Istoriografia noastră analizează, în general, istoria Moldovei în limitelele frontierelor de stat ale României actuale și Republicii Moldova, dar realitatea stăpânirii acestui puternic stat românesc medieval se întindea la nord până la izvoarele Nistrului și Prutului, tocmai spre Liov. Dacă vizitezi Mănăstirea Putna și vei avea curiozitatea să intri în spectaculosul muzeu care-l găzduiește, pe lângă obiecte istorice de cult și culturale de o valoare excepțională, vei observa pe un întreg perete tronând harta Moldovei lui Ștefan cel Mare. Privind-o te poate cuprinde iluminarea. Țara lui Ștefan cel Mare era mare și puternică pentru Europa acelor vremuri. În nord se întindea spre izvoarele Nistrului, dincolo de cetatea Hotinului până la puternica fortificație poloneză a Cameniței. Studiul geoistoriei îți dezvăluie o nouă viziune asupra acestui principat românesc medieval, care la nord se învecina cu Regatele Poloniei, Ungariei și Lituaniei. Pe atunci, Rusia kieveană era sub ocupație lituaniană. Domnitorul Alexandru cel Bun a acordat în 1408 un privilegiul târgului Cernăuți, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezentând şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, o referire de vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Târgul Cernăuțiului se afla deci în interiorul țării Moldovei ștefaniene, destul de departe de granița de nord a Moldovei. Un teritoriu mare și bogat se afla sub stăpânirea Moldovei, între Camenița și un teritoriu la sud de Liov (Lemberg). De ce a dorit Ștefan cel Mare Pocuția și o parte din Galiția, istoriografia română nu clarifică. Dar dacă vizitezi Carpații Păduroși și cercetezi istoria Pocuției, Bukowinei poloneze sau a Galiției roșii vei avea surpriza să descoperi că pe aceste meleaguri trăia o străveche populație pastorală valahă venită prin transhumanță aici, autohtonă prin etnogeneză sau împământenită prin emigrări organizate făcute de regii Ungariei și Poloniei. Și astăzi, păstorii din Munții Carpații Păduroși se consideră valahi gorali de origine românească, chiar dacă vorbesc poloneza sau ceha, cu circa 800-1000 de cuvinte provenite din lexicul de bază al limbii române, în special legat de păstorit, oierit și de lumea rurală.

Chiar și azi în muzeul Putnei nu este pusă pe perete adevărata hartă a Moldovei lui Ștefan cel Mare, poate ca să nu sensibilizeze Ucraina vecină. Moldova lui Ștefan cel Mare a cuprins și Pocuția, un teritoriu care avea capitala la Colomeea și granițele spre orașul polonez Liov (Lemberg). Nu numai, arealul Cernăuțiului era un străvechi teritoriu românesc aflat în stăpânirea domnilor Moldovei, ci și Galiția de sud (Haliciu). Dar istoricii evită să spună clar prin studii temeinice, că și Pocuția (Galiția de sud) era un vechi teritoriu al valahilor stăpânit, pe vremuri, de dacii liberi, adică de triburile carpilor, precum și mai târziu de ciobanii valahi, numiți așa de cronicile germano-slave. La 1308 cronicele maghiare vorbesc de un voievod român al țării Haliciului (Galiția), care îl salvează de poterele regelui ungar pe împăratul Otto al III-lea al Bavariei care fugise din captivitatea regelui Ungariei, fiind salvat de români. În această zonă se întemeiază Țara Șipenițului, voievodat valah, conform cronicilor, aflat sub stăpânirea Moldovei lui Dragoș și, apoi, a lui Bogdan. Cazimir al III-lea a reanexat Pocuția pentru puțină vreme, în 1349. Cronicarul polonez Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din Țara Şipeniţului. În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul, iar o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor. În 27 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, îl împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. ,,Noile hotare“ nu erau un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă. N. Iorga afirmă că acest act însemna o cesiune. Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru, iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându, sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act). Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit integral suma niciodată Moldovei. Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea. Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut, scrie istoricul Viorel Dolha. Pe la 1445/147 cade teritoriul în mânile poloneze. Pocuția este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moștenire de câteva ori între Lituania și Polonia sfârșind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei. Nu întâmplător Moldova valahă și ortodoxă dorea să recupereze Pocuția de la Polonia catolică. Era un teritoriu pastoral și rural locuit de păstorii valahi de religie ortodoxă, care erau asupriți de regimul regal catolic polonez. În evul mediu ”ideologia” ca și identitate era, nu numai exprimată prin etnicitate și limbă, ci mai ales prin religie. Valahii din Galiția erau valahi, care vorbeau limba română străveche și erau de credință creștin-ortodoxă. Acestea erau suficiente motive pentru domnii Moldovei să-și recupereze teritoriul în care locuiau ”rumânii” numiți ”valahi” de cronicile germane sau slave. ”Lista tuturor oraşelor ruseşti, îndepărtate şi apropiate” (А се имена всем градом рускым далным и ближним), pe care o aflăm în mai multe cronici ruseşti este cea inclusă în Cronica de la Novgorod, aşa-numita Новгородская первая летопись младшего извода, alcătuită prin anii ‘30 ai secolului al XV-lea. Despre aceasta, istoricul sovietic M.N. Tihomirov credea că ”Lista…” a fost alcătuită în baza aşa-numitelor „dorojniki” sau liste regionale ale localităţilor. Referindu-se la sursele ”Listei…”, Ştefan S. Gorovei opina că ea a fost „redactată pe baza informaţiilor plecate din Moldova sau culese la faţa locului de către negustori”. M.N. Tihomirov considera că împărţirea Listei în oraşe volohe, bulgare, volâniene, kievene, lituaniene etc. reflectă absolut corect situaţia politică din Europa de Est, care includea oraşele „ruseşti”, adică oraşele populate cu ruşi, ucraineni, bieloruşi, moldoveni, bulgari, iar în unele cazuri, cu o populaţie amestecată din bieloruşi şi lituanieni. Acelaşi autor mai credea că oraşele moldoveneşti (volohe) au intrat în ”Listă…” în virtutea comunităţii limbii scrise în Moldova şi Valahia în epoca medievală. În acest timp s-a stabilit şi dependenţa temporară bisericească a Bulgariei faţă de Moldova, deoarece grecul Ieremia, numit de Patriarhia din Constantinopol mitropolit în Moldova, dar nerecunoscut şi alungat de aici, a primit de la aceeaşi Patriarhie dioceza Târnovo. Posibil, opinează în continuare autorul, Ieremia, care nominal era mitropolit al Moldovei, după primirea Târnovei a fost numit şi exarh al Vidinului şi Cavarnei, adică al tuturor acelor oraşe din Bulgaria şi Dobrogea care sunt menţionate în Lista oraşelor ruseşti. Anume în acest timp, 1394-1396, considera numitul autor, în închipuirile unor ierarhi ai bisericii ortodoxe s-a format schema acestei supuneri religioase a Bulgariei faţă de Moldova. În privinţa datării ”Listei…” s-au pronunţat şi unii istorici români. Alexandru Andronic credea că „fragmentul cuprinzând oraşele moldoveneşti s-a alcătuit în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) cu oarecare certitudine după 1388”, când, în opinia sa, Colomeea ar fi intrat în componenţa Moldovei, interval apreciat de autor între anii 1388 şi 1391. (Al. Andronic, Oraş e moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor mai vechi izvoare ruseşti, în: Romanoslavica, XI, Istorie, 1965, p. 210; C. Cihodaru, Începuturile vieţ ii urbane în Iaşi, în: Analele ştiinţifice ale Universităţ ii „Al.I. Cuza” din Iaş i, (SN), A, Istorie, XVIII (1971), fasc. 1, p. 37). Referindu-se la sursele ”Listei…”, istoricul ieșean Ştefan S. Gorovei opina că ea a fost „redactată pe baza informaţiilor plecate din Moldova sau culese la faţa locului de către negustori”. Remarcăm faptul că ”Lista oraşelor ruseşti” indică destul de limpede că la momentul alcătuirii ei, oraşul Colomeea, deci întreaga Pocuţie, era parte componentă a Ţării Moldovei, situaţie care, deschis, nu a fost contestată de niciun istoric. Într-un studiu publicat încă în anul 1964, B.A. Timoščuk susținea, cu siguranţă până în anul 1395, Colomeea a intrat în componenţa Ţării Moldovei, de aceea denumirea oraşului a fost inclusă în ”Lista oraşelor ruseşti.” (C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea la mijlocul secolului al XVI-lea, Ed. II, Bucureşti, 1997, p. 72; Şt.S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în: Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 269 apud Ion Eremia, Unele considerații privind hotarele Țării Moldove în a doua jumătate a secolului al XIV-lea – Pocuția și Colomeea, Muzeul Național de Istorie a Moldovei). Din cercetările istoricilor ruși și români se poate atesta documentar existența unei provincii Pocuția, care aparținea etnico-lingvistic și religios Țării Moldovei, deci cererile lui Ștefan cel Mare de a recupera regiunea de la Polonia erau îndreptățite.

În 1490, Ștefan cel Mare s-a socotit îndreptățit să reia Pocuția pe care Ștefan al II-lea o pierduse. Detașamentele oștirii Moldovei au pătruns în Pocuția și la 22 august trupele lui Ștefan cel Mare dețineau deja Colomeea, Haliciul și asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului. Pocuția a fost disputată între cele două state, deoarece sumele împrumutate de regele polonez nu au fost returnată. După moartea regelui Ungariei, Mathias Corvin (1458 – 1490), se deschide problema succesiunii la tron. Candidaţi sunt cei doi fii ai regelui polon, Cazimir IV (1447 – 1492), Vladislav (regele Boemiei) şi Ioan Albert. Cel de-al doilea cere ajutorul domnului Moldovei, căruia îi promite Ţara Românească. Ştefan refuză şi, sesizând importanţa momentului creat de conflictul celor doi fraţi, încearcă să recupereze Pocuţia. În vara anului 1490, un oarecare Muha, „răsculatul moldovean” (Cronica Mănăstirii Hustânskaia), în fruntea a 10.000 de ruteni şi români pradă ţinutul Pocuţiei. Mişcarea, organizată sau nu de Ştefan cel Mare, a fost înfrântă la Rohatyn de starostele de Halici, Nicolae de Chodcze. Însă, încă „din aug. 1490, la Toruń se ştia că oastea domnului Moldovei luase deja Colomeea şi cetatea Haliciului şi asedia Sniatynul” (Ştefan Gorovei). Muha a fost dus la Suceava şi pus sub protecţia domnului, de unde va fi trimis într-un nou raid, în anul următor. În anii următori, când Ştefan a iniţiat trei expediţii în Podolia, conduse de fiul său Alexandru. Relaţiile dintre cele două state se vor reglementa în urma marii bătălii de la Codrii Cosminului şi a tratatului încheiat în 1499, care consacra dreptul lui Ştefan cel Mare asupra Pocuţiei. Prin victoria de la Codrii Cosminului din 1497, Ștefan cel Mare își întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele și ca urmare în octombrie 1503 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuția prin locuri necunoscute de poloni (drumuri de transhumanță folosite de păstorii valahi?). Ștefan cel Mare a numit în fruntea administrației provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste și în paralel invită partea adversă la tratative. Ștefan cel mare nu a dus un război de expansiune împotriva Poloniei catolice, cum istoriografia română susținea pe alocuri, ci un război de recuperare a vechilor teritorii moldovene, în care locuiau ”rumâni”, care vorbeau românește și erau de credință creștin-ortodoxă, plus că exista și tradiția ancestrală a existenței unor cnezate valahe care au aparținut istoric Țării Moldovei. Mai târziu, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia. Domnul Moldovei trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, și va înainta până la Lemberg (Liov) unde se spune că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după ”jus valachicum.”. De altfel întreaga Pocuție și Galiție se conducea atunci după ”jus valachicum”, fapt ce confirmă o organizare românească ancestrală înainte de a veni pe aceste meleaguri cavalerii regatului polonez. Cronicarul Grigore Ureche referindu-se la Pocuţia nota: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.” În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. Granițele de nord ale Țării Moldovei cuprindeau Pocuția cu o populație mixtă în care predominau românii și ”jus valachicum” (legea românească). În timp, granița de nord a fost fixată la izvoarele Nistrului și Prutului, dar s-au extins pre vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș până apoape de Liov. De Moldova lui Ștefan cel Mare, dar și de România interbelică a aparținut Ținutul Herții, majoritar românesc. Consider că istoriografia românească ar trebui să se concentreze mai mult pe istoria adevăratelor granițe medievale și istorice ale Țărilor Române, nu doar pe cele actuale ale statului român. Geoistoric, Moldova lui Ștefan cel Mare era un stat mare și puternic, care se întindea spre nord pe linia demografică a locuitorilor români și ale fostelor triburi ale carpilor până dincolo de Codrii Cosminului, Țara Șipenitului și Colomeea, de fapt incluzând toată partea de sud a Haliciului sau Galiției. După ce a făcut pace cu turcii, Șetefan cel Mare s-a concetrat să-și recupereze teritoriile valahe din Galiția ocupată de regatul catolic al Poloniei. Despre Pocuţia Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.” Pocuția era o ”țară din vremuri străvechi” pentru domnii Moldovei. În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşa solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’. (Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64, vezi Ștefan S. Gorovei, Ștefan cel Mare și Sfânt, 1504 -2004, Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, Editura Mușatinii, 2003) Expresia ”era din vechime” a fost laitmotiv al lui Ștefan cel Mare privind Pocuția și Galiția, teritorii istorice locuite de păstorii valahi. Conflictul lui Ștefan cel Mare cu regii Poloniei a avut un substrat feudal și etnico-lingvistic-religios, nu numai un registru subsidiar legat de suzeranitate și vasalitate.

Ionuț Țene