ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Monolog

Singuri şi străini, în absenţa prezentului, rămâneam împreună
în orice amintire. În oraşul luminilor dizolvate de vânt. În locuri
din care lipseau lăstarii viitorului altor vieţi, iar aerul lăsa urme de
umbre verticale între stâlpii de nisip presat. Departe de orice liman,
surprins de oglinzile-n care ne vedeam uneori şi credeam
că puteam fi prezenţi. Îndeosebi, în acele ceasuri când îţi vorbeam
de cu totul altceva:

exista totuşi o cameră ce nu se încadra în cei două mii şi ceva
de metri cubi de realitate calculată
era în interior şi însuma toate pierderile de spaţiu
un gol cubic determinat de pereţii numerelor vecine
tocmai în inima hotelului unde cel venit după miezul nopţii
presăra pământ peste umbra ta

Chiar şi atunci când priveai alte reflexe,
prelinse, probabil, din visele celor necunoscuţi,
celor de alături, savurând izuri tropicale când nu încetam
să-ţi povestesc despre tot ce putea fi aici,
dacă s-ar mai fi înălţat câteva ziduri de sticlă:

altcineva
o femeie fără nici o vârstă
spărgea clepsidrele aduse în geanta de voiaj Gucci
cu migală aduna toate cioburile
spre a nu lăsa nici o urmă de lumină reflectată
nici în privirea mea şi nici înăuntrul umbrei tale
apoi se retrăgea în beznă lipsită de orice contur
părăsea interiorul ce nu se mai încadra în nici o geometrie precisă
cu excepţia suprafeţelor laterale
nişte oglinzi vibrând şi deplasând imaginile trupurilor noastre
de cealaltă parte a luminii
denaturând orice umbră
mutând-o în golul dinăuntrul făpturii tale

Reflectând-o, asemenea apei susţinând cerul,
pe când ochii surprindeau marginile văzutului,
lipsite de beznă şi de orizont. Locuri mult mai îndepărtate
decât tot ce putea fi închipuit chiar şi aici,
unde în lichidul transparent din paharul de cristal
vedeam o cu totul altă realitate.
Vedeam copaci şi catarge. Şi ceva ce se putea solidifica
în culori mult mai clare decât orice nuanţă visată.
Îndeosebi, în clipele în care reluam şirul faptelor precedente.
Îţi ziceam:

în inima ta era prea mult aer
aflam de la el
fapt ce nu ne permitea să pomenim de nici un ritm
conchidea femeia din interiorul oglinzii
şi nici de transparenţă din întuneric
adăuga el
poate doar de umbra altei umbre
când trupurile se contopesc într-o singură tonalitate
se urzeşte abisul şi începi să pricepi că în unele locuri
există ceva ce nu se încadrează în nici o realitate
o cameră de hotel dintr-un alt timp
unde în dosul sticlei gravate cu nisip alb
se zbate ceva mult prea clar
obligându-te să crezi că încă exişti
luciri dispersate
îmbibate cu aerul scurs din alte distanţe
de dincolo de malurile planetei vecine
reflectate de golul din acea picătură ce încă mai scânteiază
înăuntrul paharului de cristal
pe masă de sticlă
uitată în locul în care unde cândva
chiar şi-n acei ani când nu se mai  pomenea de nici un prezent
poate că se înălţa tocmai hotelul din amintirile noastre