Primit pentru publicare: 01 AUG. 2017
Autor: Nicolae IOSUB
Publicat: 05 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

MOŞIA FAMILIEI EMINOVICI DE LA IPOTEŞTI

La 30 iulie 1847, Gheorghe Eminovici cumpără de la Eufrosina Petrino moşia deţinută de aceasta la Ipoteşti, cu suma de 4000 de galbeni, din care 1500 achitaţi pe loc, iar restul de 2500 galbeni sunt daţi cu împrumut de Eufrosina Petrino, pe timp de 2 ani şi 3 luni, cu dobândă şi punând ca amanet însăşi moşia. Moşia cumpărată de Eminovici reprezenta două cincimi din trupul moşiei Ipoteşti, actul de vânzare- cumpărare fiind făcut de Constantin Hurmuzachi, fratele Eufrosinei Petrino.

    Eufrosina Petrino, fiica lui Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuţi, căsătorită cu baronul Petru Petrino, primeşte ca zestre două cincimi din moşia de la Ipoteşti, ce reprezenta 312 fălci (449 ha) de pământ:,,Murguleţeştii au avut şi au trecut în veşnică proprieta dumisale agăi Doxachi Hurmuzachi două cincimi din trupul moşiei Ipoteştii, iar dumnealui aga Hurmuzachi şi soţia dumisale li-au trecut către fiica domniilor- sale, dumneaei cucoana Frosiniţei Petrino”. Această parte de moşie fusese în posesia stolnicului Iordachi Murguleţ care o dă ca zestre fiicei sale Ilinca, la căsătoria cu Eudoxiu Hurmuzachi. La rândul lor Eudoxiu şi Ilinca Hurmuzachi dă ca zestre fiicei lor Eufrosina, moşia de la Ipoteşti, la căsătoria acesteia.

    Gheorghe Eminovici, om prevăzător, nu semnează actul de vânzare- cumpărare până ce Judecătoria Botoşani nu face măsurătoarea moşiei, lucru care se întâmplă pe 3 octombrie 1847, conform jurnalului comisiunii delegate de judecătorie, compusă din aga Dimitrie Ralet şi căminarul Costachi Baiardi, în prezenţa lui Constantin Hurmuzachi, împuternicitul surorii sale, Eufrosina Petrino.
    Moşia ce reprezenta două cincimi din trupul Ipoteştilor, se învecina cu moşia hatmanului Emanuil Manu, în partea dinspre Cucorăni şi cu celelalte două cincimi din moşie aparţinând lui Alexandru şi Neculai Isăcescu, cu care Gh. Eminovici va avea diferite conflicte de-a lungul timpului.
     Partea cumpărată de Gh. Eminovici avea o lăţime de 150 de stânjeni (368 m) şi o lungime de 1500 de stânjeni, adică aproape 10 kilometri, având într-un capăt moşia Hrişcani iar în celălalt moşia Teioasa. Pe toată lungimea ei moşia era împărţită în mai multe parcele ce erau arate şi semănate cu diferite culturi. Astfel prima parcelă se întindea de pe dealul Sitnei şi până la apa Sitnei. Următoarea se întindea de la Sitna până la şoseaua Botoşani- Dorohoi, urma parcela de la şoseaua Dorohoiului şi până la Dealul Crucii, următoarea se întindea până în sat, trecând peste râul Loieşti şi ultima parcelă din satul Ipoteşti şi până pe dealul Hrişcanilor.

    Moşia trecea peste şoseaua Botoşani- Dorohoi, peste calea ferată, construită în 1870, şi peste pîrâul Sitna, ajungând până în dealul Sitnei. Moşia avea 200 fălci pământ arabil, fânaţ, 23 fălci de pădure, patru pogoane de vie şi un iaz pe Sitna. Mihai Eminescu spunea că moşia tatălui său era lungă de-ţi trebuia ceasuri s-o înconjori şi îngustă de o puteai sări cu piciorul.
    Moşia cuprindea şi o gospodărie compusă dintr-o casă veche de 62 ani, grajduri, hambare, vie, prisacă şi o biserică cu cimitir, despre care se spune că Raluca Eminovici ar fi cumpărat-o, cu suma de 250 de galbeni, de la Teodor Murguleţ, fratele lui Iordachi Murguleţ. Înclin să cred că, biserica a făcut parte din gospodărie şi a intrat în preţul moşiei. Nu cred că Iordachi Murguleţ, a lăsat ca zestre fiicei sale Ilinca moşia cu gospodărie cu tot, iar bisericuţa nu. Preotul ce slujea în biserică era plătit  de proprietar şi, în mod logic, biserica făcea parte din donaţie. De altfel, Teodor Murguleţ (fratele lui Iordache Murguleţ), care administrase moşia de la Ipoteşti, moare în 1838, Eudoxiu Hurmuzachi arendând moşia după moartea lui, pe 5 noiembrie 1838 lui Gh. Papadopol, iar Raluca Eminovici nu putea cumpăra în 1847 bisericuţa, acesta fiind mort de nouă ani. În al doilea rând, Raluca Eminovici nu putea să dea 250 de galbeni, o sumă destul de mare, deoarece Gh. Eminovici avea probleme cu achitarea ratelor moşiei şi împrumutase bani şi de la maica Fevronia Iuraşcu şi de la sora ei Maria Mavrodin. În al treilea rând, Raluca nu putea cumpăra bisericuţa deoarece situaţia Ipoteştilor era incertă, fiind scoasă la mezat şi de abia în 1852 Eminovici era sigur că moşia este, în sfârşit, a lui, după ce nu putuse să fie vândută la mezat. Matei Eminescu, cel care afirmă acest lucru într-o scrisoare către Corneliu Botez ştia, probabil, despre cumpărarea bisericii din auzite, mai degrabă Raluca se ocupa de dotarea şi întreţinerea bisericii şi le-a spus copiilor ei că ar fi cumpărat-o.
     Moşia Ipoteşti, cumpărată de Gh. Eminovici era de mărime medie şi putea asigura venituri îndestulătoare pentru o familie cu 8 copii, ce au învăţat pe la şcolile din Cernăuţi şi universităţi străine. Nu se poate spune că Eminovici o ducea greu, cum au afirmat o serie de eminescologi de-a lungul timpului, mai ales în perioada comunistă, exceptând doar anii în care seceta şi alte calamităţi naturale, făceau ca veniturile să fie mai mici. Mai mult, Eminovici arendase şi partea de moşie a Schitului Gorovei, pentru suma de 2200 lei pe an, parte ce dispunea de un pământ de bună calitate.

     La moartea lui Gh. Eminovici, cu toate că proprietatea de la Ipoteşti nu-i mai aparţinea din anul 1878, Matei vinde bunurile ce-i aparţineau tatălui său, conform afirmaţiilor Harietei:,, El au vândut toate vitele, la nr. 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, Niculai şi lui Mihai, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca Nicului, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dînsul… ».
    Dacă în calitate de arendaş Gh. Eminovici avea 27 de vite şi trei vagoane de porumb, ne puteam da seama care erau veniturile lui atunci când a fost proprietarul moşiei! Toate necazurile pe care le-a avut Eminovici, în anumite momente din viaţa sa, au fost din cauza unor afaceri, nu totdeauna reuşite, pe care le făcea şi împrumuturilor de bani, afaceri din care uneori a rămas în pierdere.
    În anul 1878, Gheorghe Eminovici este nevoit să-şi vândă moşia lui Hristea Marinovici, din cauză că ginerele său Ion Drogli îl dă în judecată pentru neachitarea celor 2000 de galbeni, promişi la căsătoria sa cu Aglaia. Eminovici mai avea şi datorii de la moartea Ralucăi, în 1876. Apoi, el era bătrân şi bolnav, având pe lângă el pe Harieta oloagă şi Niculai bolnav, care se ocupa efectiv de administrarea moşiei. Fiind bătrân şi bolnav, Gh. Eminovici îşi dă seama că nu mai are pentru cine se zbate, copiii lui plecând de acasă, unii murind de tineri şi cei doi de lângă el având probleme de sănătate.
    Actul de vânzare- cumpărare din 10 februarie 1878 prevedea o serie de clauze. La articolul III din contract se prevedea ca:,,Acum la facerea acestuia s-a primit de dl. Gh. Eminovici 2000, două mii de galbeni. Dl. Cristea Marinovici se obligă a plăti 2000 de galbeni, adică două mii de galbeni, la 1 mai 1878 şi restul de 4200, patru mii două sute galbeni, dl. cumpărător este obligat a-l plăti la 1 noiembrie 1878,, iar la articolul 4, vânzătorul se obliga ,,a ridica imediat inscripţiunea hipotecară luată în favoarea d-lui Gh. Urzică, pe suma de 1200 galbeni. Asemenea se obligă a şterge inscripţiunea luată în favoarea d-nei Aglaia Drogli, pentru suma de 2000 galbeni din porţiunea a doua a preţului ce i se va plăti,,.
     Cumpărătorul Hristea Marinovici devine proprietar de drept la 23 aprilie 1879, dată până la care Gh. Eminovici se va bucura de toate resursele şi veniturile moşiei, cu condiţia plăţii către noul proprietar a sumei de 450 galbeni, ce se vor scădea din ultima rată de 4200 galbeni.
     Deci, Gh. Eminovici rămâne încă un an pe moşia sa, dar acest termen se prelungeşte până la moartea sa, pe 8 ianuarie 1884, el devenind, în fapt, arendaşul fostei sale moşii, cu acordul proprietarului, deşi, nu ne-a rămas nici un document în acest sens. I.D. Marin, în cartea sa ,,Eminescu la Ipoteşti,, afirmă că ,,după o înţelegere avută cu Marinovici, el a rămas pe loc, ca tovarăş în exploatarea moşiei pe lângă noul proprietar. Eminovici plătea, pe an, 10.000 lei, apoi, din toate veniturile moşiei, se scădeau cheltuielile şi se împărţea venitul net, în părţi egale, între Marinovici şi Eminovici. Ca drept mulţămită pentru această binefacere, Eminovici, l-a păsuit pe Marinovici, la plata ratei a treia, aprobându-i o amânare de un an,, (Arhivele Statului Botoşani- Fond Tribunal Botoşani, Acte autentice, vol. I, 1878). De fapt, Hristea Marinovici, fiind bătrân şi bolnav, nu se putea ocupa de administrarea moşiei, el trăind la oraş şi avea nevoie de un arendaş. Şi ce arendaş mai bun putea avea decât pe Gh. Eminovici, ajutat de fiul său Niculai, avocat priceput, care se ocupa efectiv de administrarea moşiei. Lucru s-a prelungit până la moartea lui Gh. Eminovici, pe 8 ianuarie 1884, şi se putea prelungi înţelegerea cu Niculae, dacă acesta nu s-ar fi împuşcat, în martie 1884, după ce Matei a vândut toate bunurile familiei şi i-a lăsat pe Nicu şi Harieta pe drumuri.
     În perioada celor şase ani, cât Gh. Eminovici rămâne arendaş pe fosta sa moşie, Mihai Eminescu caută soluţii pentru răscumpărarea ei, dar, îmbolnăvindu-se, în 1883, acţiunea nu are nicio finalitate.
    După moartea lui Hristea Marinovici, în 1887, achitarea celor 4200 galbeni întârzie, moşia este lăsată moştenire nepoţilor lui Marinovici şi este vândută în 1890 doctorului Alexandru Ştefanovici cu suma de 65.000 lei. Acum moşia era mai mică, Marinovici vânduse o parte din ea, fiind compusă din ,,150 fălci de pământ, din care 100 fălci arabil, iar restul fânaţ şi imaş, pe moşie se află o curte pentru locuinţă compusă din 9 odăi (4 s.n), păreţi parte din vălătuci, parte din cărămidă, acoperită cu şindrilă, pe jos fiind podite, aflându-să în stare proastă, în ogradă o cuhne cu două odăi (atenansa ce avea o bucătărie un hol şi două odăi), păreţii de cărămidă acoperită cu şindrilă, lângă curte este o jumătate de pogon de vie şi o livadă, cu pomi roditori, în întindere aproximativ ca la 4 fălci, având în mijlocul ei un iaz cu peşte, împrejurul curţii sunt 5 case pentru servitori, acoperite cu stuh, având fiecare câte 10 prăjini de pământ, la câmp se află un iaz mare cu peşte pe locul numit Sicna (Sitna) se află o pereche de coşeri noi de nuieli, în lungime aproximativ de 121/2 stânjeni (28 m), sub un acoperământ de stuh, cu standolă prin mijloc, tot acolo se află o altă pereche de coşări vechi, tot de nuieli, sub acoperemânt de stuh, cu standolă prin mijloc având o lungime de 8 stânjeni, la coşeri se află o locuinţă acoperită cu stuh şi 2 bordei pentru servitori (Arh. St. Botoşani, fond Tribunal Botoşani, Registru de acte autentice, nr.97/1890, act nr.133, f.193- 197).

    Observăm că, din cauza lungimii moşiei, Gh. Eminovici mai avea o serie de construcţii (hambare, coşere, locuinţe, etc.) şi în capătul moşiei, aproape de Sitna, unde-şi ţinea produsele agricole, păzite de lucrătorii săi, care aveu grijă şi de iazul cu peşte de pe Sitna. Pe şoseaua Mihăilenilor, Eminovici avea o crâşmă compusă din două odăi, unde poposeau călătorii obosiţi şi chiar ţăranii din Ipoteşti, aducându-i venituri bune din vânzarea băuturilor şi a altor produse.
     Cu siguranţă Mihai a colindat şi prin aceste locuri, trecând pe la stâna din Dealul Crucii şi pe la crâşma de lângă şoseaua Botoşani –Dorohoi, ajungând la iazul de pe Sitna unde vara se răcorea, făcând baie şi înotând. Puţină lume ştie astăzi, cât de mult se întindea moşia eminovicilor, trecând dincolo de calea ferată construită în 1870 şi dincolo de apa Sitnei. Aceste locuri ar trebui marcate şi cunoscute de publicul interesat de viaţa lui Mihai Eminescu.
    După vânzarea moşiei Ipoteşti, partea lui Gh. Eminovici, aceasta ajunge în final în proprietatea lui Gh. Isăcescu, care o dă de zestre fiicei sale Maria, căsătorită cu medicul botoşănean Constantin Papadopol.
    În vara anului 1918, Gh. Isăcescu, prin actul de vânzare- cumpărare din 12 iunie, dă lui Leiba Trau dreptul de tăiere a pădurii contra sumei de 100.000 lei. Acesta taie în timpul verii toată pădurea, cu excepţia a 8 copaci care erau în linie pe hotarul ce despărţea moşia lui de cea de la Cătămărăşti. Cioatele au fost scoase de săteni pentru foc şi astfel, dispare pentru totdeauna pădurea pe unde şi Mihai Eminescu şi-a purtat paşii.

    În anul 1922 se face exproprierea unei părţi din moşia Ipoteşti ce a aparţinut lui Gh. Eminovici, prin actul nr. 20001 din 7. 09. 1922, în suprafaţă de 53 de hectare, pentru a deveni imaş pentru vitele satului. În felul acesta moşia lui Gh. Eminovici se reduce la cca. 150 de hectare de pământ.

     Comisia de expropriere a constatat şi situaţia gospodăriei lui Eminovici care se întindea pe o suprafaţă de 1,89 hectare:,,Acest loc, pe care nu s-au găsit alte plante decât cucută, boz, urzici şi cătină, este împrejmuit cu aproape 550 de metri zaplaz, construit din 6 scânduri, cu acoperiş, în stare mediocră, având câteva întreruperi cu stricăciuni, fiind evaluat locul cu gardul la suma de 12.000 lei.
    Pomi fructiferi, răzleţi, în număr de aproximativ 76, vreo 20 de salcâmi şi trei tei….1500 lei.
   În colţul dinspre biserică se găseşte casa în care s-a născut poetul Eminescu, care am constatat că a fost o construcţie de furci şi tălpi, pe temelie de piatră, doi păreţi de vălătuci, afară de păretele din dos, din cărămidă. A fost acoperit cu şindrilă, peste care s-a bătut tablă neagră, văpsită.
     Imobilul se compune dintr-un antreu la mijloc, lung de 7 metri şi corespunzând printr-o uşă, cu un antreu mic, din dos. În aripa stângă sunt două odăi: una cam de 4/5 metri, iar cealaltă de 5/5 metri.
     În dreapta e un salon mare, cam de 7/5 metri. În dos în dreptul salonului, e o cămară, cam de 2/5 metri.
     Totul este aproape în stare de ruină; lutul de pe pereţi e căzut, de se văd furcile. Păreţii sunt crăpaţi şi desprinşi în aşa hal că se poate intra înăuntru prin acele deschizături. Geamurile lipsesc aproape cu totul, uşile de la exterior sunt aproape putrede şi distruse, iar cele din interior sunt deformate şi lipsite de accesorii; duşamelele ar putea fi reparate, dacă imobilul n-ar trebui cea mai mare parte renovat şi atunci îi va trebui duşamele noi.
     În cele două camere din stânga, este câte o mică sobă de teracotă smălţuită, ambele stricate şi fără obloane. În salon este o sobă veche de cărămidă, sistem moldovenesc de colţ. La intrare a fost o terasă, cu cerdac, care s-a putrezit şi distrus în total, de neîngrijire.
     Toată clădirea e în stare jalnică de ruină, fiind împresurată de lutul, cărămizile, sticlele, vreascurile şi materialele ce întruna se desprind din trupul ei părăsit…
     În colţul de la drum, în stânga porţii, se află un grajd de scânduri, care se evaluează la 9.000 lei.
     Din mijlocul curţii se înşiră spre dreapta: dependinţe joase, construcţie ţărănească, din gard, lut şi tablă neagră, văpsită, pe o suprafaţă de aproape 51 metri, servind cândva de cancelarie moşiei, iar acum de locuinţă păzitorului, evaluată la 4.000 lei. Apoi un grajd de aceeaşi construcţie, 5/9 metri, evaluat la 3000 lei, iar spre dreapta de tot, un coşar din furci îngropate şi scânduri, acoperit cu tablă neagră văpsită, în stare bunişoară, având capacitatea de aproximativ 5 vagoane, evaluat la suma de 5.000 lei.
     În total, aceste locuri cu case şi atenansele s-au evaluat la suma de 39.000 lei, constatându-se în acelaşi timp că sunt indispensabile pentru a servi la instalarea unui aşezământ de cultură, care să poarte printre vremuri, strălucita memorie a genialului poet Eminescu”. Comisia era formată din judecătorul Gheorghescu, Gh. Pavliuc, Ilie Iacobeţ şi grefierul M. Ionescu.
    Asta era situaţia moşiei lui Gheorghe Eminovici în anul 1922, când proprietar era medicul Constantin Papadopol, un stăpân care nu se pricepea la agricultură şi a lăsat moşia şi gospodăria pe mâna unor arendaşi, dornici să se căpătuiască.
    Vedem că, în 1922, situaţia gospodăriei de la Ipoteşti, locul copilăriei lui Mihai Eminescu arăta deplorabil, casa nefiind reparată şi îngrijită, în curte dominau bălăriile, loc unde păşteau animalele vecinilor, arăta ca o gospodărie fără stăpân, nimeni nu se mai îngrijea de locul ,,sfânt” al celui mai mare poet român.
     Se cunoaşte povestea dărâmării casei copilăriei lui Mihai Eminescu, în anul 1924, de către doctorul Constantin Papadopol, ginerele lui Isăcescu şi demersurile făcute de prefectul Irimescu pentru reconstrucţia casei şi a bisericii dedicate poetului. Abordarea politică a problemei a dus la tergiversarea lucrurilor nepermis de mult.

     Din păcate, s-a construit o casă care nu semăna cu cea originală, fiind necesară dărâmarea ei, în 1979 şi construirea alteia, după planurile originale.
      Astăzi, locurile deţinute de Gh. Eminovici şi familia sa la Ipoteşti, sunt amenajate într-un complex muzeistic important, vizitat de mii de oameni în fiecare an, veniţi să vadă locurile unde a copilărit cel mai mare poet român din toate timpurile- Mihai Eminescu.

BIBLIOGRAFIE:

1.Gheorghe Ungureanu- Eminescu în documente de familie– Editura Minerva, Bucureşti, 1977;
2. D. Marin- Eminescu la Ipoteşti– Editura Junimea, Iaşi, 1979;
3.Valentin Coşereanu- Ipoteşti sau realitatea poeziei– Editura Junimea, Iaşi, 2015

Nicolae Iosub- 30 iulie  2017