtare Veronica, încercând să prezentifice clipa fericită – la modul obiectiv pierdută pe vecie:

 „De ce-ţi mai numeri anii când vezi că eşti bătrân,

Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân.

Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea

Să-ţi spună că nu-i încă zbârcită faţa ta

 Când ştii c-a tale lacrimi ce curg neîncetat

Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat.

Şi crezi c-o vecinicie amară e de când

O clipă fericită avut-ai pe pământ?”

 Eminescu ştie însă că „Întrebările multe ce mi le faci, Tolla mea, se desleagă «mână-n mână, gură-n gură»” şi după înfrigurate nopţi de insomnie. La 5 ceasuri dimineaţa recheamă în amintire făptura angelică ce avea capacitatea miraculoasă de a transforma clipele în veacuri: „…aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos… eu mă uit la lumânare şi gândesc la tine. Dormi (…) că eu te păzesc tocmai de aici (…) Câte nu faceam noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?”.

În perioada marii crize din 1881, Veronica medita amar asupra iubirii, constatând într-o scrisoare către Iuliu Roşca că acest sentiment e „lucrul cel mai amar, de care te sfătuiesc să te fereşti”; relaţiile cu Eminescu erau rupte, dar, în inimă, iubirea izbucnea năvalnică, împotriva evidenţelor:

 „Aş vrea să vin la tine,

Dar urma ţi-am pierdut

Şi nu mai am de cine

Să-ntreb ce te-ai făcut.

 Şi-aş vrea măcar odată

Să pot să-ţi mai şoptesc

Cu inima sfărâmată

Că încă te iubesc.

 Dar ştiu c-a mea dorinţă

În veci nu s-a-mplini

Şi-n tristă suferinţă

Cu doru-mi voi muri.

 Şi totuşi de la tine

Ne-ntors e al meu gând,

Deşi tu pentru mine

Pierdut eşti pe pământ.”

Simţind că şi-a pierdut singurul noroc şi aflată sub tirania unui dor nemângâiat, Veronica abordează şi ea perspectiva visului diurn consolator –

 „Când îmi plec fruntea pe mână

Fuge gândul meu pribeag

Şi mă cred că-ţi sunt stăpână

Ţie, vecinic mie drag.”

 proclamă măreţia geniului faţă de care îşi recunoaşte micimea („Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt…” – versuri scrise în august 1885 când Eminescu se trata la Odesa) şi trimite Rime la un amic în 1887 când Poetul se afla bolnav la Botoşani:

 „Astăzi prismele iubirii ţi-au întunecat vederea:

S-au schimbat în juru-ţi toate şi tu ţi-ai schimbat părerea.

Unde-ţi este-nţelepciunea ce-o aveai în alte vremuri?”

 Se pare că, în continuare, vor sta faţă în faţă, doar două definitive singurătăţi:

 „De câte ori am tresărit

La fiece mişcare,

Crezând că poate ai venit

Tu dulce arătare.

 Şi-apoi de câte ori am plâns

Văzând că noaptea vine

Şi lampa singură o-am stins

Iubite, fără tine.

 O, dacă-ai şti de câte ori

Nopţi albe, nedormire,

Ţi le-a jertfit până la zori

Sălbateca-mi iubire,

 Măcar o clipă-ai fi venit

Adus ca de ursite –

C-un sărutat să pui sfârşit

Durerii nesfârşite!”

 Sechestraţi de trecut, cei doi amanţi trăiesc nefericirea definitivă a unei stranii tragedii – cea a timpului mort, caracterizat printr-o unică dimensiune, a timpului care nu mai produce evenimente, nu reinvesteşte cu prezenţa nici iubirea, nici ura. Sub cenuşa amintirii, sentimentele se mortifică şi îndrăgostiţii devin, încet-încet, eroi de legendă atemporală despre tinereţea fără bătrâneţe şi despre imposibila întoarcere – „Unde te duci? Când o să vii?”.

Apelând la mijloacele arheologiei literare, am demonstrat anterior că atât de controversata poezie Atât de fragedă… e dedicată Veronicăi, aşa cum depune mărturie chiar poetul, imaginea acesteia fiind fixată şi într-o variantă a Dorinţei:

 „Să apară dulce sânii,

Încet haina să coboare –

Să te văd o dată goală

De la cap pân’ la picioare.”

 Farmecul tainic al textului o vrăjeşte pe Veronica şi aceasta scrie Poetului, imediat după lectură, la 2 septembrie 1879, 1 oară după miezul nopţii: „Cât am admirat de mult poezia ta: Atât de fragedă… cât am admirat-o, pot oare să-ţi spun? Tu singur trebuie să o admiri tainic în sufletul tău şi să te închini la propria-ţi creaţiune ca la însăşi fiinţa pe care o divinizezi în ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc – însă adresată unei fiinţi cu care din nefericire sau din fericire poate că nu mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth).”

Presupunerea Veronicăi nu are temei, chiar dacă poeta îi răspunde lui Eminescu în decembrie 1881 cu Străin îmi eşti acuma mie!, aşa cum nu pare întemeiată nici presupunerea lui Ibrăileanu bazată pe reflexivul impersonal se zice: „Când a apărut, în 1879, Atât de fragedă (inspirată, se zice, de Mite Kremnitz), Veronica Micle a văzut imediat că poezia e «simţită», cum zice ea, că nu e vorba de o femeie imaginară şi că femeia reală nu este ea.” Ibrăileanu mai făcuse o afirmaţie riscantă şi despre altă femeie reală din viaţa Poetului [Pe lângă plopii… „cântă cea mai mare mâhnire produsă în viaţa pasională a lui Eminescu – şi care este probabil inspirată din amorul lui cel mai puternic (Pentru d-na Poenaru)”] – iar Mite Kremnitz – călăuzită şi de orgoliul ei teutonic – s-a revendicat ca unică inspiratoare, inclusiv pentru Cu mine zilele-ţi adaogi… şi Te duci… . Semnificativ este faptul că trei opinii critice antorizate sunt concordante nu atât în a proclama ca inspiratoare pe Veronica cât în a o detrona din această postură pe Mite –

• N. Iorga: „Cu toate reclamaţiile postume ale lui Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, cred că ea-şi atribuie pe nedrept versurile din Atât de fragedă, care se încheie ca după o lungă legătură de iubire.”

• G. Călinescu: „…Mite Kremnitz o crede dedicată ei, fiindcă i se citise, deşi comparaţia cu floarea de cireş nu putea să o privească, de vreme ce fusese închipuită înainte ca poetul să o fi cunoscut.”

• Perpessicius: „Atât de fragedă putea să fie dedicată sau chiar dăruită Mitei Kremnitz, nu avea însă cum să fie şi inspirată.”

Alta era însă convingerea intimă a Veronicăi care va camufla discret numele celei în cauză în cuvintele-cheie ale poeziei Lac-oglindă care „răsfrânge întreaga stare sufletească a dragostei nenorocite” aşa cum intuia în 1927 Adela Xenopol:

 

„Yozemiti, Yozemiti, cale tainică şi dulce,

Pe-al tău sân ca de mătasă nemişcat şi paşnic luce,

Lac-oglindă cu-a sa faţă netedă ca un cristal,

Veşnic limpezi a lui ape, veşnic făr-de nici un val.

 

Călătorii spun că lacu-i o minune nestemată,

Răsfrângând şi stânci şi arbori în oglinda sa curată,

Fără ca de când e lumea cineva să-i fi zărit

Apa tulbure vreodată şi-al său luciu încreţit.

 

Lac-oglindă-n nepăsare şi-n eternă liniştire!

Cred că tu ai văzut multe şi-ai rămas în neclintire,

Dar o clipă de-ai răsfrânge starea sufletului mei,

Tu vei tulbura îndată şi-ai fi tulbure mereu!”

 Reproducând o gravură a celebrului lac californian, revista Familia, septembrie 1880, consemna în notiţa explicativă: „Călătoriul carele soseşte acolo în momentul prim nu ştie dacă visază, încât acesta se vede de două ori, o dată în sus şi o dată în jos, lacul parcă nici n-ar exista”; aşadar, oglindire fără oglindă – iată ce realizează poezia celor doi!

Titu Maiorescu credea că „Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei (…) el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil” însă unele mărturisiri eminesciene îl contrazic: „Visez comedii, romane şi epopei întregi în care Cuţa e amestecată şi nu-mi dă pace.”; „Căci tot mai dragă-mi eşti pe zi ce merge, cum zic eu în iambi.”; „…tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine n-aş avea nici la ce trăi.”

„Tare mi-e frig în suflet…” clamează Poetul în pustiul singurătăţii bucureştene, transpunând sentimentul în cheie poetică –

 „În văduvire şi eclipsă,

Eu anii mei îi risipesc,

Simţind în suflet pururi lipsă

De chipul tău dumnezeiesc.”

 După acest chip tânjeşte Eminescu când afară-i toamnă, când însuşi glasul gândurilor tace – pe coarda înfiorată a sonetelor publicate în octombrie 1879:

 „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ta mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi!”

*

„Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe –

Pe veci pierduto, vecinic adorato.”

 În aceeaşi perioadă definitivează Poetul textul meditativ După ce atâta vreme – suav poem al durerii surdinizate –

 „După ce atâta vreme

Laolaltă n-am vorbit,

Mie-mi pare că uitarăm

Cât de mult ne-am fost iubit.”

 chiar dacă anterior amintirea fusese resimţită ca o povară ce se cere repudiată –

 „O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă –am avut,

Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult.”

 În aceiaşi ani (1880-1882), Eminescu trudeşte la variantele poemului Luceafărul, anunţând pe Veronica de terminarea capodoperei care iniţial s-a intitulat Legenda. Aici îşi proiectează Geniul dragostea în eternitate, o dragoste care devine indiferentă la ravagiile timpului şi ale depărtării, o dragoste care cuprinde în ea nemărginirea spaţiului –

 „-O, vin’, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceriuri să răsai

Mai mândră decât ele.”

 şi veşnicia timpului –

 „În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe…”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5