Cronică literară la volumul de poeme religioase „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” de Mircea Dorin Istrate
Cartea am primit-o cu dedicația poetului:„Cu toată dragostea și aprecierea mea pentru tot ce faceți prin scrisul Domniei Voastre pentru promovarea valorilor spirituale, morale și naționale ale poporului român.”

• Există cărți care se citesc cu mintea și există cărți care se citesc cu sufletul. Volumul „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului”, semnat de poetul Mircea Dorin Istrate, aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii.
• Cartea nu este doar o culegere de poeme religioase. Ea este o mărturisire de credință, o declarație de dragoste față de România și, în același timp, o întoarcere spre izvoarele spirituale ale neamului românesc. Autorul își construiește universul poetic pornind de la bisericuța de lemn, simbol al începuturilor, al satului și al credinței moștenite din străbuni, și ajunge la Catedrala Națională, imagine a unei credințe care continuă să existe și să se înalțe peste veacuri.
• În acest sens, titlul volumului este profund sugestiv. „Minunea românească” nu este numai o expresie poetică, ci o adevărată concepție despre existența noastră ca popor. Minunea este credința păstrată în timp, este limba română, este satul tradițional, este memoria înaintașilor, este istoria, este jertfa eroilor și este biserica – locul în care omul se întâlnește cu Dumnezeu.
• Mircea Dorin Istrate este un poet care a făcut din iubirea pentru țară una dintre axele fundamentale ale creației sale. În versurile sale se regăsesc frecvent satul românesc, istoria, eroii, tradițiile, limba maternă, Ardealul și valorile creștine. Critica literară a remarcat această orientare a poeziei sale, evidențiind respectul pentru înaintași și pentru valorile istorice și culturale românești.
• În volumul de față, această sensibilitate capătă o dimensiune aparte. Poetul nu privește credința de la distanță, ca pe un simplu fenomen cultural, ci o trăiește. De aici vine sinceritatea versurilor sale.
• Biserica apare ca un spațiu al memoriei și al comuniunii. Bisericile de lemn nu sunt doar monumente ale trecutului, ci adevărate sanctuare ale sufletului românesc. În ele s-au rugat străbunii, acolo au fost botezați copiii, acolo s-au cununat generații, acolo au fost plânși cei plecați din această lume. Lemnul bisericuței devine, astfel, lemnul unei cruci simbolice pe care istoria românilor și-a înscris bucuriile și suferințele.
• De la această imagine ancestrală, poetul ajunge la Catedrala Națională, care dobândește în economia volumului valoarea unui simbol al continuității. Nu este vorba despre opoziția dintre vechi și nou, ci despre o legătură organică între ele. Bisericuța de lemn și catedrala monumentală sunt două ipostaze ale aceleiași credințe.
• Una vine din adâncul veacurilor, cealaltă privește spre viitor.
• Această perspectivă îi permite autorului să construiască o adevărată istorie spirituală a românilor în versuri. El nu scrie o istorie în sens academic, ci una afectivă, filtrată prin memoria și sensibilitatea poetului.
• În centrul acestei istorii se află omul român, cu credința lui simplă și profundă.
• Poetul recuperează lumea satului, lumea în care Dumnezeu era prezent în fiecare moment important al vieții. Clopotul bisericii, icoana, rugăciunea, lumina lumânării, sărbătoarea creștină, cimitirul și crucea devin elemente ale unei geografii sufletești. Ele alcătuiesc ceea ce am putea numi patria spirituală a poetului.
• Un loc important în această construcție îl ocupă limba română. Pentru Mircea Dorin Istrate, limba nu este doar un instrument de comunicare, ci o moștenire sacră. Ea poartă memoria unui popor și păstrează în cuvintele sale urmele generațiilor care au precedat-o.
• Nu întâmplător, poetul a scris și alte poeme dedicate limbii române, în care aceasta este privită ca o moștenire ce trebuie transmisă urmașilor.
• În „Minunea românească”, limba, credința și patria se întâlnesc într-un singur univers de valori. Poetul este convins că un popor poate supraviețui istoriei atât timp cât își păstrează limba, credința și memoria.
• O altă dimensiune importantă a volumului este memoria înaintașilor.
• Poetul privește trecutul nu cu nostalgie sterilă, ci cu sentimentul unei datorii morale. Eroii, voievozii, martirii și oamenii simpli care au apărat credința și pământul strămoșesc apar ca repere pentru generațiile actuale.
• În acest punct, poezia religioasă se întâlnește cu poezia patriotică.
• De fapt, cele două nu pot fi separate în universul liric al lui Mircea Dorin Istrate. Pentru el, iubirea de Dumnezeu și iubirea de neam nu se exclud, ci se completează. Credința dă profunzime patriotismului, iar iubirea de țară devine o formă de recunoștință pentru darul primit de la înaintași.
• Această viziune se înscrie într-o tradiție importantă a poeziei românești. De la poeții vechi ai literaturii noastre până la Eminescu, Goga, Nichifor Crainic sau poeții contemporani preocupați de spiritualitate, poezia română a avut permanent o relație profundă cu Dumnezeu, cu pământul natal și cu destinul național.
• Mircea Dorin Istrate continuă această tradiție într-un limbaj accesibil, direct și sincer.
• Unul dintre meritele sale este tocmai claritatea expresiei poetice. El nu caută cu orice preț obscuritatea metaforică și nici nu transformă poezia într-un exercițiu intelectual rece. Versul său dorește să ajungă la cititor, să-l emoționeze și să-l determine să mediteze.
• Această poezie este, înainte de toate, o poezie a comunicării.
• Poetul vorbește cu Dumnezeu, vorbește cu neamul, vorbește cu strămoșii și, în cele din urmă, vorbește cu cititorul.
• De aceea, volumul poate fi citit atât de omul credincios, cât și de cititorul interesat de istorie, tradiție și identitate națională.
• O particularitate a scrisului lui Mircea Dorin Istrate este și îmbinarea limbajului religios cu elemente ale limbajului popular și tradițional. Această combinație dă poeziei o anumită oralitate și apropiere de doină. Uneori avem impresia că poetul nu scrie numai cu pana, ci și cu vocea, ca și cum versurile ar putea fi rostite într-o șezătoare, într-o biserică de sat sau lângă o troiță.
• Această oralitate reprezintă una dintre sursele farmecului său.
• În plus, poetul valorifică simboluri creștine fundamentale: lumina, crucea, icoana, rugăciunea, biserica, clopotul, Dumnezeu, Maica Domnului. Ele nu apar însă ca simple ornamente poetice, ci ca elemente ale unei adevărate gramatici spirituale.
• Lumina este speranță.
• Crucea este jertfă.
• Biserica este memorie.
• Rugăciunea este dialog.
• Maica Domnului este ocrotire.
• Iar Dumnezeu este centrul în jurul căruia se ordonează lumea.
• Din această perspectivă, „Minunea românească” poate fi privită și ca o carte despre continuitate.
• Continuitatea credinței.
• Continuitatea limbii.
• Continuitatea tradiției.
• Continuitatea neamului.
• Continuitatea memoriei.
• De la biserica de lemn până la Catedrala Națională, poetul urmărește simbolic drumul unui popor care, în ciuda tuturor încercărilor istoriei, și-a păstrat aspirația către Dumnezeu.
• Aceasta este, în fond, „minunea” despre care vorbește autorul.
• Nu o minune spectaculoasă, ci una care se construiește în fiecare zi, prin memoria și credința oamenilor.
• Volumul are și o importantă funcție morală. Într-o societate în care valorile tradiționale sunt adesea relativizate, poetul simte nevoia să reamintească cititorului câteva adevăruri simple: să-și respecte părinții, să-și cinstească înaintașii, să-și iubească țara, să-și păstreze limba și să nu uite de Dumnezeu.
• Poate că unii vor considera asemenea teme prea tradiționale pentru literatura contemporană.
• Dar tocmai aici se află una dintre justificările acestei cărți.
• Literatura nu trebuie să fie întotdeauna revoluționară. Uneori ea are datoria de a păstra ceea ce timpul încearcă să șteargă.
• Iar Mircea Dorin Istrate își asumă această datorie.El este, în acest volum, poetul memoriei și al mărturisirii. Scrie pentru cei de astăzi, dar și pentru cei care vor veni.
• Scrie pentru ca urmașii să știe că înaintea lor au existat oameni care au crezut, s-au rugat, au suferit, au construit biserici și au apărat pământul românesc.
• Din acest punct de vedere, cartea are și o discretă dimensiune pedagogică. Ea poate fi citită de tineri ca o introducere poetică în lumea valorilor românești și creștine.
• Nu trebuie să uităm că memoria culturală a unui popor nu se transmite numai prin tratate și manuale. Ea se transmite și prin cântec, poezie, poveste, rugăciune și imagine.
• Iar poezia lui Mircea Dorin Istrate încearcă tocmai acest lucru: să transforme memoria în emoție.
• În concluzie, „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” este o carte de credință, de iubire și de memorie.
• Este o carte în care Dumnezeu și România se întâlnesc în sufletul poetului. Este o carte despre trecut, dar și despre viitor. Este o carte despre biserica mică a satului și despre catedrala mare a unei națiuni.
• Este, în ultimă instanță, o carte despre nevoia omului contemporan de a nu-și pierde rădăcinile.
• Mircea Dorin Istrate ne oferă prin acest volum nu numai versuri religioase, ci și o mărturisire a identității sale spirituale. El își așază poezia sub semnul crucii, al tricolorului și al memoriei strămoșești.
• Și poate că acesta este mesajul fundamental al volumului:
• Un popor care își uită credința își uită o parte din suflet, iar un popor care își uită trecutul riscă să-și piardă drumul spre viitor.
• De aceea, „Minunea românească” trebuie citită nu numai ca o carte de poezie religioasă, ci ca o carte-mărturisire, o carte a sufletului românesc.
• O carte care pornește de la smerita biserică de lemn și se înalță, asemenea unei rugăciuni, către Catedrala Neamului.

Al. Florin Țene