Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Neagu Djuvara, sosit acasă, mai surprinzătoare i se păreau aspectul străzii, fizionomia trecătorilor…

Oprea,I-NPrimit pentru publicare: 4 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 4 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Neagu Djuvara, sosit acasă, mai surprinzătoare i se păreau aspectul străzii, fizionomia trecătorilor…

În “Amintiri din pribegie”, 2012, “Șocul întoarcerii acasă”, p 567, multe i se păreau schimbate: …
Scrie Neagu Djuvara: …“Mai grave, zice el, adică mai surprinzătoare pentru mine –stafie revenită pe locurile tinereții – , erau aspectul străzii, fizionomia trecătorilor. Să nu mi se spună că eram pesemne victima deformării în memorie a imaginilor copilăriei, că eram un adult de douăzeci și opt de ani, când am părăsit accidental țara. Nu. Oamenii pe stradă arătau altfel, erau alții. Aveam simțământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Fețele îmi păreau mai umflate, mai întunecate, ca de oameni băuți. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Pe scările imobilelor, oamenii care se încrucișau nu se mai salutau, de parcă se generalizase vechea teamă “bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat”. Până și anumite forme noi de politețe mi-au apărut ciudate, suspecte. Pe vremuri dacă opreai pe cineva în stradă ca să-l întrebi de o adresă, era de ajuns să spui: “Îmi puteți spune, vă rog, unde e strada cutare?” Acum se spunea: “Scuzați, vă rog, nu vă supărați, puteți să-mi spuneți…” O triplă formulă de politețe, parcă de teamă că, de nu, celălalt o să te sictirească.
În exil, când vedeam prin ziare sau la televizor capul lui Ceaușescu, resimțeam un fel de silă, de umilire, de rușine că așa ceva putea reprezenta neamul românesc în ochii străinilor. Mie îmi aducea aminte numai de gembașul de cai de la bâlciul din Cornățelu, unde mă duceam, copil – din satul Cojasca. Crezusem, în naivitatea mea, că Ceaușescu reprezenta un tip rar, rarisim, și că, el odată dispărut, asemenea specimen vor dispărea. Acum îmi apăreau ceaușești la fiecare colt de stradă, ori că se ridicase la oraș o categorie odinioară neștiută, de pe la periferia satelor, ori că avusese un efect magic televiziunea, prin mimetism, după apariția zilnică – și silnică – , timp de un sfert de veac, a unei aceleași mutre. Eram întristat și îngrijorat. “Ce mai cauți, Neagule, pe aici?”
Am vrut să mă duc la țară, pe Bărăganul Brăilei, unde avusesem moșie, partea mea, optzeci de hectare. M-a dus cineva cu mașina. Arhitectura caselor din sate era pe cale de a se schimba – din punctul de vedere al solidității – spre bine, adică de cărămidă în loc de chirpici, dar linia elegantă a casei tradiționale era părăsită în favoarea unor fațade cu zorzoane destul de mitocănești. Când am spus tovarășului meu că un progres totuși se făcuse, că vedeam ici-colo vechiul gard de lemn înlocuit cu un gard de fier, a râs: “Toate barele astea de fier sunt furate de prin fabrici de muncitorii “navetiști” sau care se întorc duminica la părinți!…”
În raporturile umane, găseam,de asemenea, schimbare. Românul, de unde era odinioară prea blajin, acum avea atitudini adesea agresive, la cea mai mica supărare, gata, urlete, înjurături, pumnul.
Dar deosebirea cea mai izbitoare – față de aspectul satelor din tinerețea mea – era portul oamenilor de la țară. Haina alba de cânepă, in sau dimie, totdeauna discret împodobită, era acum universal înlocuită cu haina orășenească cea mai tristă, constituită de cele mai multe ori, în partea de sus, dintr-o flanelă sau un tricou cenușiu, uneori jerpelit. Desigur, în toată Europa se trecuse de la portul național la haine de confecție standardizate, dar tranziția se făcuse în o sută de ani, la noi în douăzeci-treizeci, și dădea impresia unei improvizații stângace, a unei schimbări neisprăvite. În tot cazul, estetic, era o prăbușire totală. Lăsasem o sărăcie oarecum smerită și decentă, regăsisem o mizerie pretențioasă și cu arțag. Oricum, imaginea satului cum l-am văzut, l-au trăit, l-au intuit un Blaga sau un Coșbuc era de-acum o imagine dintr-un trecut îndepărtat…
În satul meu – îndrăznesc să zic satul meu, fiindcă toți sătenii coborau dintr-un grup de munteni aduși pe moșia lui de bunicul meu, de la nord de Râmnicul Sărat, la vreme când Bărăganul Brăilei era încă foarte puțin popular -, am fost bine primit de toți bătrânii. Am înnoptat la un fin al bunicului, toți din jur plini de atenție și de drăgălășenie. Un vecin mi-a adus un album de fotografii dinainte de Primul Război Mondial…salvat de el din ce rămăsese de la unchiul meu. Dar când m-am dus a doua zi dimineață să văd ce rămăsese din conac, din acareturi, din plantații, ce jale! Din aleea de vreo sută de metri de plopi canadieni care ducea la conac nu rămăsese un pom, iar din șapte hectare de nuci, poate două sau trei tulpini uscate… Din conac, nici o cărămidă, nici o țiglă, nici un lemn, doar un mic maldăr de moloz. Din toate acareturile, rămăsese în picioare o magazie pentru cereale, dinainte de marea expropriere din 1918-1922. Când s-a văzut în lunile următoare că reveneam cu un inginer și s-a aflat că plănuisem să instalez acolo o moară, că satul n-are moară, în noaptea de Crăciun 1990 au venit cu camioanele și cu buldozerul, au dărâmat-o și carat-o toată până la ultima cărămidă. Cine au…? Cine putea să aibă sculele și îndrăzneala să vină ziua namiaza mare să fure ? Cine? Desigur, cei de la vreun IAS sau SMT vecine, cu fantastică neobrăzare și cu siguranța impunității. Țara devenise un cuib de tâlhari la drumul mare. Și mă uitam cu infinită tristețe la aceste locuri pe unde, copil, stătusem în extaz în fața priveliștilor de amurg în Bărăgan, unde vrusesem pe urmă să aduc puțină modernitate, puțină eleganță, puțină civilizație, și care arătau acum ca-n palmă, ca atunci când am redobândit raiaua Brăilei de la turci… Îmi zuceam iar. “Ce cauți, Neagule, pe-aici!?…”
Am redat cazul proprietății Neagu Djuvara foarte asemănător cu a altora din țară, a poetului Dimitrie Anghel, prieten cu Șt. O. Iosif, ambii foști soți ai Nataliei Negru, și ea literată, Anghel cu conac la Cornești-Miroslava, Iași, dărâmat după 1990, pacă nu ar fi fost primărie și poliție locală, bine salarizați, acum, cu alți bani, s-a reamenajat un punct muzeistic, cu care se mândresc nu numai cei de la Muzeul Literaturii Române Iași, ci și Primăria…
Era o casă frumoasă, o grădină plină cu flori – poetul florilor – o livadă de pruni, cu un beci de câțiva metri lungime, hambare, grajduri mari în partea din spate, amenajat în 1971 ca muzeu în care erau expuse manuscrise, reviste, ediții de poezii, hărți turistice, foto-copii operă și manuscrise, cărțile poetului, casa figurând în perioada comunistă și ca un important punct turistic în apropierea municipiului Iași. În 1990 totul s-a dărâmat și furat de localnici, până și cărămida din fundația edificiului.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5